Home Teatru Paşcu BALACI: - EVA HEYMAN - O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI (PIESĂ DE TEATRU)
Paşcu BALACI: - EVA HEYMAN - O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI (PIESĂ DE TEATRU) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Emilia Danescu   
Tuesday, 03 February 2015 01:56

 

Paşcu BALACI

- EVA HEYMAN -

O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI

(PIESĂ DE TEATRU)

„Călăilor, vreau să trăiesc!”

ÎN MEMORIAM EVA HEYMAN DIN ORADEA

Dramatis personae

- Eva Heyman, o fetiţă din Oradea în vârstă de 13 ani -

- Doi jandarmi unguri cu pene de cocoş la pălărie -

- Josef Mengele, medicul şef al lagărului de la Auschwitz-Birkenau -

- Un spectator de pe rândul din faţă -

- Alţi spectatori -

----------------------------------------------------------

Actiunea piesei se petrece între 13 februarie 1944 - 17 octombrie 1944

în camera Evei din Oradea „albă ca zăpada şi orientată spre miazăzi”,

în ghetoul evreiesc din acelaşi oraş şi

în lagărul C de la Auschwitz- Birkenau

PARTEA ÎNTÂIA

-------------oOo-------------

T A B L O U L 1

Intră pe scenă o fată plină de viaţă cu un aparat mare, vechi de fotografiat, pus în capătul unui trepied. Este Eva Heyman din Oradea, aşa cum a fost descrisă de vărul ei Vasile Moldovan: „O fetiţă foarte frumoasă şi deosebit de inteligentă. Avea păr negru, moştenit de la mama sa, ochi mari frumoşi de culoare închisă, la fel ca Agi, maică-sa, dar trăsăturile feţei semănau mai mult cu ale tatălui ei, Bela Heyman, fratele mamei mele. Zâmbetul care-i împodobea buzele era leit zâmbetul mătuşii ei (mama mea) căreia în „Jurnal” îi zice tanti Lili. Fizic era bine dezvoltată.

Avea un corp proporţionat, totuşi, mai mult plinuţă decât zveltă”.

-------------oOo-------------

(Eva Heyman fixând trepiedul cu aparatul de fotografiat montat deasupra în faţa scenei şi apoi depărtând   picioarele trepiedului într-o poziţie convenabilă)

-       Eva Heyman: Bună ziua, tuturor! Eu sunt Eva Heyman din Oradea Mare, azi împlinesc vârsta de 13 ani şi vreau să devin fotoreporter şi o mare ziaristă. Vreau să ajung mai vestită decât străbunicul şi bunicul. Bunicul meu este dr. Racz Rezso, farmacist. Pe vremuri ţinea strânse legături cu scriitorii şi jurnaliştii din Oradea, mai ales cu marele poet Ady Endre...

(recită inspirată din spatele trepiedului)

-       „Foc sfânt şi pur dacă-mi străbate versul,

           Alături să străbatem universul;

         Murind, am zice: În haznaua vieţii,

         Doar noi am fost ca roua dimineţii...”

-       Am recitat din poezia „ Mireasa mea” de Ady Endre, aceste versuri îmi plac la nebunie... Eu trăiesc în frumoasa mea Oradie, care este supranumită şi Mica Vienă. Azi am făcut fotografii la toate clădirile în stil secesion. Oradea Mare sau mica mea Vienă, binecuvântată de bunul Dumnezeu sau de teribilul Iahve, spuneţi-i cum doriţi voi... Oraşul în care au fost înmormântaţi regi, unde au trăit conţi, cardinali, principi, cancelari, generali, mareşali, academicieni, miniştri, scriitori şi pictori, cântăreţe de operă...

-       Ştiaţi că în oraşul meu a fost construit primul observator astronomic din Europa de către Janos Vitéz de Zredna şi că pe aici a trecut vreme de 200 de ani Meridianul Zero? Cândva, de aici, de lângă cea mai veche cetate medievală din Europa Centrală se împărţea tot pământul în două... Vremuri de glorie ale secolului XV... Atunci era un Janos Vitéz... Azi , un alt vitéz, vitéz Szepesvary a luat farmacia bunicului meu... Dar până să vă spun povestea mea şi alor mei de la început, doresc să vă fac acum o poză tuturor, celor care sunteţi aici. Vă rog...

(Potriveşte aparatul mare, vechi, de fotografiat şi declanşează butonul).

 

-       Perfect! Cred că am făcut o fotografie izbutită, am să v-o arăt, dacă mai aveţi răbdare...

(zâmbind cu graţie)

-       Acum doresc şi eu ca cineva dintre Dumneavoastră să-mi facă şi mie o poză de ziua mea... Vă rog, îndrăzniţi... Cine se pricepe la aparatul ăsta preistoric?

(Un spectator din primul rând urcă pe scenă, se duce îndărătul trepiedului, fixează mai bine aparatul şi face mai multe poze sărbătoritei, în timp ce aceasta îşi schimbă poziţia de mai multe ori în ipostaze seducătoare din pură cochetărie feminină. Spectatorul coboară de pe scenă.)

-       Vă mulţumesc mult, domnule. Abia aştept să developez... Să văd şi eu cum arăt la 13 ani.

                                        

(se aşează jos pe scenă, aproape de public)

-       M-am născut într-o zi de vineri. Şi, închipuiti-vă, tot într-o zi de treisprezece... Ce-o fi cu valul ăsta de treişpe în viaţa mea? Mama mea, Agi, este o superstiţioasă, dar nu vrea în ruptul capului să recunoască asta... Şi ce dacă sunt eu cu numărul treisprezece? Poate că sunt cel de-al treisprezecelea apostol care a rămas necunoscut în istoria omenirii... Cei doisprezece apostoli care au străbătut Ţara Sfântă, pe care eu încă nu am văzut-o şi pe care aş vrea atât de mult să o văd...    Şi pe care aş vrea să o tot fotografiez... la nesfârşit, de la Marea Roşie la Muntele Sinai şi la Marea Moartă... Că veni vorba de doisprezece... De douăsprezece ori, mama mea Agi a fost prezentă la ziua mea de naştere...

 

(se ridică în picioare)

-       Acum, a treisprezecea oară, nu a mai venit... Dar nu din vina ei. Este la Budapesta, aşteaptă să fie operată... Cu toate acestea, mama mea este foarte fericită, ea îl iubeşte nespus de mult pe tatăl meu vitreg, căruia eu îi spun Béla baci. Le-am spus şi le repet mereu că vreau să devin fotoreporter şi o mare jurnalistă şi că o să mă căsătoresc cu un englez. Cu un gentleman! Cu un arian. Dar bunicul îmi spune că atunci când eu voi fi de vârsta măritişului, nu o să mai conteze deloc dacă mirele meu va fi arian sau evreu. Dar acum contează enorm de mult dacă eşti evreu sau arian... E o deosebire ca de la cer la pământ în ochii guvernanţilor de la Budapesta...

(mângâie aparatul uriaş de fotografiat)

-       Prietene bun, bătrânul meu aparat, tu care nu minţi niciodată, numai tu şi cu mine, am văzut chipurile îngrozite ale românilor când au plecat din Oradea în septembrie 1940 şi când Horty Miklos a defilat pe strada principală călare pe un cal alb potcovit cu potcoave de aur. Alţii spun că au fost numai din argint... Eu priveam cu tine de la fereastra farmaciei bunicului meu, nu aveam cum să văd dacă erau din aur sau numai din argint... Iti mai aduci aminte, dragă prietene, ce furioasă a fost mama mea când eu din neştiinţă, i-am făcut cu mâna lui Horty, prin fereastra farmaciei? Mama s-a răstit cumplit la mine, spunându-mi că Horty a omorât evrei la Balaton pe când era ea copil şi l-a denumit „ucigaş bătrân”... Doar tu ştii, prietene mut, dar credincios, cum au luat ungurii farmacia bunicului... Comandantul militar i-a spus bunicului meu că nu mai poate rămâne proprietar al farmaciei „Coroana ungară” pentru că este un evreu infidel, prieten al românilor şi că farmacia va fi dată lui vitéz Szepesvary Karoly, care este ungur de încredere şi este un vitéz. Béla baci a zis atunci că un Popescu sau Ionescu, niciodată nu ar fi procedat ca vitéz Szepesváry Karoly... Tragedia noastră a evreilor din Oradea, mi-a explicat Béla baci, care este mare scriitor şi jurnalist, este aceea că dacă Emil Adorjan, cel mai bogat evreu din Oradea, adună mulţi bani, atunci arienii ne urăsc şi pe noi... Şi pe mine chiar, prietene, deşi eu n-am reuşit să economisesc nici un pengö (echivalentul a 30 lei,n.a.), pentru că îi cheltui pe toţi pe cadouri... sau pe plicuri şi timbre... Îmi place să scriu multe scrisori... I-am scris tatălui meu vitreg închis în închisoarea militară din Budapesta, bulevardul Margit nr 87, aşa: „Domnului Zsolt Béla”... Bunicul a sărit ca ars: „De ce nu scrii „Deţinutului Zsolt Béla”? Dar eu am rămas la prima formulă, pentru că nu am vrut să-mi jignesc tatăl închis, spunându-i „deţinut”. Bunicul mi-a mai spus că azi nu este o ruşine să fii închis de unguri sau nemţi, ci o onoare. Odinioară, erau închişi criminalii, hoţii, violatorii, înşelătorii şi că era o mare ruşine pe vremea aceea să fii închis. Acum sunt închişi evreii... Oare voi fi şi eu închisă?

(Se duce în faţa unei oglinzi)

-       Dar eu arat ca o ariană... Tatăl meu natural, Béla Heyman, inginer constructor, arată exact ca un arian... Este zvelt, înalt şi cu ochii albaştri... chiar mai albaştri decât marea nemţească a Balticii.... Tatăl meu arată exact ca şi tipul de bărbat arian de pe coperta revistei „Signal” a nemţilor... Vai, dar prea mult am trăncănit azi...

(Se aşeaza la o masă de scris, desface cu cheiţa o cutie şi scoate de acolo un caiet de insemnări)

-       O mare ziaristă trebuie să şi scrie, nu numai să fotografieze...

(Deschide jurnalul şi începe să scrie)

-       „13 februarie 1944...

Am împlinit 13 ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri... Agi este foarte superstiţioasă, dar îi este ruşine să recunoască. Este prima mea zi de naştere,la care ea n-a venit ..”

(Se stinge lumina)  

        

-------------oOo-------------

TABLOUL 2

Pe stradă din Oradea, în dreptul palatului în stil secession „Vulturul negru”,

Eva Heyman, merge pe lângă bicicleta sa roşie.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Am primit de ziua mea de la mama o brăţară cu ornament din email albastru, de la bunica Racz un pardesiu şi o rochie bleumarin din stofă! De la tăticul meu natural o pereche de pantofi negri cu tocuri înalte... ca pentru o domnişoară ce sunt deja şi două perechi de ciorapi transparenţi. Până acum n-am avut decât şosete! De la bunica Luiza trei pijamale, o duzină de batiste colorate şi dulciuri! De la tanti Lili, sora lui tăticu, un lănţişor de aur...

(mângâindu-şi lănţişorul de la gât)

-       De acest lănţişor voi atârna cheiţa cu care descui şi încui caseta cu jurnalul meu secret de ziaristă... Nimeni nu ştie că eu scriu un jurnal... Ce-am mai primit de ziua mea? De la bunicul meu, farmacistul, am primit plăci de patefon care-i plac foarte mult şi mamei mele cu cântecele „Parlez moi d΄amour” şi „J΄attendrai”, unde cântă Lucienne Boyer, pe care mama chiar a văzut-o... Bunicul meu mi le-a cumpărat însă cu un scop precis... să învăţ franţuzeşte şi să o fac pe mama fericită...

(decisă)

-       Voi învăţa franţuzeşte pentru că o mare ziaristă trebuie să stăpînească cât mai multe limbi. Eu vorbesc evreieşte, ungureşte şi nemţeşte... Româneşte, am cam uitat... Iar frantuzeşte ştiu să cânt doar Marsilieza...

(începe să cânte cu mare însufleţire)

-       „Allons enfants de la Patrie

Le jour de gloire est arrivé

Contre nous de la tyrannie                                                                                                                                                 

L΄étendard sanglant est levé...”

-       Numai să nu mă audă bunica... ea nu vrea să supere pe nimeni... Dar să revenim la aniversare... De ziua mea s-au servit ceai cu sandviciuri şi tort... Înainte se servea şi cafea cu frişcă şi cozonac, dar acum nu este destul zahăr, fiind război... Tăticul meu natural, cel care seamănă cu un arian, mi-a promis că la sfârşitul acestui an, dar poate chiar mai repede, prin luna octombrie, îmi va cumpăra o lampă cu magneziu ca să pot face fotografii şi înăuntrul camerei mari care este camuflată la geamuri cu hârtie neagră de teama bombardamentelor...  Cu puţin noroc, după ce începe şcoala, am să pot face multe fotografii cu lampa cu magneziu...

Am să-i fac in primul rând o poză bunicului meu că este cel mai în vârstă şi a fost om mare: preşedintele farmaciştilor din toată Oradea. Acum nu mai are farmacie din pricina legilor anti-evreieşti... dar o fotografie frumoasă, bine realizată cu acea lampă despre care se spune că poate face minuni, tot am să-i fac de una singură...

Vedeţi această bicicletă roşie? E a prietenei mele Marta! Arăta aproape exact ca a mea, dar de un roşu mai deschis... Am plecat amândouă la Szalldobagy. A fost primul meu tur cu bicicleta mea roşie. Când m-am întors, mama a rugat-o pe Marta să danseze ceva şi i-a pus o placă la patefon... Dintr-o dată, cineva a sunat foarte insistent la poartă. Era fosta dădacă a Martei care i-a spus prietenei mele să se ducă repede acasă, fiindcă au venit cei de la poliţie... mama mea se făcuse albă ca varul la faţă... Sărmana mea prietenă Marta! S-a dus acasă... A plecat cu părinţii ei în Polonia unde au murit... Dacă Münczer néni, mama Martei, ar fi divorţat de soţul ei evreu, ea ar fi scăpat împreună cu Marta. Dar nu a vrut să se despartă de soţul ei... iar Marta şi-a urmat ambii părinţi spre moarte în Polonia...

(Incepe să tremure)

-       Bicicleta Martei a rămas multă vreme sub poarta casei noastre, lângă a mea... Nu am avut curajul să o trimetem la bunica Martei, iar mama mea izbucneşte în plâns de fiecare dată când vede cealaltă bicicletă roşie... Eu am vrut să o opresc pe mama din plâns spunându-i că pe noi nu ne duce în Polonia pentru că tatăl meu s-a născut la Budapesta, Béla baci, tatăl meu vitreg a văzut lumina zilei la Komarom, iar bunicul la Kaposvar. Dar ea continua să plângă... Oare de ce?

(Intră în curtea casei, reazemă bicicleta cea roşie şi descuie uşa spre camera ei îndreptată spre miazăzi. Se duce spre masa cu jurnalul închis în cutie. Descuie cutia cu cheiţa şi se aşează la masă)

-       Să vedem cum începem reportajul de azi... „l4 februarie 1944. A trecut ziua mea de naştere...”

(Se stinge lumina)

-------------oOo-------------

TABLOUL 3

Eva Heyman se plimbă în mica grădină din dreptul ferestrelor camerei sale.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Operaţia mamei mele a reuşit perfect. Îmi telefonează în fiecare seară de la Budapesta. Nu mai sunt supărată pe ea din cauza zilei mele de naştere. Cu toată boala ei, mama a rămas la fel de îndărătnică. Ne spune mereu că Hitler este dracul gol şi că acoliţii lui sunt toţi fârtaţi cu dracul. Ea ţine pumnii strânşi pentru englezi, dar tot ea crede că ei sunt vinovaţi că l-au scărpinat în coarne prea mult pe Hitler în loc să-i fi dat în cap de la bun început. Aşa că englezii au ajuns să fie ca nişte hingheri muşcaţi de un câine turbat, după ce acesta şi-a mursecat toţi vecinii...

(ajunsă în dreptul ferestrei îşi aranjează suviţele de păr în oglinda acesteia)

-       Cu mine s-a întâmplat un lucru extraordinar de ciudat. Cred că m-am îndrăgostit, ăsta-i adevărul. Pe el îl cheamă Vadász Pista! El nici nu ştie, că aşa se întâmplă întotdeauna... fetele se îndrăgostesc de băieţi, fără ca ei, proştii, să afle la timp de acest lucru. Cine e Vadász Pista? E un băiat... mare. Şi-a luat bacalaureatul de doi ani de zile, dar nu poate să se ducă la universitate fiindcă este evreu ca şi mine... Lucrează deocamdată la magazinul de textile Vadász Jeno & Comp. Bunica mea face cumpărături de la acest magazin şi acolo l-am cunoscut. Când merg spre şcoală, de obicei, ne întâlnim. El deschide magazinul. Nu am apucat încă să-i vorbesc. Ce timidă sunt! Azi dimineaţă a fost foarte amabil cu mine. Mi-a spus „Servus, Eva!” Atât doar! Dar mie mi s-a părut că-mi recită pe de rost o odă de iubire. Eu i-am răspuns: „Szia, Pista!”... şi am simţit că mă aprind în obraji...

(revenind pe aleea grădinii)

-       Ce bătaie mi-ar trage bunica Racz, dacă ar şti ! Ea doreşte să vorbesc cu băieţii în mod ceremonios cu „dumneata”, dacă nu chiar cu „dumneavoastră”. Am început să-mi fac griji pentru iubitul meu Pista.

(speriată)

-       Dacă o să-i bombardeze magazinul? Tăticul meu natural este convins că Oradea nu va fi bombardată, deoarece nu merită. Dar cu siguranţă, Pesta va fi bombardată, este doar capitală!

(confuză)

-       Politica despre care se vorbeşte într-una pe la toate colţurile, eu nu ştiu ce înseamnă! Şi nici nu ştiu nimic despre cei care o fac. În Oradea activează „Partidul Crucilor cu Săgeţi”, partidul „nyilas”-iştilor... Simt însă şi văd de la zi la zi că este tot mai rău pentru toată lumea. Şi pentru arieni, nu numai pentru evrei... Asta înseamnă că cei ce fac politică, o fac prost de tot! Oricât ai dori să fii de indiferent, nu reuşeşti acest lucru. Din această cauza, eu doresc să mă fac fotoreporter şi mare ziaristă... Să scriu reportaje, articole de mare senzaţie, dezvăluiri senzaţionale  pe prima pagină a ziarelor din Europa...

-       Politica, politica... Béla baci a stat închis la Vac, mama mea nu a putut rezolva nimic. Zece zile nici nu ne-a scris, dar la întoarcerea în Oradea ne-a povestit ce grozăvie a fost când l-au tuns chilug pe nenea Béla la Vac şi mai apoi i-au cusut o banderolă galbenă pe braţ, i-au aşezat o bonetă pe cap şi l-au dus la detaşamentul de muncă forţată pe front în Ucraina... Tot mama ne-a mai spus cum la închisoarea din Vac, jandarmii cu pene de cocoş la pălărie împungeau cu ţevile armelor pe femeile din faţa gardului puşcăriei... Béla baci a îmbătrînit în câteva zile cu câţiva ani buni, atât de mult a fost de zguduit de ceea ce i s-a întâmplat... El este un om sensibil, un jurnalist şi un scriitor. Mama a umblat peste tot la Budapesta să-l scutească de trimiterea la munca forţată! A intrat chiar şi acolo unde se scria „Nu primim evrei!”. La unele dintre ministere şi chiar la Palat... Iar bunica din Oradea murea de supărare, spunând: „Iai, iai! Nu-i destul că ascultă posturi de radio de la Londra şi de Moscova, mai face şi politică... Ba umblă şi pe la toate oficiile militare... O vor aresta şi pe ea!”

Dar Béla baci s-a întors cu bine din Ucraina de la munca silnică... I-au pus să demineze câmpurile de mine ruseşti cu mâinile goale... Mulţi au murit acolo, aruncaţi, pur şi simplu, în aer... Mama şi-a făcut datoria. A făcut tot ce se poate să-l scape pe nenea Béla de muncă silnică... Nu poate avea remuşcări... Eu caut să o fac fericită: învăţ enorm, dar colega mea Pajor Anni e pe cale să mă ajungă la învăţătură. Ea spune că nu învaţă deloc, dar mama ei povesteşte mamei mele cum Anni se trezeşte de la ora cinci dimineaţa să-şi repete lecţiile.

(languroasă)

-       Totuşi, eu plac mai mult băieţilor şi am observat cu deosebită savoare acest lucru!

(începe să se întristeze)

-       Dar oare de ce nu-i sunt pe plac lui Vadász Pista? Trec pe lângă magazinul lui chiar dacă n-am drum pe-acolo, privesc câte zece minute la vitrine, cunosc fiecare material expus şi ce preţ are fiecare, ştiu culorile, mărimile, felul cum sunt aranjate toate stofele... Când, în sfârşit, apucăm să ne vedem, el îmi spune: „Servus, Eva!” Atât. Doar o dată m-a întrebat ce fac, cum stau cu învăţătura. Eu, foarte emoţionată, i-am răspuns că sunt prima pe clasă, dar el nu era atent, se gândea la altceva, aşa cum fac oameni mari. Odată, stăteam gură-cască la vitrină şi dintr-o dat a apărut Pista. M-a întrebat: „Ce-i Eva? Aşa de mult te interesează materialele de îmbrăcăminte? Câţi ani ai tu, de fapt?” Am roşit ca o sfeclă şi l-am minţit că am patrusprezece ani, când, de fapt, eu am doar treisprezece... Dar arat mai mare, pentru că sunt bine făcută! Cu toate că i-am spus că am patrusprezece ani, el mi-a spus că locul fetiţelor atât de mici este în parc şi nu pe bulevard!!!

Nu a fost frumos din partea lui. Mama mi-a spus că până la 24 de ani când o să mă căsătoresc, mă voi mai îndrăgosti încă de zece ori... Aşa să fie oare? Lumea spune că prima dragoste nu se uită niciodată...

(Din stradă se aud zgomote de motoare de maşini şi de comenzi în limba germană, însoţite de leit-motivul „Achtung! Achtung!”, după care se aud cântece militare în limba învingătorilor. Eva Heyman face ochii mari şi fuge repede în casă. Intră în camera ei, deschide jurnalul şi începe să scrie cu voce tare)

-       „19 martie 1944. Micul meu „Jurnal”, tu eşti cel mai fericit, căci tu nu poţi simţi, nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră. Au intrat nemţii în oraş!...”

-------------oOo-------------

TABLOUL 4

Eva Heyman se strecoară ca hăituită pe stradă, ascunzându-se după colţuri

şi traversând aproape în fugă intersecţiile.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Azi este 1 aprilie. Ce ironie amară a sorţii! Anul trecut, pe vremea asta, ne storceam creierii cui să jucăm o festă. „Apriliş-bolondiş!” Azi, 1 aprilie 1944, viaţa ne joacă o festă mortală la toţi... În tot cartierul, doar noi am mai rămas în casa noastră... Bunica face mereu crize de isterie... Bunicul îi administrează   conştiincios şi iubitor injecţii ca să o calmeze...

Când m-am plimbat zilele trecute cu bunicul prin grădina Palatului Episcopiei Catolice, el mi-a zis că palatul are 365 de ferestre, exact câte zile are anul şi că atunci când mama mea era mică, în clasa a doua elementară, şi o plimba şi pe ea prin grădină, în primăvara anului 1919 au venit în Oradea comuniştii lui Bela Kun şi i-au luat farmacia. Dar comuniştii nu au fost ca şi vitez Szepesvary. Bunicul şi bunica nu mai erau proprietari, dar i-au lăsat să lucreze şi primeau salariu. În Oradea de acum, jandarmii îi internează pe evrei în Şcoala Elementară de pe strada Crişului, iar familiile celor arestaţi sunt aruncate direct pe stradă... Mergând la bunica Luiza, m-am întâlnit cu cei alungaţi din casele lor. Se strecoară pe străzi foarte trişti, toţi au capetele plecate, ca şi cum ar fi comis crime îngrozitoare...

(emoţionată)

-       L-am zărit şi pe iubitul meu Vadász Pista! Am simţit un val de fericire, inundându-mi cu putere inima! Acum că iubitul meu, în sfârşit, mi-a vorbit ca unei adevărate femei, mă simt cu mult mai puternică! Nu vreau să mor!

(cu adâncă părere de rău)

-       Pe marele, bogatul şi celebrul Emil Weislowitz, proprietarul luxosului Hotel Parc din centrul Oradiei, l-au arestat jandarmii şi l-au dus şi pe el la Şcoala Elementară de pe strada Crişului. Ungurii i-au ajutat pe nemţi să-i devasteze tot hotelul. Bietul Weislowitz! A meritat oare să facă pe marele ungur? Despre el se spune în oraş că ar fi confecţionat potcoavele de aur sau de argint cu care a fost potcovit calul alb pe care a intrat Horty in Oradea... Şi acum, iată răsplata! Sub conducerea românească a fost bătut de jandarmi români pentru propagandă maghiară. După retragerea românilor, este bătut acum de jandarmii unguri pentru că este evreu... Nimeni nu mai ţine socoteală că a fost „un mare ungur”, că a luptat vitejeşte în primul război, că i s-a umplut pieptul cu decoraţii austriece şi ungureşti... El este acum, în 1944 doar EVREU. Şi atâta tot...

Béla baci ne-a spus că prima lege antisemită a apărut deja în 1938 şi era îndreptată împotriva intelectualilor şi artiştilor evrei! Apoi în 1941 a fost dată o altă lege spre apărarea rasei ariane şi care interzicea căsătoria evreilor cu arienii... Deci, este clar că nu mă mai pot căsători cu un gentleman. Decât dacă fug în străinătate... Decât dacă fug în România...

(se stinge lumina)

-------------oOo-------------

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

-------------oOo-------------

PARTEA A DOUA

-------------oOo-------------

TABLOUL 5

Singură, ca de obicei, in camera ei, Eva Heyman priveşte şi suceşte

pe toate părţile o bucată de stofă în formă de stea galbenă.

O aruncă cât colo, dar privirea îi alunecă pe ziar.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Ziarul acesta a fost adus pe ascuns de bunicul meu din oraş...

(citeşte pe prima pagină):

-       „Evreii sunt obligaţi să poarte stea galbenă cu şase colţuri pe pieptul stâng... Cei care poartă steaua galbenă nu au dreptul de a folosi vreun autovehicul, nici pentru circulaţie, nici pentru transport, nu au dreptul de a purta uniformă, îmbrăcăminte oficială şi nici veşmânt tradiţional maghiar...”

(aruncă ziarul pe jos)

-       „Din 5 aprilie, toti evreii vor trebui să poarte o stea galbenă. Steaua lui David! Ea este în şase colţuri, are dimensiunea de 10 pe 10 centimetri, trebuie cusută doar în partea stângă deasupra inimii şi... pe toate hainele şi paltoanele! Mi-am cusut-o nu numai pe pardesiul meu bej, exact deasupra inimii, steaua galbenă a lui David, ci pe toate hainele pe care le am... Steaua identităţii noastre trebuie bine cusută ca să nu se desprindă cumva... Când a aflat această veste, pe bunica au apucat-o isteriile, încât bunicul a fost nevoit să-i facă o injecţie pentru a o calma...

(Arată spectatorilor steaua cusută pe îmbrăcămintea sa)

-       Toţi evreii din Oradea îşi poartă steaua ca un stigmat, ca pe un semn îngrozitor al ruşinii pentru o faptă condamnabilă pe care nu au comis-o, dar pentru care sunt, totuşi, condamnaţi în chipul cel mai de neînţeles cu putinţă... Un poet ar spune că toate stelele de pe cer au coborât în noaptea de 5 spre 6 aprilie ca să aline în acest fel suferinţele evreilor de acum...

Am auzit însă că până acum, în România, evreii nu sunt obligaţi neapărat să poarte steaua galbenă ca şi în Germania sau în Ungaria... Bela baci, care este ziarist ne-a spus că, la vederea evreilor care purtau steaua galbenă, consulul general al Regatului României din Oradea, dl. Mihai Marina a spus textual „Şi actualul regim maghiar mai vorbeşte despre superioritatea culturală?”. Iar un gazetar ungur a făcut remarca precum că aceasta situaţie îngrozitoare s-a datorat numai unei „porunci a germanilor”. La care, consulul român a replicat exact aşa: „Lăsaţi, vă rog, la noi în România sunt mai demult şi mai mulţi hitlerişti şi totuşi, nu au putut impune aşa ceva!”*

Ni s-a tăiat şi telefonul. Se vor lua toate prăvăliile de la evreii din Oradea... Mama este foarte speriată. Vrea ca Béla baci să fugă negreşit peste graniţă în România... ştiut fiind în toată Ungaria că este ziarist şi are vederi de stânga. I-au ajuns patru luni de inchisoare pe bulevardul Margit din Budapesta şi cincisprezece luni de muncă forţată în Ucraina!

Se zice că Guvernul din Pesta pregăteşte acum o şi mai mare ticăloşie! Toţi cei care nu s-au născut în Ungaria şi sunt evrei, vor fi duşi în Polonia... Bela baci spune la toţi cunoscuţii săi, dar mai ales nouă, că trebuie neapărat să procurăm documente false şi să trecem în România, altfel vom fi pierduţi... Ne-a mai spus că patru evrei din Oradea şi anume Katz Iosif, Kahan Marta, Krakorschi Jan şi Pauker Isac au fugit cu ajutorul a două călăuze române, Teodor Ticrat şi Mihai a Petrii Dărabului, în România printre satele Sântelec şi Felcheriu la Tăşad şi de acolo mai departe spre Ginta!

 

(Se aud bătăi puternice în uşă şi fără să mai aştepte încuviinţarea Evei, în cameră intră doi jandarmi cu pene de cocoş la pălărie)

-       Jandarm 1: Jó nápot! (Bună ziua!)

-       Eva Heyman (înspăimântată): Jó nápot, uraim! (Bună ziua domnilor!)

-       Jandarm 2 (aspru): Fetiţo, trebuie să ştii că în baza legii Statului Ungar, bunurile evreilor sunt confiscate!

-       Eva Heyman (începe să plângă): Nu , vă rog, nu!

(Impasibili, jandarmii se îndreaptă spre colţul camerei unde pe trepied tronează vechiul aparat de fotografiat al Evei; aceasta se repede spre aparat şi îl strânge la piept)

-       Eva Heyman: Vă rog din suflet, lăsaţi-mi aparatul de fotografiat; vreau să devin fotoreporter.

-       Jandarm 1: Nem! Nem soha! (Nu! Nu, niciodată!)

(După o luptă scurtă şi fără şansă, cei doi ies cu aparatul fixat pe trepied şi apoi revin iar, îndreptându-se spre bicicleta roşie)

-       Eva Heyman: Nu, vă rog, nu! Nu- mi luaţi bicicleta! Vă rog din suflet, lăsaţi-mi-o doar pentru o singură zi, să pot face cu ea ultima plimbare! Fie-vă milă de o biată fată ca mine, chiar dacă este evreică!

-       Jandarm 2: Nem !

-       Jandarm 1: Nem! Nem soha!

(La refuzul acestora, Eva Heyman se luptă iar cu cei doi jandarmi, se prinde cu mâinile de roata din spate a bicicletei, jandarmii o târăsc aşa după ei pe podea până când fetiţa cedează)

-       Eva Heyman: Să vă fie ruşine! Luaţi bicicleta unui copil! Hoţilor!

(Cei doi jandarmi ies cu bicicleta roşie pe uşă)

-       Ticăloşilor! Vânduţilor! Ai mei au adunat bani un an şi jumătate ca să o pot dobândi. O botezasem Vineri, numele fiind împrumutat din romanul Robinson Crusoe. Am cumpărat bicicleta într-o zi de vineri, mi-a fost credincioasă ca sclavul cu acelaşi nume din cartea cu Robinson Crusoe...

(ridicând pumnul în direcţia uşii pe care au ieşit jandarmii)

-       Hoţilor! Asasinilor! Îmi ucideţi sufletul! Mi-aţi furat prietenul cel mai drag: aparatul de fotografiat... Mi-aţi luat bicicleta. Ieri aţi luat maşina de cusut, radioul, telefonul, aspiratorul, aparatul electric de prăjit, maşina de scris, argintăria cea scumpă, covoarele vechi, oglinda veneţiană... Mama mea are dreptate când afirmă că oamenii cinstiţi au trebuit mereu să se refugieze din aceasta ţară, Ungaria, căci altfel erau întemniţaţi ori asasinaţi... Nenea Béla îmi spune mereu că toţi trebuie acum să ne procurăm documente false şi să trecem în România... dar bunica Racz când aude asta, i se face rău...

Veneam de la şcoală când am văzut cu ochii mei soldaţii nemţi cum au intrat pe strada noastră cu tunuri şi cu tancuri! Aşa ceva am văzut numai la actualitatea cinematografică... Arienii din Oradea ne salută cu răceală sau, pur şi simplu, întorc capul, prefăcându-se că nu ne văd... Beciul primariei a devenit temniţă pentru deţinuţii politici... Am văzut azi de la fereastra camerei mele cum nenea Waldmann a fost lovit cu piciorul în spate de un ofiţer neamţ pe când îi evacuau familia din curtea propriei lor case... Am mai aflat azi că poliţia germană se numeşte Gestapo.

(se aşează frîntă la masa de scris)

Micul meu Jurnal, mi-ai rămas numai tu. Pe tine nu te-au confiscat jandarmii unguri , fiindcă eşti mic şi mereu te ascund chiar şi de ochii alor mei. Vreau să-ţi mărturisesc că sunt foarte, foarte nefericită. De ce au trebuit sa pătrundă până aici aceşti sălbatici de nazişti? Fără ei, jandarmii nu ar fi avut atâta curaj... Béla baci ne spune însă că ruşii au ajuns deja în România, iar debarcarea englezilor şi a americanilor în Balcani este doar o chestiune de zile... Radioul anunţă mereu alarmă aeriană şi înjură evreii cum îi vine la gură, ca niciodată până acum... Mama a vorbit azi cu Pesta. A aflat cu groază că toţi prietenii ei şi-ai lui nenea Béla sunt arestaţi de către nemţi şi că romanele şi scrierile tatălui meu vitreg, Béla baci, vor fi aruncate-n foc, fiind dăunătoare societăţii...

 

(adânc contrariată)

 

-       Chiar şi romanul „Băieţii din strada Pal” al lui Molnar Ferenc va fi ars... Nu pricep ce poate fi dăunător în această carte pentru copii, pe care am citit-o şi eu! Dar cel mai rău e când aud că mereu cineva dintre cunoscuţii noştri moare în chip neaşteptat... Eu plâng întotdeauna când aflu că undeva, cineva, chiar necunoscut mie, a murit...

 

(strigă tare)

-       Eu nu vreau să mor! Am trăit atât de puţin!

(începe să plângă cu suspine)

-------------oOo-------------

TABLOUL 6

Eva Heyman traversează dintr-un colţ la altul camera ei.

I se citeşte o adâncă tulburare pe faţă.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Bunicul meu a venit acasă cu o ştire îngrozitoare: nemţii îi dau afară pe evrei care au casele cele mai frumoase şi nu-i lasă să ia cu ei decât ce au asupra lor şi nimeni nu se interesează unde vor dormi...

(desface un ziar şi citeşte)

-       Bunicul mi-a făcut rost de acest ziar cu riscul de a fi împuşcat. Scrie aici că prin Ordinul Nr. 6163 al Ministerului de Interne din Ungaria s-a decis strângerea evreilor în ghetouri... Deci, este oficial, nu mai este loc de absolut nici o îndoială... Evreilor care s-au încrezut în nemţi ar trebui să le fie ruşine... Este adevărat că la mare ananghie evreii se primesc unii pe alţii, dar bunicul ne-a mai zis că se întâmplă că acela ce a primit pe cineva în casă, peste o oră să fie şi el scos la rândul lui din imobil... Tot mai multe familii de evrei din Oradea se trezesc în stradă fără adăpost... Nu mai avem dreptul de a fi informaţi, ni s-au confiscat aparatele de radio... Béla baci ne-a surprins cu o ştire de senzaţie: foarte mulţi evrei vor să se creştineze, fie la catolici, fie la reformaţi. Dar preoţii creştini din Oradea dau din colţ în colţ şi spun că mai întâi candidaţii iudei trebuie să înveţe în şase luni religia şi Noul Testament al lui Iisus Hristos şi abia apoi să se poată creştina! Bineînţeles că este prea târziu pentru evrei să mai studieze acum cu sabia hortistă deasupra capului religia creştină! Béla baci ne-a spus că prin această atitudine, biserica reformată şi catolică din Oradea şi-au dat pe faţă! Arama fascistă... Eu am crezut întotdeauna că preoţii creştini sunt nişte sfinţi şi că îi ajută pe cei aflaţi în suferinţă. Se vede că Biserica îi ajută doar pe creştinii necăjiţi, nu pe evrei. Pe noi cine ne ajută?

(Se stinge lumina)

-------------oOo-------------

TABLOUL 7

În camera Evei Heyman.

Se vede că este cuprinsă de deznădejde.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Azi, în 9 aprilie 1944, l-au arestat pe tăticul meu natural, cel care seamănă cu un arian de pe coperta revistei „Signal”, în miez de noapte şi i-au sigilat apartamentul. Am mai aflat că în şcoala de pe strada Crişului au fost închişi sute de evrei din Oradea. Au fost duşi acolo la început numai evreii foarte bogaţi şi apoi cei mai puţin bogaţi... tata face parte din a doua categorie. Am fost cu mâncare la el. Încă de pe pod, am văzut cât amar de lume aştepta fără o vorbă în faţa şcolii... Foarte mulţi băieţi stăteau cuminţi cu sufertaşele în mâini în faţa şcolii. Tanti Friedlander mi-a explicat în timp ce stăteam la coadă că tăticul meu este un fel de amanet. Deci, tata, a devenit om – amanet! Adică un om care stă acolo până spune unde şi-a ascuns bunurile de valoare şi apoi este eliberat, nu mai este om-amanet... Este o situaţie îngrozitoare, fără ieşire. Suntem arestaţi pe rând, după importanţa noastra. Şi nimeni nu se revoltă...

    

(încleştându-şi cu putere pumnii mici)

-       Dacă m-aş revolta eu? De una singură. Să ajung un fel de „Viteaza Iudit” ca în vechime şi să retez cu sabia capul vreunui Holofern - jandarm ungur, ori Holofern - ofiţer neamţ cu grad înalt... De la general în sus...!!! Ar trebui dat un exemplu de mare curaj ca toată evreimea din Oradea să sară la arme... Béla baci ne-a spus că evreii din ghetoul din Varşovia s-au răsculat împotriva naziştilor şi, deşi slab înarmaţi, au rezistat trupelor SS timp de patru săptămâni... Apoi tot el ne-a mai spus că s-au revoltat şi evreii din ghetourile din Bialystok şi Vilnius... Poate trebuie doar o scânteie şi tot butoiul evreiesc de pulbere din Oradea să explodeze... iar aceea scânteie aş putea să fiu chiar eu, Eva Heyman...

(începe să cânte cu pletele în vânt refrenul războinic din Marsilieza)

                      

-       Aux armes, citoyens,

Formez vos bataillons,

Marchons, marchons,

Qu΄ un sang impur

Abreuve nos sillons !

 

-       Ah, Doamne, dacă ar mai fi trăit Marta, buna şi curajoasa mea prietenă! M-ar fi ajutat să organizez în Oradea un fel de răscoală! La ce serveşte măreaţa istorie a poporului nostru, dacă acum nu suntem în stare să încercăm măcar să dărâmăm zidurile Ierihonului nazist? O altă soluţie nu se întrevede... Domnul Nadany Zoltan, şeful arhivelor din Bihor vine in fiecare seară la ai mei. Dar nu le poate procura documentele false, deşi este şeful arhivelor. Ne-a spus că în arhive s-ar putea „găsi” doar o falsă străbunică şi un fals străbunic, dar tatăl meu vitreg ar avea nevoie de un document militar fals, de o foaie de evidenţă militară falsă... Dar aşa ceva nu există în arhivele lui nenea Nadany Zoltan. Şi dânsul este atât de trist din cauza asta, de parcă a-i zice că el este un evreu adevărat, nu un arian... Ce-ar fi, bunul şi dragul meu Jurnal, dacă aş organiza o răscoală a evreilor din Oradea? Bunicul meu nu ar mai ascunde banii, ci ar cumpăra de toţi arme din România... Eu m-aş mulţumi şi cu un simplu pistol, dar iubitului meu Vadász Pista i-aş dărui o mitralieră...

(Începe să ţopăie de bucurie prin cameră sedusă de ideea rebeliunii)

                          

(Se stinge lumina)

                                     

-------------oOo-------------

TABLOUL 8

Eva Heyman se plimbă îngrijorată prin camera sa.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Cei din jurul meu sunt atât de laşi, încât nici nu am îndrăznit să aduc vorba de o revoltă... Sau măcar să sugerez ideea de împotrivire sau de protest civil al evreilor din Oradea...

(deznădăjduită)

-       În primul rând, bunica ar ţipa la mine că sunt o nebună bună de dus la spital...     Ar face o criză de isterie cu siguranţă... Mama mi-ar trage două perechi de palme... Bela baci ne-a povestit în mare secret că, în drumul său spre Elveţia, ambasadorul Regatului României, dl. Vespasian Pella l-a vizitat pe consulul general Mihai Marina din Oradea. Acesta i-a înmânat ambasadorului un raport amănunţit despre atrocităţile la care sunt supuşi evreii din Ungaria, cu rugămintea de a înmâna acest raport Crucii Roşii Internaţionale din Elveţia! Să ştie toată lumea civilizată ce se întâmplă cu noi...

-       Cum să te împotriveşti diavolului nazist, Doamne? Azi, l8 aprilie, a venit de la Pesta verişorul creştin al mamei mele. El este funcţionar la Hotel Panonia. Îl cheamă Kaufmann Sanyi şi a adus acte false pentru părinţii mei! Le-a furat, pur şi simplu, de la hotelul unde lucrează. Când a aflat, bunica s-a trântit pe jos în semn de protest şi a făcut obişnuitele sale crize de isterie... Nu vrea să fie părăsită. Mama şi-a dat cuvântul de onoare că n-o să evadeze în România! Apoi mama s-a retras în camera ei şi a plâns ore în şir, strigând că şi-a ratat unica posibilitate de a-şi salva viaţa şi că vom deveni în curând hoituri pe undeva prin Polonia. Chiar aşa a spus: hoituri...

(se opreşte o clipă şi se prăbuşeşte pe un scaun)

-       Deci, ne vor duce, totuşi,în Polonia. Mama a scăpat porumbelul pe gură, nu şi-a dat seama. Dar oare o fi adevărat Mă vor duce şi pe mine ca şi pe prietena mea Marta pentru că sunt evreică şi am bicicletă roşie ca şi ea!?

(mângâind filele din jurnal)

-       Ştiu că e o mare prostie ce spun acum, dar crede-mă Micul Meu Jurnal, că a început să-mi fie, pur şi simplu, groază că mă voi scrânti la cap ca bunica... În fiecare zi aproape apar legi, decrete, ordonanţe, circulare, hotărâri împotriva evreilor... De pildă, de la 1 mai, evreii din Oradea nu mai au voie să iasă pe stradă decât între orele 9 şi 10 dimineaţa... Slujinica noastră creştină Marika a trebui să plece de la noi... Evreii nu au dreptul să aibă angajaţi creştini... Dar asta nu-i nimic pe lângă ce am mai aflat! Este cea mai groaznică veste posibilă: s-a înfiinţat ghetoul pentru evrei din Oradea! Călăul evreimii maghiare este secretarul de stat Endre László de la Budapesta. Spaţiul stabilit în Oradea este tot în cartierul evreiesc, unde a mai existat încă din negura timpului Varadinumului un ghetou pentru evrei... Atunci când evreilor li s-a poruncit în evul mediu să poarte o bonetă ascuţită pe cap şi o rondelă roşie sau galbenă pe piept... istoria cruntă pentru evrei se repetă la infinit ...

(îşi frânge mâinile)

-       Mi-e frică de ghetou, mi-e frică de moarte... aş vrea să stau şi într-o cocină de porci, ori în grajd cu vitele, aş munci oriunde pe brânci, numai să nu mor... Doamne, ajută-mă să nu mor! Vreau să trăiesc, Doamne! Vreau să trăiesc, să trăiesc!

(Se stinge lumina)

-------------oOo-------------

TABLOUL 9

Eva Heyman stă înghesuită pe o saltea alături de alte saltele, chinuindu-se să scrie în jurnal. În spate se desluşesc gratiile ghetoului din Oradea.

-------------oOo-------------

-       Eva Heyman: Suntem în 5 mai l944...

(începe să scrie)

-       Micul Meu Jurnal, tu nu te mai afli pe strada Gyöngyösi István nr. 3! Adică acasă! Nici la Aniko, nici la Tuşnad, nici la Balaton, nici la Pesta, nicăieri unde ai fost cu mine... Ci în ghetou!!!

(azvârle jurnalul, extenuată)

-       Primarul Gyapay Laszlo a dat ordinul de ghetoizare... Ghetoul din Oradea, un ghetou de tranzit, „Sogenannte Durchgangsgetto”, un ghetou model, se spune... Şi cel mai mare din Ardeal şi din toată Ungaria... Trei zile am stat acasă cu sufletul la gură să vină să ne ia... Stăteam toţi ascunşi prin camere cu sufletele împietrite de groază, aşteptând pe jandarmi... Au venit, în sfârşit... Doi jandarmi unguri cu un camion german după ei... Mama mea ne-a spus că ne merităm soarta, că suntem ca nişte animale proaste care aşteaptă să fie duse şi spintecate la abator... de câte ori mama mea se revoltă pe bună dreptate, bunica mea are crize de isterie...

(culege jurnalul de pe jos, scrie cu voce tare)

-       Simţeam că dacă mai durează mult acea cumplită linişte, înnebunim cu toţii. Apoi,totul s-a întâmplat ca într-un film. Cei doi poliţişti care au venit să ne ridice, n-au fost nici măcar neprietenoşi. Numai că le-au luat inelele de logodnă bunicilor şi lui Agi. Tremurând din tot corpul, Agi nu reuşea să-şi scoată inelul. În sfârşit, i l-a smuls bunicul. Ne-au verificat apoi geamantanele. Pe bunicul nu l-au lăsat să şi-l ia. Era din piele de porc. Ni s-a spus că e război şi pielea e necesară soldaţilor. Nici pe mine nu m-au lăsat să-mi iau mica mea poşetă roşie! Am luat cu noi genţile de ştrand şi poşeta de stofă a bunicii. Unul din poliţişti mi-a zărit lănţişorulde aur de la gât, pe care-l primisem de ziua mea şi de care atârna cheiţa ta, Micul meu Jurnal! „Încă tot n-aţi auzit, a ţipat poliţistul, că n-aveţi dreptul să păstraţi obiecte de aur! Acestea nu mai sunt proprietate evreiească, ci avut naţional!”

(intrerupe scrisul, cu glasul tremurând de emoţie)

-       În lipsa lănţişorului de aur, mi s-a dat voie să-mi iau o panglică de catifea de care să atârn cheiţa cu care descui cutiuţa în care ţin jurnalul meu intim. Primul care s-a urcat în camion a fost bunicul, să ne dea curaj. Am urmat noi, am stat în picioare în camion şi am văzut cum lumea bună din Oradea îşi făcea promenada de după amiază, indiferentă la suferinţa noastră, a evreilor, care fuseserăm înainte vreme respectabilii lor concitadini... Când am ajuns în faţa intrării de la ghetou păzită de jandarmii cu pene de cocoş la pălărie, mama mea Agi a ţipat ca muşcată de şarpe: se teme de jandarmi mai rău decât de animalele sălbatice... M-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă aş spune mamei că trebuie cu orice preţ să nu mai ţipe atât, să se stăpânească, să mă ajute să organizăm o revoltă, dacă tot a spus că suntem ca nişte animale care aşteaptă să fie duse la abator?

Comisia de la Primărie ne-a stabilit loc de dormit, ca la animale, în ghetou pe strada Szacsvay nr. 20. Oamenii au locuinţă, animalele au loc de dormit, nu-i aşa? Am cărat bagajele până acolo, mai mult, târându-le. Abia când am ajuns acolo, am realizat îngroziţi că noi nu vom mai avea locuinţă...

(Schimbare de atitudine bruscă)

-       Dar când am ajuns la adresa fixată de comisie, în dreptul imobilului Vajda, cine stătea în poarta acestuia? Tocmai Vadász Pista! Am simţit flăcări în obraji. El ne-a ajutat să ne instalăm. Din cauza înghesuielii, Vadász Pista m-a aburcat pe pervazul ferestrei, pentru că acolo numai acolo mai era loc de stat. Şeful rabin Vajda a hotărât ca femeile şi copiii să doarmă separat de bărbaţi, dar femeile s-au opus, nu voiau să se despartă de soţii lor... Atunci s-a ajuns la un compromis: să se facă tot posibilul ca familiile să rămână împreună. Aşa încât ne-am dezbrăcat pe întuneric. A doua zi, dimineaţa devreme, când am vrut să aprindem lumina electrică, am constatat că nu ardea nici un bec . Am fost deconectaţi de la reţea. Suntem aici 13 femei şi bărbaţi înghesuiţi într-o singură cameră... Şeful marelui ghetou-model din Oradea este colonelul de jandarmi vitéz Peterffy Jenö. Totul ne este interzis aici! În afară de moarte...

Jandarmii ne-au confiscat toată mâncarea, vom mânca odată pe zi, din ce ne aduc ei. Ne-au confiscat lemnele din pivniţă, ţigările, chiar sumele de 30 de pengö pe care poliţiştii ne-au lăsat să le luăm cu noi atunci când ne-au ridicat din casă. Acum aici în şapte camere am numărat că dorm 84 de persoane. Nu pot să-l vizitez pe tatăl meu natural, deşi este aproape de mine, vizitele de orice fel sunt interzise... Ghetoul este păzit de jandarmi. Ni s-a spus limpede: „cei care încearcă să părăsească ghetoul fără permis, ori prin locuri interzise, sau fără a fi însoţiţi de jandarmi, vor fi împuşcaţi!”. Deşteptarea e la ora şase, stingerea la ora douăzeci. Încăperile nu pot fi părăsite decât pentru nevoi fiziologice... Dar veceul s-a înfundat încă din prima zi, acolo este o mizerie cumplită...

Cumplita ghetoizare din Oradea a adus cu sine un val de sinucideri... cei sensibili şi-au luat adio de la lumea asta... S-au sinucis domnul Dezideriu Klein, doctorul Ludovic Erczmann, procuristul Solomon Czitran... Bunicul fiind farmacist, dă oamenilor mai în vârstă otravă dacă îi cer. Ne-a spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o porţie bună şi bunicii... Toţi capii de familie trebuie să fie anchetaţi. Ei sunt duşi la fosta fabrică de bere Dreher unde sunt bătuţi să spună unde au ascuns aurul şi bijuteriile. Se aud până aici la noi urletele lor de durere. Pentru a se mai atenua zgomotul, se transmite zi şi noapte melodia „Csak egy kislany van a vilagon” (Doar o fetiţă există pe lumea asta). Când se opreşte melodia, se aud iar urletele de durere ale celor schingiuiţi de anchetatori...

Se aude că, cei anchetaţi, sunt nu numai bătuţi, ci şi curentaţi... Le curge sângele pe nas şi pe gură, vin cu dinţii rupţi, tălpile le sunt atât de umflate, încât bieţii de ei nici nu mai pot sta pe picioare... Pe soţia lui Nandor Weiss au plesnit-o cu cravaşa, i-au zdrobit sânii, strângându-i cu uşa până când a leşinat... Pe soţia avocatului Miska Gellert au bătut-o în faţa propriilor copii, ce ţipau înnebuniţi de groază... Pe doctorul Nandor Kalman n-au reuşit călăii să-l doboare. Este puternic, este sportiv. A reuşit să reziste tuturor bătăilor. Atunci au adus-o pe fetiţa lui, pe Gretti şi au început să o bată în faţa lui... Puternicul sportiv nu a mai rezistat şi a ţipat: „Lăsaţi-mi în pace fetiţa, costumele mele şi bijuteriile soţiei le găsiţi la avocatul Pelle Gyorgy”... Numai atunci, călăii au încetat să o mai bată pe fetiţă...

(cade cu genunchii pe podea)

-       Doamne , cum poţi îngădui una ca asta !

(începe să scrie în jurnal cu febrilitate murmurând)

-       Totul ne este interzis, iar lucrul cel mai groaznic este că toate pedepsele sunt, de fapt, una singură: moartea!

(Se stinge lumina)

-------------oOo-------------

TABLOUL 10

În aceeaşi cameră de ghetou din Oradea.

-------------oOo-------------

 

-       Eva Heyman: Azi este 30 mai 1944... Toţi de aici spun că vom rămâne în Ungaria, că vom fi duşi doar până la Balaton ca să muncim. Dar acum am observat că nimeni nu mai zice „ne duc”, ci că „ne deportează”... Deportare... ce cuvânt poate fi ăsta? Nu am mai auzit niciodată de acest cuvânt decât aici în ghetou.

(Scoate cu mare grijă dintr-o bocceluţă un aparat de fotografiat de mici dimensiuni)

-       Mama şi cu Béla baci au cumpărat la negru, dar cu o grămadă de bani, acest micuţ aparat de fotografiat... Este o adevărată bijuterie a tehnicii... Eu nu renunţ în ruptul capului de la decizia de a fi fotoreporter şi o mare ziaristă... Am făcut aici pe ascuns o sumedenie de fotografii... Cârdurile de sărmani evrei care au intrat numai cu bocceluţele în mâini pe poarta ghetoului, copiii şi bătrânii bolnavi, înghesuiala teribilă din camere... Am fotografiat regulamentul de ordine interioară al ghetoului şi articolul 7 care sună aşa: „În ghetou trebuie să fie linişte şi în timpul zilei. Sunt interzise strigătele, zgomotul, cântatul, certurile. Între stingere şi deşteptare, ghetoul trebuie să fie pustiu şi mut”.

Am aflat şi cifra aproape exactă a evreilor din lagărul de la Oradea. Sunt peste 19.000 de evrei închişi aici! Ghetoul are o suprafaţă de numai 130 de iugăre. Doar 50 până la 60 de centimetri pătraţi revin unei persoane! Copiii mici şi bătrânii se culcă adesea pe solul gol... Ghetoul este înconjurat de un gard înalt de peste doi metri, iar geamurile spre casele creştinilor au fost acoperite cu scândură... Am făcut fotografii şi la gardul înalt şi la geamurile astupate...

Zilnic, maşinile intreprinderii de pompe funebre „Tarsoly” din Oradea cară victimele decedate în cursul bătăilor, sau cadavrele celor care s-au sinucis, ale celor care nu au mai rezistat torturilor aplicate de călăii lui Péterfy, şeful ghetoului... Am reuşit să fac o poză şi cu aceste maşini infernale...

Acum, nu de mult, am fotografiat trenurile care pornesc încărcate cu evrei din Parcul ... Trenurile, deci, pornesc nu din gară, aşa cum ar fi normal, ci de aici din Parcul Rhédey, să nu observe lumea din oraş cum suntem deportaţi... Am fotografiat de sus nişte vagoane cu placarte având inscripţia „Cadouri pentru sinistraţii germani din partea naţiunii ungare”, pentru că Béla baci mi-a spus să le fotografiez întrucât „cadourile” erau bunurile confiscate ale evreilor din Oradea... Zidul ghetoului trece, ca într-o enormă ironie, chiar pe lângă peretele casei noastre...

(Afară, din curtea interioară a ghetoului se aud strigăte de durere urmate de cuvintele: „Na, te vén gazember, most megmondod az igazat?” «Ei, ticălos bătrân, acum îmi spui adevărul?». Eva se repede la geam şi fotografiază cu nesaţ. Apoi murmură parcă citind din jurnal)

-       Doi jandarmi bat cu sete un evreu ca să le spună unde a ascuns aurul... În spaţiile depozitului fabricii de bere „Dreher” au fost create spaţii de anchetare a evreilor care sunt bătuţi să spună unde au ascuns aurul şi bijuteriile... Se zice că acele spaţii se numesc „monetării”, pentru că se bat evreii până când spun unde au ascuns monedele de aur...

Ieri, am fotografiat tălpile însângerate ale unui doctor care a fost bătut la „monetărie”...   Doctorul m-a rugat, înainte de a muri, să trimet toate pozele din ghetou şi certificatele lui medicale la Crucea Roşie Internaţională... Am făcut poze şi la veceul înfundat încă din prima zi... Am auzit că jandarmii au înghesuit şi câte 80 de oameni într-un singur vagon, unde au pus doar două găleţi: una pentru apă, cealaltă pentru satisfăcut necesităţile naturale... Pe deasupra, au şi lăcătuit vagoanele de nu intră un strop de aer...

Mă gândesc într-una la Marta, prietena mea. A ajuns aproape o obsesie pentru mine... Mi-e teamă că mi se va întâmpla acelaşi lucru, degeaba spun toţi că nu ne duc in Polonia, ci numai la Balaton. Dar nenea Lustig din lagăr ne-a întrebat: „Dumneavoastră ştiţi unde sunt evreii din Austria, Germania, Olanda, Cehoslovacia, Franţa?” Nici eu nu mai ştiu câte nume de state a mai înşiruit nenea Lustig. Apoi ne-a răspuns tot el că evreii au fost duşi toţi în Polonia câte 70 în câte un vagon pentru vite. A mai întrebat: „Dumneavoastră chiar credeţi că, după toate câte s-au comis aici în Oradea, vor admite ca, fie şi un singur martor ocular, să rămână în viaţă?” I-am povestit lui Vadás Pista despre ce a spus nenea Lustig, dar iubitul meu m-a liniştit şi m-a îndemnat să nu-i dau nici o crezare. Dar dacă, totuş

(Începe să scrie cu febrilitate cu voce tare în jurnalul său)

-       Mă gândesc într-una la Marta şi mi-e teamă că şi nouă ni se va întâmpla acelaşi lucru degeaba spun toţi că pe noi nu ne duc in Polonia, ci la Balaton. Deşi, eu, Micul Meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din intreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă sau în pod sau în orice gaură; eu, Micul Meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc... Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska, slujnica familiei noastre, să intre la noi... Nu mai pot scrie, Micul Meu Jurnal! Îmi curg lacrimile, fug la Mariska...

(se mai aude glasul ei din culise )

-       Să ai mare grijă de jurnal, Mariska! Nu plânge! Eu mă voi întoarce, voi rezista! Dumneata, Mariska, ştii ce fată puternică sunt eu... Nu fii tristă, vei mai veni dumneata la noi... O să vezi! Iar eu îţi voi citi mai departe din „Fii omului cu inima de piatră”...

(Se stinge lumina)

  

-------------oOo-------------

              

TABLOUL 11

17 octombrie 1945.

Într-o infirmerie (Revier) din lagărul C al lagărului de exterminare Auschwitz - Birkenau. Frumoasa Eva Heyman din Oradea este într-o stare de nerecunoscut.

Reuşeşte cu greu să se ridice de pe priciul de lemn al infirmeriei

unde este internată şi se îndreaptă spre public.

-------------oOo-------------

 

-       Eva Heyman: Nu mă mai recunoaşteţi, nu-i aşa?

(Încercând să –şi menţină cât de cât poziţia de drepţi)

-       Sunt deţinuta-Häftling, Eva Heyman din Oradea! V-am văzut pe toţi la ziua mea de naştere din 13 februarie... Ce să vă spun, acum, dragii mei? Ca să trăiesc mai departe, aşa cum mi-am făgăduit în ghetoul din Oradea, am minţit la Erste Selektion, adică la prima selecţie care s-a făcut aici la intrarea în lagărul Auschwitz-Birkenau. Când medicul şef al lagărului, Josef Mengele, a strigat cu voce tare: „Bătrânii, bolnavii, mamele cu copii până la patrusprezece ani să se încoloneze în stânga rampei, iar cei capabili de muncă, de la patrusprezece ani in sus, separat femeile şi separat bărbaţii, să se încoloneze în dreapta rampei!” Eu înţelegând perfect limba germană, ce credeţi că am făcut ? Am minţit. De dragul vieţii. De dragul supravieţuirii mele în acest infern. De dragul de a nu fi condamnată la moarte, adică la „mit dem Tode bestraft”. De dragul de a-mi îndeplini marele meu vis: acela de a deveni fotoreporter şi mare ziaristă, un vis la care nu am renunţat şi nici nu renunţ.

Deşi am doar treisprezece ani şi câteva luni, m-am dus fără nici o şovăire spre coloana din dreapta rampei. Mi s-a rupt inima de durere că i-am părăsit pe bunicii mei, dar mi-am jurat că trebuie să trăiesc cu orice preţ... Am trecut la coloana de femei şi nimeni nu a zis nimic. M-a ajutat statura mea înaltă, corpolentă, nu am părut a fi doar de treisprezece ani şi câteva luni... Am aflat, puţin mai târziu, că pe bunicii mei i-au dus chiar în ziua în care au sosit, chipurile, la baie, unde li s-a ordonat să se dezbrace într-un fel de baie publică uriaşă, dar din ţevile pe care trebuia să vină apa caldă a ţâşnit un gaz otrăvitor căruia îi spun aici „Zyclon B”...

(indicând cu arătătorul drept spre fereastra infirmeriei)

-       Cuptoarele de la şase crematorii ard zi şi noapte mii de evrei... Şi în zilele de sabat ale evreilor şi în cele duminică ale creştinilor... Fără nici cea mai mică întrerupere... Aici este cea mai mare fabrică a morţii din lume! După dispariţia cumplită a bunicilor mei, am făcut kadiş-ul, rugăciunea pentru sufletul celor morţi, aici în lagăr... Va trebui să fac rugăciunea kadiş şi pentru mine însămi? Am reuşit să supravieţuiesc primei mele mari încercări... Atunci când am sosit la lagărul Auschwitz-Birkenau... Şi apoi am reuşit să trec şi de celelalte selecţii de care tremură toată lumea... Acum a venit ultima selecţie - Die letzte Selektion... Se aude că lagărul va fi eliberat în curând de către   sovietici... Dar... acum... sunt bolnavă de râie... Am fost internată la infirmerie... Dar şi aici se face selecţia de către acelaşi domn doctor de temut, domnul Mengele... Am însă un mare noroc cu o mătuşă de gradul doi din Oradea, Horvath néni, care m-a recunoscut aici în lagăr. Ea lucrează aici, la Revier. adică la infirmerie. M-a luat cu ea aici şi a început să mă trateze, m-a hrănit, m-a dosit cum a putut ea... Sper să nu mi se descopere boala asta contagioasă... Tanti Horvath m-a încredinţat că mă voi vindeca în câteva zile cu tratamentul ei...

(îngrijorată)

-       Azi, este numai 17 octombrie 1944... Dar nu mai e mult până la eliberarea noastră... Armata Roşie îi bate pe nemţi şi vine cu repeziciune spre noi, spre lagărul ăsta infect de exterminare... Numai de ar veni mai repede! Nu mai am jurnal. La plecarea din Oradea, l-am predat slujnicei noastre, Mariska, cu rugămintea să-l dea părinţilor mei... În schimb, în lipsa jurnalului, memoria mea foarte bună este jurnalul meu de acum... De cum am intrat în lagăr, numele meu frumos de „EVA HEYMAN” a devenit un simplu număr... Am fost cu toate obligate să renunţăm la identitate, trecut, credinţă, demnitate... Condamnate la muncă de l2 până la l4 ore, condamnate la foame, frig, frică... condamnate la moarte... Biciul şi carcera!

Dar apelurile cât de îngrozitoare sunt! Apel în puterea dimineţii, înainte şi după schimb, apelul de seară, mereu apelurile de prezenţă... Uneori durează ore în şir, timp în care multe deţinute leşină sau chiar mor din cauza epuizării fizice şi psihice... Chiar şi morţii trebuie să fie prezenţati la aceste apeluri... Dar cele mai îngrozitoare sunt selecţiile... La o selecţie ţi se hotărăşte soarta... Poţi să fii exterminat imediat sau poţi să mai trăieşti... Azi, este ultima selecţie... Die letzte Selektion! Şi ultima noastră speranţă - unsere letzte Hofnung! Suntem înnebunite de spaimă. Femeile de la infirmerie se freacă cu praf de cărămidă pe obraji ca să pară cu feţele roşii, sănătoase... Altele, roagă pe colegele lor mai în putere să le tragă fără nicio milă palme peste faţă ca să le circule sângele prin obraji... Iar eu... Doamne ajută-mă să trec de această ultimă selecţie...

(Se aud tropăituri de cizme militare şi doctorul Iosef Mengele intră chiar în persoană în   odaia infirmeriei. Este un bărbat chipeş, îmbrăcat în uniformă SS, elegant, fluierând tot timpul arii din opere celebre şi mai ales din Wagner. Se opreşte contrariat în mijlocul infirmeriei. O priveşte scrutător pe Eva Heyman, se apropie de ea, se apleacă, îi desveleşte puţin pulpele şi observă că este bolnavă de râie. Se depărtează ca ars de tânăra evreică).

-       Josef Mengele(urlă): Mein Gott! Ia uită-te! Mai eşti şi plină de râie, broasco! Marş în dubă!

(Dintr-o dată deţinuta - Eva Heyman se apleacă cu rapiditate şi scoate de sub pătura patului din infirmerie micul ei aparat de fotografiat şi fixându-l asupra ofiţerului nazist, declanşează butonul, făcându-i o fotografie în mijlocul infirmeriei. Dr. Mengele, turbat de mânie, se repede spre ea să-i smulgă aparatul din mâini.)

-       Eva Heyman: Călăilor, vreau să trăiesc !

(Deţinuta reuşeşte să se ferească de primul asalt al ofiţerului şi îl mai fotografiază odată de foarte aproape. Dar acesta o prinde de mâna în care ţine aparatul. Cu o energie nebănuită, Eva îl loveşte cu putere şi acesta se retrage pentru o clipă, pentru a se arunca din nou asupra ei. Luptă scurtă şi disperată. Ofiţerul caută mereu să-i smulgă aparatul de fotografiat din mâini, dar Eva apucă însă, în ultimul moment, să arunce aparatul în sală, la acelaşi spectator din primul rând de scaune de la începutul spectacolului. Spectatorul prinde cu îndemânare aparatul de fotografiat din aer şi începe să facă fotografii asasinului. Rând pe rând, ca într-o transă sublimă, din stalul din faţă, din balcoanele laterale, din mijlocul sălii de spectacol şi chiar de la „cucurigu”, alţi spectatori îşi scot cu gesturi lente, ca într-o filmare cu încetinitorul, telefoanele mobile, sau aparate de fotografiat şi încep să fotografieze scena de luptă, ca într-o judecată post factum a istoriei pentru ca, în final, cei doi protagonişti - Haftling Eva Heyman şi Doktor Josef Mengele, încleştaţi într-o încăierare pe moarte şi pe viaţă, să încremenească într-un clişeu ultim de poziţie grăitoare şi semnificativă de luptă...)

-------------oOo-------------

CADE CORTINA

-------------oOo-------------

--------------------------------------------------------------------------------

* Antonio Faur, „Istoriografie, cultură şi politică în vestul României” (volum îngrijit de Radu Romînaşu), Editura Universităţii din Oradea, 2011 şi „Raportul Consulului general român din Oradea despre situaţia evreilor dinTransilvania de Nord (l944)”.

Grafica şi editarea textului: George Roca

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 582 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou