Home Teatru Grigorie M. Croitoru: ÎȚI MULȚUMIM PENTRU TOT, ALEX
Grigorie M. Croitoru: ÎȚI MULȚUMIM PENTRU TOT, ALEX PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Monday, 04 July 2016 10:46

                                       PIESĂ DE TEATRU SCURT

 

PERSONAJELE (În ordinea intrării în scenă):

             ALEX POPESCU, tânăr, 22 ani, proaspăt absolvent de Litere, pentru prima dată în învățământ;

             ELEVI, clasa a XII-a B, fete și băieți, 17 ani, în uniforme școlare;

             RITA IACOB, șefa clasei a XII-a B, elevă strălucită, cu personalitate;

             CRISTIAN, elev, mesagerul clasei a XII-a B;

             ELENA GEORGESCU, tânără, 23 ani,  profesoară de limba franceză, figură agreabilă;

             VICTORIȚA ZIDĂROIU, tânără, 23 ani, profesoară de limba engleză, o blondă șarmantă;

             DIRECTORUL, spre 50 ani, figură autoritară, căruia nu-i place, totuși, să tulbure apele atâta vreme cât activitatea din școală merge bine;

              PROFESORI, diferite specialități, bărbați și femei, grupați, doar ei știu pe ce criterii, în cercuri;

              VASILE IACOB, 40 ani, tatăl Ritei, șefa clasei a XII-a;

              DORINA DUMBRĂVEANU, 18 ani, prietena Ritei;

              VENERA ISTRATE, fostă profesoară în acest liceu;

              TUDOR APOSTOL, Ministrul Învățământului;

              TRAIAN NEGULESCU, inspector școlar general.  

                                                         ***

Acțiunea piesei se petrece într-un liceu dintr-un mare oraș în timpul primului an de activitate în învățământ a tânărului profesor de limba și literatura română Alex Popescu, proaspăt absolvent al Facultății de Filologie, în vremurile trecute, sau cum zice cineva în glumă, înaintea erei noastre.

Piesa pune mai multe probleme de viață într-un moment când învățământul, astăzi, se află   într-un moment critic, fiind în apropierea colapsului. Vorbește despre profesori și profesori, profesori și elevi, elevi și elevi, elevi și părinți, despre educație, omenie, solidaritate, prietenie, sacrificiu în numele prieteniei, dragoste…

Sperăm să fie citită, căci jucată pe scenă n-are nicio șansă. Așa sunt vremurile…

                                                             *

                                                 PARTEA ÎNTÂI

                                                     ÎNCEPUTUL

                                                       SCENA I 

(Decorul înfățișează o sală profesorală cu mese, scaune, dulapuri, flori, pe pereți reproduceri de pe tablouri ale unor pictori români. Ceea ce atrage atenția și stârnește mirare este prezența unor desene cu cercuri: unele de culoare galben-aurie, altele într-un dreptunghi în două culori – vernil (partea de sus) și verde închis (partea de jos), iar celelalte cercuri simple: fără centru, cu centru, cu diametrul pe orizontală, și pe verticală etc.).

ALEX POPESCU (Intră și, negăsind pe nimeni, trece cu privirea peste obiectele din interior. Oare unde să se așeze? Vede un scaun răzleț și-l trage în apropierea unei ferestre. Se așează pe el. Geanta o pune lângă scaun. Se uită pe fereastră. Elevii vin la școală și se îndreaptă spre o intrare  pe care el n-o știe, probabil că pe acolo au voie să intre. Nu peste mult timp sosește un profesor, își lasă geanta pe un scaun și iese repede din sala profesorală. Către el nu zice nimic, e greu de crezut că nu l-a văzut. Vin profesori unul după altul, că se apropie ora de începere a cursurilor. Vorbesc între ei, dar pe el nu-l bagă nimeni în seamă, nu-l învrednicesc nici măcar cu o privire. Își păstrează calmul, dar nu se simte bine. Chiar așa de neînsemnat să li se pară? Se hotărăște și întreabă pe cel din apropierea lui, care caută ceva în geantă și nu găsește): Școala asta are director?

PROFESOR 1 (Nu vorbește, ci arată cu degetul arătător în sus și înainte. Nu se uită la el, ci ce întoarce înspre colega vecină  și încep să discute).

                                                         SCENA 2

                                               Alex Popescu, elevi

ALEX POPESCU (Iese și urmează sensul semnelor făcute de insul pe care l-a întrebat. Ajunge la direcțiune, bate la ușă, dar înăuntru nu este nimeni. Crapă ușa, își bagă capul și se convinge. Revine în sala profesorală. Profesorii plecaseră la ore. Rămăsese un catalog al unei clase de-a XII-a, a XII-a B. Se uită în orar și vede că această clasă are literatură. Se duce la oră. Elevii stăteau liniștiți, dar se vede că nu așteaptă profesorul. Pe bănci nu au nimic. Nici manuale, nici caiete pentru notițe. Salută): Bună ziua, elevi!

ELEVII (Se ridică în picioare, ca la comandă, și răspund în cor). Bună ziua, tovarășe profesor!

ALEX POPESCU (Se duce la catedră, dar nu se așează pe scaun. Privește peste clasă, începând cu rândul de bănci de la ferestre): De unde știți? Ne vedem pentru prima oară, nu ne cunoaștem…

ELEV 1: Pe catalog nu pune mâna oricine, trebuie să aibă acces la el…

ELEVĂ 2 (Veselă, îl privește cu îndrăzneală și recită câteva versuri pe care le consideră potrivite situației): „Nu te cunosc, nu mă cunoști, / dar o lumină alunecă / de pe fața ta pe fața mea. / fără să vreau m-alătur bunei tale vestiri / și-o strig în sfintele vânturi” (Lucian Blaga, Lucrătorul).

ALEX POPESCU: Nu știu dacă vă voi fi profesor, dar catalogul clasei voastre a rămas disponibil și am venit eu. Mă numesc Alex Popescu, sunt proaspăt absolvent și am repartiție în această școală cu oameni ciudați. Sper să nu am parte și de elevi ciudați…

ELEVĂ 2 (Se ridică în picioare o fată înaltă din ultima bancă de pe rândul din mijloc, brunetă, părul lăsat pe spate, legat cu panglică albă, cu uniformă):  Sunt ciudățenii în școala noastră, dar noi suntem elevi și…

ELEV 2 (Înalt, privire autoritară, păr șaten, tuns scurt, îmbrăcat în uniformă, ținută impecabilă, un tip care impune respect, colegul de bancă al elevei dinainte): Ar fi bine să taci tu din gură și să stai jos.

ALEX POPESCU: De ce să tacă, elev? A spus ceva nepotrivit?

ELEV 2: N-a spus, dar e pe cale să spună, așa că este mai bine să tacă. Proful nostru a plecat la sfârșitul anului școlar trecut și poate dumneavoastră veniți în locul dânsului. Se cuvine să vă spunem bun venit și nu să vă inoportuneze cu sporovăieli despre ciudățeniile din școala noastră, considerată o școală cu ștaif, totuși…

ALEX POPESCU: Nu suntem responsabili de ciudățeniile minții noastre și…

ELEV 2: Așa se spune, poate că așa și este. De fapt, suntem cu toții puțin ciudați. Și viața este ciudată. Ideal ar fi ca ciudățeniile diferiților inși să fie compatibile, căci ar fi posibilă o conviețuire armonioasă.

ALEX POPESCU: Îmi place cum gândești și te aprob. Înțelegi prin ștaif  „cu renume”, „bine văzută”, „apreciată”?

ELEV 2: Așa și este. Este o școală cu profesori buni, care își fac datoria, elevii sunt disciplinați și silitori, cu rezultate bune la învățătură, la olimpiade, la admitere…

ALEX POPESCU: Cu permisiunea voastră vă întreb și, vă rog, să-mi răspundeți: voi ce loc ocupați în acest mare ansamblu de elevi – folosesc cuvintele colegului vostru: „disciplinați și silitori, cu rezultate bune la învățătură, la olimpiade, la admitere…”

ELEV 2: Rita, tu decizi!

RITA (O elevă care te determină s-o reții): Dacă v-am spune, nu ne-ați crede și, sigur, știți mai bine decât mine, înțeleptul popor român zice. „Lauda de sine nu miroase a bine”. Aveți posibilități de a vă informa și vă indic o sursă sigură: catalogul clasei a XI-a B, celelalte cataloage fiind duse la arhivă. Vă pot informa colegii dumneavoastră, profesorii noștri… (Eleva se așează).

ALEX POPESCU. Vorbeam mai înainte despre ciudățenii. Nu dezvolt. Dar sinceri sunteți?

ELEV 3 (Mai mic de statură, blond, stă în banca întâi, îmbrăcat și el tot în uniformă, un tip vioi): Suntem.

ALEX POPESCU: De ce colegul vostru i-a interzis colegei voastre să vorbească?

ELEV 3: Nu ne plac încurcăturile și nici să ne vorbim de rău profesorii, mai ales că se străduiesc să facă din noi oameni bine pregătiți pentru viață. Vă asigur că ce am spus nu sunt vorbe goale, fără acoperire în fapte. O să vă convingeți, sunt sigur și ne veți da dreptate!

ALEX POPESCU. Vă înțeleg și vă aprob. Mă bucur că țineți la profesorii voștri. Vă mai pun o întrebare directă și vă rog să-mi răspundeți: ce părere aveți despre mine? O primă părere la prima vedere. (Se stârnește puțină rumoare în clasă).  

ELEVĂ 3 (Frumusețe comună, ochi scânteietori, păr șaten împletit în două codițe care îi atârnă pe piept și ea în uniformă școlară): Sunteți nou!

ALEX POPESCU: Sunt. Este pentru prima dată când intru într-o școală și într-o sală de clasă și, se pare, că n-am nimerit bine. Sau mi se pare…

ELEV 4 (Fără a se ridica în picioare, acest elev cu nasul drept, de roman și cu un timbru al vocii plăcut, sonor, continuă): Sunteți tânăr.

ALEX POPESCU: Sunt. Cu cinci ani mai mare ca voi. Sunt proaspăt absolvent, cum am mai spus…

ELEVĂ 4 (O fată plinuță, dar nu grasă, obeză,  păr blond-blond, dând impresia că este vopsit, împletit într-o singură coadă groasă, de care se vede clar că este mândră, ochii ușor conturați cu creion negru, sprâncene trasate, unghii date cu ojă incoloră, uniforma impecabil călcată îi stă pe ea ca turnată): Prin urmare, n-aveți experiență…

ALEX POPESCU: N-am, dar experiența se câștigă lucrând efectiv. Vă asigur însă că am cunoștințe de literatură și de limbă. Vă promit că n-o să vă dezamăgesc, dacă o să vă fiu profesor. Îmi spui și cum te cheamă?

ELEVĂ 4: Cu plăcere. Numele și prenumele din buletin și din catalog este Dragotă Ileana. Ei îmi zic, însă, Cocheta / Coche / Eta.

ALEX POPESCU: Și le răspunzi când te strigă așa? Nu te superi pe colegi că te poreclesc?

COCHETA: Să mă supăr? Nicidecum. Toți colegii au porecle și, între noi, numai pe acestea le folosim. Faptul acesta a dus la o întâmplare nostimă, care ne-a distrat și pe noi și pe proful care o striga pe numele ei adevărat. Ea, însă, stătea liniștită în bancă, uitase și cum o cheamă de-adevăratelea. (Pufnește în râs, iar clasa o susține).

ALEX POPESCU (Și el înveselit): Este în clasă?

ELEVA 5 (Se ridică în picioare o fetiță zveltă cu ochii albaștri ca seninul cerului de mai și cu buze parcă desenate; zâmbind i se vede șiragul de dinți albi ca mărgăritarele): Aici sunt, tovarășe profesor. (Se ridică în picioare): De atunci, îmi zic Uituca / Uca, dar nu mă deranjează deloc.

ALEX POPESCU (N-o scapă din ochi pe Cocheta, i se pare că fata nu este încă la școală și vrea să vadă în ce ape se scaldă): Auzi, Eta / Cocheta, dacă îmi permiți și mie să-ți zic așa, tu ai auzit de regulament școlar, regulament de ordine interioară, de alte reguli obligatorii pentru elevi, pe care le fixează unii profesori, diriginții?...

COCHETA (Cu dezinvoltură): Știu la ce vă referiți. Da, am auzit de regulamente și de reguli obligatorii pentru elevi în  incinta școlii și în afara ei și le respect cu strictețe, cum le respectă toți. Înfățișarea mea de astăzi este un moft, care se prelungește și după vacanță un pic doar. Mâine, însă, nu voi mai fi așa, vă asigur. Și, ca să glumesc nițel, am vrut să impresionez și eu pe cineva, dar nici nu m-a băgat în seamă, semn că în zadar mă străduiesc… (Se stârnește rumoare în clasă).

ALEX POPESCU: Glumesc și eu un pic și te întreb, iar dacă nu vrei să răspunzi, e dreptul tău: te ard călcâiele?

COCHETA: Nu chiar mă ard, dar nu-mi este indiferent acel cineva!

ALEX POPESCU: Cine este nu te întreb, ca să nu te pun în încurcătură. Doar o observație îmi permit. Tu ai calități naturale care pot impresiona pe oricine, fără să fie nevoie să faci corecturi la ceea ce natura ți-a dat cu prisosință.

COCHETA (Emoționată). Mulțumesc, tovarășe profesor. Cuvintele dumneavoastră îmi dau mai multă încredere în mine…

ALEX POPESCU (Devenind serios): Dragilor, repet: nu știu dacă vă voi fi profesor, dar elevilor cărora le voi fi - și mai cu seamă fetelor – le voi impune niște reguli pe care să le respecte cu strictețe, în ceea ce privește ținuta vestimentară. Sunteți mari, sunteți frumoase, eu stau în fața clasei, mă uit la voi și vreau să pot să vă privesc ca pe niște eleve preocupate de oră. Prin urmare, se impune să vă lungiți fustițele, bluzițele la fel, decolteurile le reduceți până la dispariție… Dar, mai vorbim…

ELEVĂ 5 (Zâmbind veselă, exprimă o neașteptată părere): Sunteți simpatic!

ALEX POPESCU (Înveselit și el de remarca elevei): Serios?

ELEVA 5: Serios. Convingere personală și nu prea mă înșel.

ALEX POPESCU: Pe tine cum te cheamă, fată cu ochi albaștri?

ELEVA 5: Albu Eleonora este numele meu din buletin. Colegii îmi spun, însă, Albăstrița, din cauza culorii ochilor mei.

ALEX POPESCU: Ce te face să crezi? Mă vezi pentru prima dată. Sper că nu atribui cuvântului și sensul de frumos

ELEVA 5: Nu toți bărbații / băieții sunt feți-frumoși, nici toate fetele - zâne, tovarășe profesor. Sunt și frumuseți comune, dar vă rog să nu mă puneți să vă explic. Se pare că dumneavoastră sunteți una dintre acestea și o să vă impuneți și sub acest aspect…

ALEX POPESCU: Dar sub care aspect m-am impus până acum?

ELEV 5 (Băiat cu ochelari de vedere, statură mijlocie, părut pieptănat într-o parte): Sunteți îndrăzneț și vă place să priviți doar înainte. Dați impresia că vedeți dincolo de orizont…

ALEX POPESCU: Interesant. Și cât de departe?

ELEV 5: Nu-mi dau seama exact, în acest moment, dar, dacă ne veți fi profesor, îmi propun să vă țin sub observație și, cu trecerea timpului, mă voi dumiri…

ELEVĂ 6 (Fată simpatică, față prelungă, sprâncene frumos desenate și aproape împreunate deasupra unui nas cârn): Atenție la cercuri!... (Face cu degetul arătător semnul amenințător pe care îl fac părinții spre copilul care a făcut o poznă și s-ar putea să dea de belea).

ALEX POPESCU. La cercuri? Ce să înțeleg din  atenționarea ta?

ELEVĂ 6: În care veți intra…

ELEVĂ 7 (Fată înaltă și subțire de zici că o suflă vântul, când suflă mai tare, cu părul pieptănat cu cărare pe mijlocul capului și împletit în codițe, fața cu trăsături de copilă, vine cu precizări pe care le găsește necesare) : Desigur, nu este vorba despre figura geometrică despre care învață elevii, cu toate punctele egal depărtate de un punct fix, numit centru. Aici sunt cercuri și centre. Dar deja am vorbit prea mult și or să mă apostrofeze colegii. Tac. (Se aude clopoțelul). Sună… Cu permisiunea dumneavoastră și a colegilorvă mai spun ceva. Ați primit botezul ca profesor în clasa noastră. Să vă meargă bine toată viața. Să ne fiți profesor…

ALEX POPESCU: Vreți?

ELEVII (În cor): Daaa!

ALEX POPESCU: Și eu vreau. Să ne vedem cu bine la următoarea oră! Dacă va fi să fie!…

ELEV 6: N-avem nici diriginte și, astăzi, avem și oră de dirigenție. Ne-ar părea bine dacă ne-ați fi alături și în această calitate.

                                                             SCENA 3

                                                      Alex Popescu, Elena

ALEX POPESCU (Intră în sala profesorală. O întâlnește pe Elena): Bună ziua, colega!

ELENA: Bună să-ți fie inima! Tu ești nou-venit?

ALEX POPESCU: Mă cheamă Alex Popescu, sunt absolvent de Filologie și am fost repartizat aici. Se pare că n-am picat bine. Au dat niște colegi de mine aici înainte de oră, dar nu m-au învrednicit cu o vorbă, cum zice românul nici bună ziua, nici…, înțelegi tu, mi-e rușine să spun până la capăt

ELENA GEORGESCU (Se prezintă): Eu sunt Elena Georgescu, profă de limba franceză, una dintre ele. Eu sunt necuprinsă în cercuri.

ALEX POPESCU: Ce este cu cercurile astea, Elena? Și elevii îmi pomeniră de ele. Dacă îmi poți spune… Și vrei…

ELENA: Și pot, și vreau, dar nu este timp acum… Vino și stai pe scaunul de aici. Va veni și colega mea și vei fi încadrat de două fete. Ea este și frumoasă și o să-ți placă între noi. Știi cum se zice: Între două nu te plouă! (Râde).

                                                         SCENA 4

                                      Alex Popescu, Elena, dascăli 

ELENA (În șoaptă lui Alex): Să vezi cum se formează cercurile: unul în stânga, altul în dreapta, iar un al treilea lângă fereastră. Cei dinafară se strâng pe latura asta. Să fii calm, să nu-ți ieși din fire, fiindcă nici nu se vor uita la tine…

ALEX POPESCU: Cum se poate așa ceva, Elena? Suntem colegi, suntem oameni!

ELENA: Da, dar sunt oameni și oameni!

ALEX POPESCU. Dar pe elevi cum îi educăm, cum și pentru ce îi pregătim? Ei își dau seama că elevii știu ce se întâmplă în colectivul de dascăli din școală? Vezi că eu zic colectivul de dascăli, ferindu-mă să pronunț cuvântul cerc.

ELENA: Uite-o pe colega noastră, Alex. Îmi face cu mâna, că nu ne întâlnirăm dimineață. (Îi face și ea semn cu mâna, ca răspuns, apoi o cheamă la ea).

VICTORIȚA (Își pune catalogul la locul lui și vine spre ei zâmbind): Salut, Elena! Salut…

ALEX POPESCU: Alex mă cheamă.

VICTORIȚA: Salut, Alex, și bun-venit în cercul nostru strâmt, că nu suntem decât trei, cu tine! (Râde).

 ELENA (Îl prinde de mână pe Alex. Celorlalți): Colegi, el este Alexandru Popescu, profesor de limba și literatura română, nou-venit în colectivul nostru. Se cuvine să-i urăm bun-venit și să-i întindem o mână prietenească, pentru că așa este bine…

CEILALȚI (Își întorc privirile spre Alex, însă doar câțiva fac cu capul un firav semn de salut și se întorc în cercul lor).

ALEX POPESCU: (Total nemulțumit de atitudinea așa-zișilor colegi, pe care acum îi vede întâia oară, cu calm le spune): Vă mulțumesc și pentru atât, dacă mai mult nu vreți. La noi, s-ar spune că vi-s vorbele pe bani. Prin atitudinea voastră ostilă, inexplicabilă pentru mine și cu totul nepotrivită în clipa de față, mă simt în postura lui Lăpușneanu, iar voi sunteți boierii ostili. Vă mai amintiți ce le spune? Vă reamintesc eu: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pre voi. Dacă voi nu mă iubiți pre mine, eu vă iubesc pre voi!” Mai multe vă voi spune, dacă voi observa că încercați să-mi stați în cale! (Către cele două colege): Haideți, fetelor, cu mine, poate îl găsesc pe director. (Iese însoțit de cele două colege).

                                                   SCENA 5

                                 Elena, Victorița. Alex, Directorul

ELENA (Bate cu degetul în ușa cabinetului directorului. Se aude un Da, semn că este înăuntru. Deschide și intră urmată de cei doi, de Victorița și de Alex): Bună ziua!

DIRECTORUL (Se ridică în picioare și-i privește pe cei intrați, în special pe Alex):  Bună ziua. El este colegul nou? Bun venit, tinere! Să te simți bine la noi!

ALEX POPESCU: Așa aș dori, deși primirea colegilor nu este de bun augur. Noroc cu aceste fete care m-au primit cu sentimentul că sunt totuși un om care, călcând prima dată în această instituție unde va lucra – cât timp vom vedea – are nevoie de alt fel de primire. (Către fete): Vă mulțumesc, fetelor, și vă promit că nu voi uita gestul vostru.

DIRECTORUL: Cercurile, dragul meu, sunt de vină. Sunt mai multe cercuri, iar intrarea în ele este dificilă. Te primesc cu răceală, să vadă în ce ape te scalzi și, apoi, vor încerca să te atragă, momindu-te cu fel de fel de promisiuni… Fetele acestea, Elena și Victorița, au rămas în afara cercurilor. I-au trimis undeva – îți închipui tu unde – cu cercurile lor cu tot și iată-le alături de tine. Să știi că sunt și niște dăscălițe excepționale…

ALEX POPESCU: Cum le permiteți, tovarășe director să…?

DIRECTORUL: Dragul meu, deocamdată nu periclitează bunul mers al învățământului în școală. Își fac datoria, iar modul în care își aleg prieteniile  nu ne privește. Fetele astea, cum am spus, nu fac parte din niciun cerc, ele se mențin în afara grupurilor pe care le-au găsit constituite. Au fost primite și ele cu ostilitate și-au rămas neutre.

ALEX POPESCU:  Și directorii?

DIRECTORUL: Ce este cu ei?

ALEX POPESCU: Ei în ce ape se scaldă?

DIRECTORUL: Ei sunt în afara cercurilor. Veghează la buna desfășurare a învățământului. Te vei convinge pe parcurs.

ALEX POPESCU: Catedra mea care va fi? Am fost deja în prima oră la o clasă de-a XII-a, a XII-a B…

DIRECTORUL: Ai început bine. Aceea este una dintre clasele școlii cu elevi excepționali. Ai primit botezul, va să zică. Îmi pare rău că n-am fost în școală, ca să te prezint.

ALEX POPESCU (Zâmbind): Știu să mă prezint și singur. A fost interesantă întâlnirea cu elevii clasei la care am intrat. La plecare, i-am auzit aproape în cor: Vrem să ne fiți profesor!

DIRECTORUL. Le vei fi. Ar fi păcat dacă nu le vei fi. Înseamnă că te-ai descurcat bine și te vei bucura mereu de respectul lor. Și dacă vei mai avea și preocupări comune cu ale lor, ehei! tinere profesor, vei uita comportamentul colegilor tăi

ALEX POPESCU: Preocupări extrașcolare?

DIRECTORUL: Exact. Nu ți-au spus fetele?

ELENA: N-am apucat, dar îi vom spune, noi însene obișnuind să participăm la acțiunile lor și ne simțim extraordinar.

ALEX POPESCU: Sper să găsesc calea de a-i câștiga de partea mea și pe elevii celorlalte clase la care voi preda.

VICTORIȚA: Să vezi cum te vor primi! Cu flori te vor primi, Alex, celelalte clase. Au grijă cei dintr-a XII-a B să te prezinte așa cum te-au descoperit și ei cum n-au făcut-o, neștiind că le va veni profesor nou.

ALEX POPESCU: Nădăjduiesc să mă accepte și colegii ceilalți. Vouă vă mulțumesc, fetelor, și vă promit că vă voi fi și eu alături, oricând veți avea nevoie de ajutor.

DIRECTORUL: Mergem jos și te voi prezenta eu (Ies).

                                                      SCENA 6

                             Profesori, Directorul, Alex, Elena, Victorița   

DIRECTORUL (Intră în sala profesorală urmat de cei trei profesori. Se așează pe un scaun în capul mesei). Bună ziua, stimați colegi!

VOCI (Răspund). Bună ziua, tovarășe director! Bună ziua!...

DIRECTORUL: Vi-l prezint pe noul nostru coleg. Îl cheamă Alexandru Popescu, este proaspăt absolvent al Facultății de Filologie și are repartiție la școala noastră. Va lua catedra colegei care s-a transferat plus o clasă din anul I. Vă rog să dați dovadă de bună colegialitate și să-l ajutați să se integreze cât mai rapid și mai eficient în activitate. 

PROFESOR: Îl trec pe orar?

DIRECTORUL:. Îl treci.

PROFESOR: Dirigenție?

DIRECTORUL: Sigur. Clasa a XII-a B.

PROFESORUL: A XII-a B? Chiar asta?

DIRECTORUL (Privindu-l nițel încruntat pe profesorul care, într-un fel, încercase să-i conteste decizia): Chiar asta! Ai ceva împotrivă?

PROFESORUL: Chiar împotrivă sută la sută nu, dar o obiecție…

DIRECTORUL: Să auzim! Aici, fiindcă în altă parte nu se mai discută. E clar și nu-ți sună numai ție…

PROFESORUL: E clasa cea mai bună, iar el este prea tânăr, prea apropiat ca vârstă, prea lipsit de experiență, să nu fie surprize, să…

DIRECTORUL: Surprize pot fi. Plăcute și neplăcute. Ceva îmi spune că o să fie plăcute. Am schimbat doar câteva vorbe cu tânărul nostru coleg și mi-am dat seama că este făcut dintr-un material bun. (Lui Alex Popescu). Prin urmare, mergi și la ora de dirigenție. Iei de la secretariat catalog și-l completezi, iar de la bibliotecă iei manuale. Îți faci planificări și tot ce-ți trebuie pentru școală.

ALEX POPESCU. Am înțeles.

DIRECTORUL: Dacă tu ai vreo problemă a cărei rezolvare ține de noi…

ALEX POPESCU. Sper să mă descurc. Financiar nu stau prea bine, dacă s-ar putea să primesc prima de instalare mai repede. Cu cazarea sper să rezolv. Am văzut, venind la școală, într-o vitrină, niște anunțuri. După ore, voi încerca…

DIRECTORUL: Până la sfârșitul orelor, sper să se rezolve. Mă duc acum la Consiliul Popular și pentru prima de instalare, și pentru cazare. De nu vom găsi ceva care să te mulțumească din toate punctele de vedere, inclusiv al costului, există trei posibilități pe termen scurt: o cameră de oaspeți la Consiliu, o cameră de oaspeți la Inspectorat, o cameră la internat. La internat poți lua și masa, contra cost, desigur, numai că nu dai banii acum, ci când îi vei primi.

ALEX POPESCU: Mulțumesc, tovarășe director!

DIRECTORUL: Pentru foarte puțin, tinere. Doar ai nimerit între oameni, nu în pustie! Colegii? Aveți vreo obiecție în legătură cu catedra? Cu dirigenția am reținut ce-a spus profesorul Barbu. Convingerea mea este că această clasă este alcătuită din elevi prea serioși, ca să-i facă probleme. El însuși a fost, am aflat din surse credibile, elev premiant și student eminent. Tinerețea și pregătirea profesională excelentă vor fi atuuri care-l vor impune și-i va determina pe elevi să-l asculte. Am mai aflat că are și preocupări literare, iar în această clasă funcționează cu rezultate bune un cerc de literatură și tinde să se extindă la nivelul școlii…

ALEX POPESCU (Emoționat de cuvintele directorului): Mă uimiți, tovarășe director. Să înțeleg că nu sunt necunoscut pentru dumneavoastră?

DIRECTORUL: Așa să înțelegi, tinere! Și să mai înțelegi un lucru: ai intrat cu dreptul în școala noastră, în ciuda impresiei proaste pe care ți-au produs-o colegii.

ELENA: Nu generalizați, tovarășe director. Eu…

DIRECTORUL: Știu, știu, Elena. Tu și Victorița sunteți niște voci deosebite și profesoare cu personalitate. De aceea vă respect mult… Încheiem, ca să vă puteți duce la ore. (Către Alex):  Mai povestim la sfârșit, tinere coleg. Mă găsești în birou. Sper să-ți dau vești bune… (Directorul iese din sala profesorală, profesorii cu cataloagele sub braț se îndreaptă spre clasele la care au ore. Alex se duce și el la clasa a XII-a B, la ora de dirigenție)

                                                          SCENA 7

                                     Alex Popescu, elevii clasei a XII-a B

ALEX POPESCU (Intră în clasă nu fără emoții. Elevii îl așteaptă într-o ordine perfectă. În fața clasei, îl așteaptă o elevă cu trei trandafiri roșii în mână): Vă spun, din nou, bun găsit, pe ziua de astăzi!

ELEVII (În cor): Bună ziua!

ALEX POPESCU: Luați loc. (Dă cu ochii de fată). Tu?

RITA: Eu sunt Mărgărita. Ei îmi zic Rita, găsind că am o asemănare cu celebrul personaj feminin dintr-un film indian mai vechi…

ALEX POPESCU: Dar ai? Cred că te aseamănă cu frumoasa și voluntara Rita, prietena Vagabondului…

RITA (Veselă): Ei, am! N-am, dar am văzut și eu filmul și a doua zi am apărut la școală cu alunița aceea aici în frunte. Păi, lor atât le-a trebuit și a mai apărut o poreclă. Mi-am însușit-o, căci nu aveam ce face. De altfel, noi toți avem porecle, nu le zic supranume! O să vă obișnuiți cu noi. În numele clasei, dărui acest fir de trandafir profesorului Alex Popescu, acest fir dirigintelui Alex Popescu și acest fir omului Alex Popescu. Vă mai transmit gândurile noastre bune - ,și nu numai ale colegilor din această clasă, ci și ale colegilor din clasele mai mici cărora le veți fi profesor. Acestea fiind zise, mi-am încheiat și misia de șefă a clasei.

ALEX POPESCU: Și elevii din clasele la care am mai fost m-au primit la fel. Aveți vreo contribuție?

ELEV: Suntem buni prieteni cu toți elevii din școală. Ne-au consultat, iar noi le-am sugerat și ei au găsit de cuviință că așa se cade.

ALEX POPESCU: Vă mulțumesc sincer! Să trecem la ale noastre. M-am uitat peste catalogul clasei a XI-a B și-am tras niște concluzii…

RITA: Bune?

ALEX POPESCU: Apropo, de ce ai zis cu câteva clipe înainte că ai terminat cu șefia clasei?

RITA: Păi, veți alege, adică vom alege un nou șef de clasă…

ALEX POPESCU: Și dacă vei fi tot tu șefă? Închei ciclul liceal ca șefa unei clasei care n-a cunoscut pierderi de elevi, n-are nici un elev cu media scăzută la purtare, nu există nicio absență în catalog. Despre note ce să mai zic, n-am pomenit așa ceva… Am cunoscut și eu o clasă cu 42 de elevi în clasa a IX-a și tot atâția au absolvit, marea majoritate cu note maxime…

RITA: Clasa dumneavoastră?

ALEX POPESCU: Să lăsăm, vă voi spune mai multe cu altă ocazie. Deci, să lămurim problema șefului clasei, să știm cu cine pornim la drum. Faceți, vă rog, trei propuneri, câte una pentru fiecare rând de bănci. Numesc la întâmplare trei elevi: tu – din banca întâi, fata blondă din banca a treia, rândul din mijloc, și băiatul din ultima bancă, rândul de la fereastră: (Elevii numiți scriu pe câte un bilețel un  nume, împăturesc biletul și-l aduc la catedră. Profesorul le împăturește la fel, le aruncă în sus și-o cheamă pe-o fată tunsă băiețește să tragă un bilet. Eleva ridică un bilet și-l dă profesorului).

ALEX POPESCU: Rita – iartă-mă că îți spun și eu așa – ,te rog să desfaci biletul și să citești numele înscris pe el. (Către clasă): Voi veți accepta să fiți conduși de cel înscris pe bilet!

ELEVII (În cor):   Daaaa!

RITA: (Desface biletul, dar nu citește numele înscris pe el): Citiți dumneavoastră!

ALEX POPESCU (Ia biletul, vede numele, o privește, îi zâmbește și rostește): Rita!

CLASA (Aplaudă și scandează ușor): Ri-ta! Ri-ta! Ri-ta!

ALEX POPESCU (Vesel): Tu ai tras bilețelul! Știi cum se zice: Ce-și face omul cu mâna lui nu-i face nimeni.

RITA: Vă spun și numele înscrise pe celelalte două bilețele. Vreți?

ALEX POPESCU: Le știi pe amândouă:

RITA: Este unul și același cu cel de pe biletul tras de mine! Ori pe care l-aș fi tras… Știți cum se zice: Ori cu piatra de cap, ori cu capul de piatră!

ALEX POPESCU: M-ai făcut curios. (Desface biletul și citește). Ai dreptate. Trebuie să fii mândră!

RITA: Sunt, dar mă gândeam că vor vrea o schimbare, acum, având un profesor nou, un diriginte nou, ar fi fost normal să aibă și un șef nou… În fine, nu mai zic nimic. Vă rugăm să aveți încredere în noi…

ALEX POPESCU: Voi avea. Să mai facem un pas. Trebuie să-mi planific activitatea și vreau să cunosc unele preocupări ale voastre, pe care să le cuprind, să le cunosc și să le sprijin în măsura în care voi putea și mă voi pricepe.

VIOLA: Colegii îmi zic Viola, de la Vioara (Viola adorata). Avem un cerc literar, vrem să-l extindem la nivel de școală și să-l transformăm în cenaclu, dar nu ne prea pricepem și avem nevoie de ajutor. Ne susțineți?

ALEX POPESCU (Câteva momente nu zice nimic, fapt ce-i face pe elevi să creadă că n-ar susține ideea. Clatină și din cap…)

VIOLA (Ușor dezamăgită): Să înțeleg că am spus ceva nepotrivit? Ceva cu care nu sunteți de acord?...

ALEX POPESCU: Nu, nu, dragă fată! Mă izbi neplăcut cuvântul cerc. De dimineață, tot aud vorbindu-se despre cerc și cercuri. Și am și văzut câteva cercuri și nu mi-au făcut impresie bună deloc…

IONEAȚĂ: Noi v-am spus că sunt ciudățenii în această școală renumită. În relațiile cu noi profii sunt ireproșabili. Deocamdată. Își fac datoria cu prisosință. Problemele survin în sala profesorală și în afara școlii. Nu știm la ce folosesc cercurile… Unele cercuri. Al nostru este de altă natură și vrea să devină și mai deosebit, mai eficient.

ALEX POPESCU: Mi-a venit în minte simbolistica cercului, iar cele ale colegilor nu au nimic din semnificația aproape magică atribuită încă din Antichitate…

ELEV: Eu am citit și am reținut că cercul este simbolul universului, așa cum punctul reprezintă ființa supremă care îl susține:

ELEVĂ: Cercul este un  simbol al echilibrului.

ELEV: Un cerc cu un punct înăuntru este simbolul soarelui, al spiritului care hrănește materia.

ELEVĂ: Cercul este totodată simbolul eternei întoarceri, al ciclicității care se regăsește în natură sub forma anotimpurilor, zilelor, fazelor lunii…

ELEV: Cercul, o curbă închisă perfectă, care revine mereu ei însăși, simbolizează infinitatea, integritatea și unitatea…

ALEX POPESCU: Aveți dreptate, adică au dreptate cei care au emis aceste judecăți care au străbătut veacurile și au ajuns până la noi. În conștiința românească, cercul este asociat soarelui, cerului, lunii și lui Dumnezeu. Cercul închide sensurile armoniei prin comunicare, iar cunoașterea este raportată la posibilitățile limitate ale ființei, prin sensurile moștenite din latină ale verbului a încerca.

RITA: În poezia romantică, apare imaginea cercurilor acvatice, oglindă a cercului în mișcare magică a lumii: Ca să vadă-un chip se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul / De-un cuvânt al Sfintei Miercuri” (Crăiasa din povești, de M. Eminescu). 

BĂRBUȚ: Lacul, element care nu lipsește din cadrul ideilor romantice, simbolizează perfecțiunea, în el se răsfrânge imaginea cercului, a eternității coborâte în lume: Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă” Mihai Eminescu, Lacul).

LUMINATUL: La Eminescu cercul strâmt (Luceafărul) se asociază cu universul profan, supus norocului și întâmplării:

VIOLA: Lucian Blaga definește universul lumesc ca pe o corolă de minuni.

SÂMBURICA: Coșbuc            transpune simbolul în balada Nunta Zamfirii: S-adună cerc și iar se-ntind / Și bat pământul tropotind / În tact ușor.

DEȘTEPTUL: Eu vin cu concluzia. Cercul este considerat forma cea mai stabilă, căruia i s-a atribuit o semnificație aproape magică, încă din Antichitate. Cercul inspiră stabilitate, echilibru, armonie, absența oricărei tensiuni, iar forma sa atrage și ține captivă atenția privitorului.

ALEX POPESCU: E cazul să vă opriți. Sunt sigur că puteți continua, dar nu ne mai facem treaba noastră. Îi răspund colegei voastre. Da, Viola, însă aș vrea să particip la o ședință a voastră, să văd ce faceți, să citesc și niște creații, să știu mai multe, ca să pot fi util… Altceva?

BĂRBUȚ. Suntem amatori de drumeții, de excursii, avem câțiva cățărători, nu le zic chiar alpiniști, renumiți, participanți la concursuri, cu premii câștigate.

IONEAȚĂ: Sunt și amatori de muzică, de dans, de petreceri. Auzind de petreceri, să nu vă duceți cu gândul la destrăbălare cu băuturi, beții și alte alunecări spre acte care să ne discrediteze pe noi ca elevi și școala la care învățăm.

ALEX POPESCU: Și cum vede conducerea școlii aceste petreceri?

LUMINATUL. Deocamdată, au caracter particular și cât timp nu încălcăm niciun regulament școlar, nu credem că trebuie să se amestece cineva….

ALEX POPESCU: Mai povestim. Principalul este că vom fi împreună și că ne înțelegem. Când ne vom cunoaște mai bine, ne va fi mai ușor.

CURIOSUL: Mie îmi zic Curiosul. Ca să-mi merit renumele, vă pun o întrebare.

ALEX POPESCU: Să aud.

CURIOSUL: Ce pretenții, să le zic speciale, aveți de la noi?

ALEX POPESCU: Nu speciale, punctuale, exprimate în propoziția: Să fiți elevi buni din toate punctele de vedere. Nu spun mai mult, căci sunteți prea deștepți ca să nu înțelegeți… Că…

CURIOSUL: Că…, tovarășe profesor?

ALEX POPESCU (Râzând): Că nu știți cât de rău pot fi!! Nu vreau să știți… (Sună). O mărturisire și vă las: mi-ați dat temă pentru acasă! Să ne vedem cu bine. Șefa, succes!

RITA: Mulțumesc mult! Asemenea și dumneavoastră.

                                              SCENA 8

                                   Alex, Elena, Victorița

ELENA (Se întâlnește cu Alex pe coridor): Ei, cum a fost la ora de dirigenție?!

ALEX POPESCU: În general, bine. Sunt și bucuros, dar mai mult îngrijorat. Pot spune că îngrijorarea este mai mare decât bucuria…

VICTORIȚA (Îi ajunge din urmă chiar pe scara dintre etaj și parter. Îl încadrează pe Alex): Să înțeleg că nu este ceva în regulă și eu picai într-un moment nepotrivit?

ALEX POPESCU (O prinde de braț): Nu, Victorița, nu ești tu cauza că eu sunt nițel posomorâtîn clipa asta. Sunt îngrijorat. Atât. Despre asta începusem să-i spun Elenei. Elevii clasei a XII-a B…

VICTORIȚA: Ce-i cu ei, Alex? Sunt niște elevi grozavi și n-o să-ți facă probleme de niciun fel. Nu știu de unde și cum au fost adunați în această clasă atâția copii supradotați. Va trebui să ai grijă cum te pregătești și cum abordezi studiul unui scriitor și al unei opere literare reprezentative, că dacă te duci cu manualul nu faci mare lucru…

ALEX POPESCU: Dar manualul este făcut de …

VICTORIȚA: Știu, de critic literar de prestigiu. O fi el critic literar de prestigiu, dar nu este pedagog. Cred că tu trebuie să-i faci pe elevi – te asigur că nu-ți va fi greu deloc cu astfel de elevi – să citească și să interpreteze textul, să poată să-l întoarcă pe toate părțile, să-l pătrundă, să vadă ce este dincolo de realitate, de banal…        

ALEX POPESCU: Acesta va fi un prag greu de trecut, dar mă voi strădui. Orice început este dificil…

ELENA: Pentru că eu am fost prima care te-a întâlnit, am dreptul să-ți fac o propunere și te rog să nu refuzi. Ești invitatul meu la masă. Vine și Victorița. Am și dat poruncă acasă, așa că nu mai dai înapoi.

ALEX POPESCU: Mulțumesc, fetelor, dar trebuie să mă întâlnesc cu directorul, căci îmi promise că va încerca să-mi rezolve niște probleme stringente pentru mine.

VICTORIȚA: Sigur, te întâlnești, vezi dacă a putut rezolva ceva, dar masa o iei cu noi, Alex. (Se uită la el și-i zâmbește frumos): Noi două te-am adoptat. În sensul bun al cuvântului, ești al nostru ca prieten. Vei vedea că știm să prețuim prietenia…

ALEX POPESCU: Sunt încântat și încă o dată vă mulțumesc. Mă duc să mă întâlnesc cu directorul.

ELENA: Putem să te însoțim. La masă îi putem face un loc și directorului. Și va veni, o să vezi. Îi și plece să stea la masă cu mai mulți. Nu refuză nici un păhărel de tărie înainte, nici unul de vin bun la sfârșitul mesei. O să fie încântat de invitație. Parcă îl și aud: „Voi două sunteți niște fete grozave. Păcat că eu m-am născut prea repede, iar voi așa de târziu!” Și râde, și râde…

                                                    SCENA 9

                                 Alex, Elena, Victorița, directorul

ALEX POPESCU. (Însoțit de cele două tinere profesoare, Alex ajunge la ușa biroului directorului, bate și intră): Bună ziua! Am venit, tovarășe director, cum mi-ați spus dimineață.

VICTORIȚA (Veselă): Iar noi îl însoțim. Credem că nu deranjăm, fiindcă, după ce terminați cu el, Elena dorește să vă facă o invitație interesantă. O invitație dintre acelea care nu se refuză.

DIRECTORUL: Este pricepută Elena, iar propunerile ei au fost întotdeauna bine primite. Dacă mai ești și tu de față, pot spune că accept înainte de a o auzi. De câte ori v-am spus eu vouă că sunteți niște fete grozave…

ELENA și VICTORIȚA (Continuă): … ce păcat că dumneavoastră v-ați născut prea repede, iar noi așa de târziu…(Râd amândouă, iar directorul le ține isonul).

DIRECTORUL: Exact, dragile mele prea tinere colege, văd că n-ați uitat. În legătură cu problema ta, Alex, rezolvarea este următoarea: vei dormi la internat două nopți și, apoi, vei avea locuința ta, repartizată de Primărie. Peste două zile, ridică ei salariile și-ți vei primi și tu prima de instalare. Până atunci, nu este mult. Cu masa rezolvăm tot la internat, începând din acest moment. Te însoțesc eu și te dau în primire celor de acolo și vei vedea ce grijă vor avea de tine.

ELENA: Mai puțin astăzi. Astăzi, este invitatul nostru la masă. Și dumneavoastră, de asemenea, ne însoțiți. Cu Doamna vă descurcați sau o chemați și pe dumneaei.

DIRECTORUL: E obișnuită cu situații deosebite, întârzieri neprevăzute, ședințe venite pe nepusă masă… Pe voi cum aș putea să vă refuz?

VICTORIȚA: Atunci, să-i dăm drumul, să nu se plictisească masa așteptându-ne.

                                                      PARTEA a II-a

                                                      DUPĂ UN TIMP

                                                          SCENA 1

                                                Alex Popescu, Elena

(Trece un timp. Totul merge bine. Clasa a XII-a B continuă să fie aceeași clasă model. Pe lângă activitatea școlară ireproșabilă, se desfășoară și activități extrașcolare atractive și de înaltă calitate: cercul de literatură devine cenaclu sub conducerea profesorului și poetului Alex Popescu și este apreciat nu numai la nivelul școlii, ci și al orașului și județului, se organizează drumeții, excursii întruniri tinerești. Profesorul se integrase perfect și se simțea minunat. Devenise profesorul cel mai prețuit de elevi, de părinții acestora, de notabilități. Dar, cum se întâmplă întotdeauna la noi le români, când lucrurile merg strună, își bagă Aghiuță coada și totul se dă peste cap. În școală, se produce, când nimeni nu se aștepta, un cutremur devastator…)

ALEX POPESCU (Stă la locul lui la masă în sala profesorală și scrie în registrul de prezență. Scriind subiectul orelor, se și gândea cât de bine îi vor merge lecțiile și cât de bucuroși vor fi și el, și elevii. Așa de dragi îi erau, când îi vedea cât de preocupați erau în rezolvarea temelor propuse de el.)

ELENA ( Intră ca vântul în sala profesorală, își trântește geanta cu manualele școlare pe masă și, podidind-o plânsul, aruncă cu vorbe grele pe Alex): Mai bine ți-aș fi dat ție cu cărțile acestea în cap. Ce-ai făcut, nenorocitule? Și ce păreri îmi făcusem despre tine! Te vedeam curat, pur, cu suflet nobil, un tânăr care nu este în stare să omoare o muscă… (Își șterge lacrimile ce îi curgeau șiroaie pe obraji): Nemernicule! Nu te-ar răbda pământul pe care calci, auzi? Să nu te rabde, dacă ai fost în stare de așa infamie… Nu te-aș fi cunoscut… Să pleci de-aici de lângă noi, că nu meriți să stai … (O îneacă iar plânsul).

ALEX POPESCU (Stupefiat. Se uită la ea și nu este în stare să articuleze o vorbă. Până la urmă își revine și strigă la ea): Încetează, fată! Tu ești nebună? Ce-ți veni? Dacă nu ești în toate mințile, du-te la doctor! Ce te face să crezi că merit asemenea invective, asemenea blesteme? Doar nu l-am răstignit eu pe Iisus Hristos!  

ELENA: Nu pe Iisus Hristos l-ai răstignit, ți-ai bătut joc de-un înger de fată, asta ai făcut, ticălosule! Nu te-aș fi cunoscut…

ALEX POPESCU (Auzind de fată, simte că nu-l mai țin picioarele și se așează pe scaun ca trăsnit în moalele capului. Uluit privește neputincios spre ușă… O vede intrând pe Victorița, urmată de Cristian, elev dintr-a XII-a B. Nu este în stare să spună nimic).

                                                 SCENA 2

                             Alex, Elena, Victorița, Cristian

VICTORIȚA (Dă impresia că nu este uimită de ceea ce găsește și zice): Voi începurăți războiul, după cum văd… Cristian are ceva să-ți spună, Alex. Ascultă-l, te rog.

ALEX POPESCU: Ce vrei, băiete? Nu vezi că sunt distrus?

CRISTIAN: Aș vrea să veniți până în clasă la noi. Acolo nu ne va deranja nimeni…

ALEX POPESCU: Vin, băiete! Apoi, mă pot duce la spânzurătoare! Văd că am început să deranjez. (Iese din sala profesorală împreună cu Cristian. Parcurg distanța până la sala lor de clasă).

CRISTIAN (În clasă): Țineți-vă firea. Eu - și nu numai eu - știu că nu aveți nicio vină. Știe și Rita, mai știu și alții. Tatăl ei va veni la școală s-o ia pe Rita și s-o mute la alt liceu. Nu se va întâmpla, vă asigurăm noi. Astăzi, nu vine niciun elev la școală. Eu am venit, trimis de colegi, să mă duc și eu la director, când va veni tatăl fetei, și să spun ce m-a împuternicit clasa să spun. Dacă tatăl fetei nu va înțelege că fata n-are nicio vină și va vrea cu tot dinadinsul s-o ducă în altă parte, începem noi războiul și nu ne va înfrânge nimeni… Ar di bine să veniți și dumneavoastră. Dacă ar veni și domnișoarele profesoare Elena și Victorița ar fi și mai bine…

ELENA (Dă buzna înăuntru, urmată de Victorița): Unde să venim, Cristian? N-am auzit bine, poți să repeți?

CRISTIAN: Pot, domnișoară profesoară, dar să nu-mi cereți mai mult decât pot spune, că ar trebui să vă mint și nu vreau. Mai întâi, trebuie să știți că împricinații – pentru dumneavoastră, pentru noi nu sunt – n-au nicio vină. Va veni – poate o fi și ajuns – tatăl Ritei să-i ceară directorului să aprobe transferul fetei la alt liceu din alt oraș. Eu am venit să împiedic această aprobare…

ELENA (Nervoasă): Tu?!! Nu crezi că-ți depășești statutul de elev? Nu ți-e teamă că zbori și tu din școală?

CRISTIAN (Hotărât, dar cu respect): Eu, domnișoară profesoară Elena! Eu! Și vă asigur că voi reuși. Dacă nu veniți să mă susțineți, veniți măcar să vă convingeți de puterea colectivului… Vedeți clasa asta? Vedeți băncile goale? Așa vor rămâne, până când șefa noastră, așa îi zice tovarășul nostru diriginte, nu-și va ocupa locul în bancă, iar cei care n-au crezut în nevinovăția ei și au vrut s-o terfelească prin mocirlă își vor cere iertare de la ea…

VICTORIȚA: Cristian, tu băuși ceva în dimineața asta? Nu mi se pare că ești limpede la cap, băiete!

CRISTIAN (Privind-o cu seriozitate și clătinând din cap): Da, domnișoară profesoară, băui în timpul somnului de dimineață, de pe la cinci până pe la șase, că până atunci n-am pus geană pe geană, băui în vis o licoare pe care o fată frumoasă mi-o aduse și-mi dădu o putere și un curaj atât de mari, că aș putea înfrunta un zmeu paraleu…

ELENA: Mai bine stai în banca ta și nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala. Ești prea mic pentru un război așa de mare…

CRISTIAN: Cu respect trebuie să vă spun că treaba asta cu fiertul oalei vi se potrivește dumneavoastră. Îmi pare rău că trebuie să vă răspund în felul acesta. Mai rău însă îmi pare că pierd timpul du dumneavoastră. Îndrăznesc să fiu și obraznic, fiindcă m-ați jignit, dar așa simt că trebuie să vă spun: ascultați la ușă, căci în fața adevărului nu cutezați să stați. M-am dus. (Iese).

                                                       SCENA 3

                      Directorul, Iacob – tatăl Ritei, Cristian – elev

DIRECTORUL (Aude bătăi în ușă și permite intrarea): Da!

CRISTIAN (Cu o ușoară timiditate, salută): Bună ziua!

DIRECTORUL (Surprins, văzându-l pe elev,în întreabă): Tu? Ce cauți tu aici? Sunt, după cum vezi, ocupat și nu te pot primi.

CRISTIAN (Nu cedează și insistă): Vă rog să mă iertați pentru că insist. În aceeași speță am venit și eu ca și tatăl colegei mele, Rita Iacob. Îngăduiți-mi să vă spun două vorbe și plec singur. Vă las să hotărâți cum vă dictează conștiința, noi am hotărât deja și nu renunțăm la decizia noastră decât într-un singur fel…

DIRECTORUL (Iritat vizibil de modul în care acest elev se implică într-un caz care nu-l privește): Noi? Care noi?

CRISTIAN (Cu o siguranță dezarmantă): Noi, elevii clasei a XII-a B, colegii Ritei!

IACOB: Lăsați-l, tovarășe director, să spună ce are de spus. Îl cunosc pe băiat, e unul serios, a fost de multe ori în casă la noi, e prieten bun cu fata mea. Poate ne dă cheia enigmei…

CRISTIAN: Rita este colega și prietena tuturor colegilor atât din clasa noastră, cât și din celelalte clase. Toți o iubim pe Rita și-i dorim binele. Dar să vă spun pentru ce am venit. Cum le-am mai spus dirigintelui și profesoarelor Elena și Victorița cu câteva clipe înainte de a intra aici, am fost împuternicit să vă comunic următoarele:

DIRECTORUL (Enervat încearcă să-și păstreze calmul): Împuternicit? De cine? Tot de colegii Ritei?

CRISTIAN (Cu un calm desăvârșit): Tot. Fără excepție. Unanimitate absolută… (Îi apare în colțul gurii un zâmbet, care spune că este stăpân pe situație).

DIRECTORUL: Zici că ai mai stat de vorbă și cu …

                                                       SCENA 4

                                     Aceiași, Alex, Elena, Victorița

(Alex Popescu, Elena și Victorița intră în birou fără să mai bată la ușă. O deschid și intră. Directorul nu le zice nimic)

ALEX POPESCU: Cu noi a stat de vorbă. Vă rugăm și noi să-l ascultați. Veți afla lucruri interesante…

ELENA și VICTORIȚA: Da. Da! E bine s-o faceți…

DIRECTORUL (Privindu-l cu fruntea încrețită): Păi, tu, Alex, se spune că…

ALEX POPESCU. S-o fi spunând, dar ascultați-l pe băiat!

DIRECTORUL (Cedează): Fie! Hai, băiete, dă-i drumul!

CRISTIAN: Mulțumesc! Vă rog să nu mă întrerupeți. Mai întâi, așa-zișii împricinați, făcuți vinovați de nu știu ce, n-au nicio vină, dar absolut niciuna. Când va veni vremea să aflați adevărul, Rita va deveni și o eroină locală, spre fala tuturor. Deci, nene Iacob, Rita nu pleacă de la școala noastră. În caz contrar…

DIRECTORUL (Enervat de-a binelea pentru îndrăzneala elevului): În caz contrar ce se va întâmpla, elev? Poți să ne spui? Cum îți permiți să vii aici să ne obligi pe noi să ascultăm de niște copii necopți la minte? Adică ne șantajezi cu nerușinare?

CRISTIAN: Și de-ați vrea să mă dați afară cu forța, n-o să reușiți până când nu vă transmit ce trebuie. Dacă tatăl Ritei nu renunță la gândul de a o transfera, dacă conducerea școlii va lua măsuri disciplinare împotriva colegei noastre (Se întoarce spre Alex, Elena și Victorița) – le-am spus și dumnealor – în clasa noastră vor rămâne doar băncile. Noi nu vom mai intra în clasa aceea decât cu șefa noastră în frunte. E clar?

ALEX POPESCU: Așa ne spuse și nouă.

ELENA: Nu glumește. Sunt foarte hotărâți!

VICTORIȚA. Toți ceilalți așteaptă pe terenul de sport, să confirme că ceea ce spune Cristian este decizia tuturor. Dacă nu vor găsi înțelegere, vor face pasul următor…

DIRECTORUL (Pe un ton înmuiat): Care este pasul următor, băiete?

CRISTIAN: Să găsim o școală care să ne primească pe toți, adică întreaga clasă…

DIRECTORUL. Și credeți că veți reuși? Cine credeți că vă bagă pe voi în seamă?

CRISTIAN: Cine? Inspectoratul școlar, Ministerul, Partidul… Sperăm însă că lucrurile să se lămurească aici și totul va continua ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, cum, de altfel, nu s-a întâmplat.

IACOB: De ce nu vrea să vorbească despre întâmplarea aceea care o pune - și ne pune pe toți, familie, școală – într-o lumină total nefavorabilă? Nici măcar nu încearcă să se dezvinovățească, să nege, să spună ceva, să…

CRISTIAN: Ne este nicio întâmplare, despre ce să vorbească? Să inventeze? Să mintă? Nu vă gândiți cât o răniți, fiindcă n-aveți încredere în ea?

IACOB: Totuși, ea a fost văzută la o oră târzie din noapte într-un anumit loc. Unde a fost? Ce-a făcut? Cum a ieșit din casă? O fată cinstită…

CRISTIAN (Îl oprește): Vă rog, încetați! În fața mea nu vorbiți despre Rita, un înger de fată considerată de toți, decât în termeni decenți. Altfel, nu vă mai ascult, iar calitatea dvs. de om și părinte scade foarte mult. E secretul ei și n-aveți voie să i-l smulgeți cu forța. Atunci, puneți-o în fiare! Legați-o la stâlpul infamiei ca în evul mediu și bateți-o cu biciul în piață publică până când țâșnește sângele din ea! Puneți-o cu gâtul și mâinile în jugul de tortură! Și așa de veți face, nu veți scoate nimic de la ea. Aveți încredere în această fată minunată și vă veți bucura nu numai de dragostea ei nețărmurită, ci și de a noastră. Suntem într-un an greu și avem nevoie de liniște. Fiți înțelepți! Eu plec. Mi-ar fi plăcut să le duc răspunsul așteptat colegilor și Ritei și să intrăm în clasă. Așteptăm un sfert de oră și, dacă nu vă veți răzgândi, vom pleca acasă și… (Îi apar lacrimi în ochi).

IACOB: Zici că Rita este cu voi?

CRISTIAN: Este, fiindcă între noi îi este locul! Am plecat. Să vă dea Domnul gândul cel bun! (Iese).

                                                       SCENA 5

                                          Cei dinainte, fără Cristian

(După ieșirea elevului se lasă, pentru un scurt timp, tăcerea. Apăsătoare tăcere. Toți sunt derutați. Elevul își susținuse cu atâta convingere punctul de vedere, încât cei de față nu știau ce-ar mai putea spune. În cele din urmă, directorul intervine):

DIRECTORUL: Nu-mi place să recunosc, dar elevul acesta ne-a dominat pe toți. Prin siguranța și hotărârea cu care transmitea deciziile clasei. Și ne convine sau nu, trebuie să recunoaștem, de asemenea, că plecă învingător. Dacă vor merge mai departe, adică vor face următorii pași, vinovații principali vom fi noi, că n-am găsit o cale de rezolvare acestei situații nemaiîntâlnite. N-am auzit în întreaga mea carieră ca o clasă întreagă să se solidarizeze cu un coleg și să vrea să părăsească școala, ca să dovedească nevinovăția acestuia…

ALEX POPESCU: De fapt, ce s-a întâmplat?

DIRECTORUL (Crezând că tânărul profesor face pe neștiutorul cu bună știință, întreabă tăios, implicându-l și atribuindu-i responsabilitatea în producerea întâmplării): Cum întrebi, Alex? Tu trebuie să ne spui, că ești implicat! Chiar principalul vinovat! Ești…

ALEX POPESCU (Perplex): Eu? Aveți grijă, nu vă jucați cu vorbele, tovarășe director! Sunteți a doua persoană care îmi aduce o gravă acuză în dimineața asta! (Către Elena): Deci, Rita era îngerul de fată de care mi-am bătut joc, Elena? De-mi spuneai așa, te-aș fi luat la palme, deși n-am făcut gestul acesta grosolan de a lovi o fată nici în joacă! Să-ți fie rușine, Elena, auzi? Rușine cu carul…

ELENA: Ai fost văzut în zonă în noaptea în care a fost văzută și fata. Ce căutați amândoi la o oră așa de târzie în niște locuri despre care nu se vorbește bine, ca să nu zic rău famate? Acolo există și… ori ați fost împreună în același loc, ori ați fost în locuri diferite…

ALEX POPESCU: Trebuie să-ți dau ție seama – sau altcuiva – de ceea ce fac și pe unde umblu în timpul meu liber?

VICTORIȚA: Eu cred că trebuie să vă calmați. Eu aș fi în stare să bag mâna în foc și pentru Alex, și pentru fată. La o adică (Îl privește pe director mai întâi, apoi pe ceilalți), Alex are un alibi foarte rezistent și poate dovedi, dar nu este cazul acum, unde a fost până la o oră așa de târzie… Vedeți că expiră timpul acordat de băiat pentru deliberare. Dacă apucă să plece acasă, nu-i mai întoarce nimeni din drum. Ce facem, tovarășe director?

DIRECTORUL: Ce facem, tovarășe diriginte?

ALEX POPESCU: Îi chemați să vină în clasă, vă cereți iertare pentru că ați dat crezare unor zvonuri tâmpite și n-ați avut încredere în copiii voștri! În loc să aveți răbdare să așteptați până se limpezesc apele și să aflați adevărul, ați început să împroșcați cu noroi în cine ar trebui să vă fie mai drag ca lumina ochilor! Eu mă duc să-i aduc în clasă. Să vedem cum îi dați voi afară din școală! (Dă să iasă).

VICTORIȚA: Alex, nu știi cât de bine îmi pare! Ești un tip grozav, să știi! Eu te însoțesc, dragul meu coleg! Îmi vine să te și pup!

DIRECTORUL: Și noi vă însoțim! (Ies).

                                                  SCENA 6

                                Cei dinainte, Elevii clasei a XII-a B

(Alex, ținut de braț de Victorița și urmat de director, Iacob, Elena se îndreaptă spre terenul de sport. Elevii îi văd și se strâng în jurul Ritei, pentru a o apăra, dacă va fi cazul. Așteaptă emoționați sosirea acestora. În capătul treptelor pe care se urca pe terenul de sport așteaptă Cristian):

CRISTIAN: Ei, ați decis bine sau rău?

DIRECTORUL: Vrem să vă vedem și să afle toți ce am decis.

CRISTIAN: În acest caz, poftiți!

DIRECTORUL (Se oprește împreună cu însoțitorii la câțiva pași în fața elevilor și salută): Bună ziua, elevi!

ELEVII (Elevii răspund, dar nu cu prea mult elan): Bună ziua!

DIRECTORUL: De ce nu sunteți la oră?

RITA (Iese în față din mijlocul colegilor): Eu sunt șefa clasei, cum zice tovarășul diriginte, și răspund în numele clasei. Am fost, tovarășe director, tovarășe diriginte, domnișoarelor profesoare Elena și Victorița, și dragul meu tată, la ora cea mai grea din viața noastră de elevi de până acum. La ora în care ne-am dat seama că nici cei care ne dau viață, nici cei care au menirea de-a ne educa nu au încredere în noi. Ne întrebăm și vă întrebăm de ce tatăl meu, aici prezent, are încredere în niște zvonuri incredibile și nu are încredere în fata lui care îl iubește și nu l-ar face de rușine nici pentru tot aurul din lume?!

IACOB: Am greșit, fata mea, și-ți cer iertare în fața colegilor tăi, a directorului și profesorilor! Semn că-mi recunosc greșeala, te îmbrățișez în fața tuturor cu toată dragostea. Vino aici, fata mea! (Înaintează unul spre altul, o îmbrățișează și o sărută). Vă cer iertare și vouă, dragi elevi, pentru această turbulență produsă în cadrul colectivului clasei. Vă mulțumesc pentru solidarizare cu fata mea!

DIRECTORUL: Recunosc că și oamenii mari mai greșesc, dar vă asigur că rău, cu voie, intenționat, nu v-am face în ruptul capului. Avem încredere în voi, Rita, dovadă că suntem aici. Și, acum, cunoașteți drumul spre clasa voastră? Vă rog să vă deplasați în clasă în frunte cu șefa voastră!

RITA: Și cu dirigintele nostru, și cu profesoarele noastre!

                                                PARTEA a III- a

                                                 DESPĂRȚIREA

                                                     SCENA 1

                           Alex Popescu, Rita, elevii clasei a XII-a B

(Sala de clasă a clasei a XII-a B, frumos împodobită, cum se obișnuiește la sfârșit de ciclu. Pe tabla mare, înconjurată cu ghirlande de flori, scrie: „Îți mulțumim pentru tot, Alex! Nu te vom uita niciodată!” Pe catedră, este o vază de cristal în care elevii puseseră un buchet de trandafir roșii. Lângă vază, albumul absolvenților, deschis la prima pagină, pe care este scris cu o caligrafie impecabilă: ”Alex, să-l deschizi când îți va fi dor de noi! De fiecare dată, îți vom zâmbi cu dragoste! Elevii clasei a XII-a B”).

ALEX POPESCU (Intră pentru ultima oară la clasa a XII-a B, mult mai emoționat decât atunci când intrase pentru prima oară. Este atât de emoționat, încât nici nu știe ce le va spune. Nu se pregătise în niciun fel pentru ultima oră de dirigenție, dar dacă elevii îl chemaseră, nu putea să nu se ducă. Este sigur că tot ei îl vor scoate din încurcătură, doar îi spuseseră că este ora lor. Ajunge la ușă. Ascultă, dar nu aude niciun zgomot cât de mic. Dar dacă mă păcălesc, făcând o glumă. Nu, sigur nu! Apasă clanța, deschide încet ușa și intră. Elevii așteaptă în picioare la capetele băncilor. Doar Rita este în fața clasei, în apropiere de fereastră. Așa o găsise și la prima intrare la ora de dirigenție. Toți elevii sunt emoționați, iar Rita abia și le stăpânește. Simte că tremură din toate încheieturile…) Bună ziua, elevi!

RITA (Singură răspunde): Bună ziua, Alex. Îți spun pe nume cu permisiunea ta, fiindcă suntem numai noi și așa ne-ai permis să-ți spunem. Protocolul acestei întâlniri este simplu. Colegii m-au împuternicit pe mine să rezolv acest moment extrem de dificil. Cred că este mai bine să apună fiecare câte ceva la despărțire… Ne despărțim, Alex! A bătut deja ceasul! (Își lasă capul în jos, fiindcă îi vine să plângă).

ALEX POPESCU (Intervine, să treacă peste momentul de cumpănă): Hei, curajoasa noastră șefă, capul sus! Îți interzic să plângi. O fată ca tine (Se uită și înspre elevii din clasă, care stau încă în picioare), niște tineri ca voi n-aveți voie să plângeți. Mergeți mai departe și vă împliniți visele! Eu nu vă pot ține lângă mine, deși aș vrea, voi nu mă puteți lua cu voi. Despărțirea este iminentă… Mergeți cu bine, dragii mei! Sunt fericit că v-am avut elevi, fie și pentru un an școlar…

ELEV: Iar noi că v-am avut profesor…

ELEVĂ: Și diriginte…

ELEV: Ne-ai fost ca un frate, Alex!

ELEVĂ. Deși tânăr, ți-am simțit grija părintească…

ELEV: Ne-ai fost mentor, sfătuitor bun, parcă ne citeai gândurile și ne arătai calea pe care trebuie să mergem…

ELEVĂ: Prieten adevărat ne-ai fost…

ELEV: Mereu lângă noi atunci când aveam nevoie de ajutor…

ELEVĂ: În timpul ieșirilor în natură am trăit cele mai frumoase clipe ale vieții mele. Erai cu noi, mereu ai știut să faci să dispară distanța care, logic, ne despărțea. Erai tânărul Alex, egalul nostru, aproapele nostru, prietenul nostru… M-am îndrăgostit de tine, Alex…

ALEX POPESCU (Vesel): Și nu mai ești, Alexandra? M-aș bucura dacă ai mai fi…

ALEXANDRA: Nu-ți răspund, e secretul meu și-mi aparține. Câte dintre colegele mele n-au fost îndrăgostite de tine, ehei, Alex! Nu vei ști niciodată și este mai bine așa…

MANUELA: Poate într-o altă viață vei ști, Alex! Mare dreptate are Alexandra, dar dacă am întreba fetele din clasele mai mici, și ele ar zice la fel… (Îl vede zâmbind și-l întreabă): De ce zâmbești, Alex? Am spus ceva ce nu se cuvenea?

ALEX POPESCU: Și tu, Manuela?

MANUELA: Eu de ce aș face excepție, Alex? Am stat atât de mult în preajma ta când pregăteam ședințele de cenaclu literar. Eu te cunosc cel mai bine. Eu și Aurel…

AUREL. De-ai ști, Alex, ce dispute aveam cu Manuela. Îi ziceam: „Manuela ești îndrăgostită de Alex!” Sărea cu ghearele la mine, uite-așa și mă amenința: „Dacă spui cuiva, te omor, auzi, Aurel? Dacă nu te pot omorî, îți scot ochii, te schilodesc! Fire-ai tu al naibii, n-ai ochi și pentru altceva? Pe celelalte nu le vezi?”

ALEX POPESCU: Destul Aurel! Destul Manuela! Destul Alexandra! Destul, fetelor! (Oftează). Dragele mele fete frumoase dintr-a XII-a B, cum zicea Alexandra, nu veți ști niciodată ce știu doar eu și este mai bine așa. Poate într-o altă viață, dacă ni se vor mai întretăia drumurile, vă voi spune. Ce vă pot spune acum, la despărțire, este că ați fost pentru mine o minune. După primirea neprietenoasă a colegilor, am ajuns în clasa a XII-a B și-am dat de-un colț din grădina raiului, cu flori alese, flori rare, flori cu suflet, vorbitoare, zâmbitoare, într-un cuvânt fermecătoare. Și mult soare. M-am simțit ca într-un basm, când eroul dă de tărâmul fericirii. În clipa aceea, dragele mele fete și băieți, m-am îndrăgostit eu de voi, de toți. O dragoste de altă natură, de care nu mai cunoscusem, o dragoste care aș vrea să nu mă părăsească niciodată! Niciodată…, Niciodată…

RITA: Alex, dragul nostru profesor și diriginte, acum, că ne-am spus parțial ce aveam pe suflet, primește din partea clasei a XII-a B acest album, care îți va aduce aminte de noi așa cum am fost. Să ții minte cele două propoziții de pe tablă și îmbrățișarea pe care ți-o dă șefa – așa mi-ai spus mereu -  în numele tuturor colegilor! (Îl îmbrățișează și-l sărută. Apoi, îl privește și, zâmbindu-i, îi spune): Uite, Alex, nu plâng!. Mai uită-te la mine, mai uită-te la ei! Așa să ne duci cu tine pe oriunde te vor purta pașii. Îți mulțumim, profesore! Îți mulțumim, diriginte! Îți mulțumim, prietene drag! Îți mulțumim, Alex Popescu! Propun să ne întâlnim după bacalaureat și facem un chef pe cinste!

ALEX POPESCU: Sau după admitere? Bucuria va fi mai mare! De fapt, păstrăm legătura, șefa, nu?

RITA: Păstrăm. Ne-am gândit și la varianta aceasta. Persoană de legătură va fi Cristian. Aș dori să fiu eu, dar nu pot, cu părere de rău, nici telefonic.

ALEX POPESCU: Nu te întreb de ce, fiindcă, dacă ai putea spune, ne-ai spune. Nu știu ce trebuie să faci, dar să ai grijă de tine, șefa noastră!

RITA: Voi avea, Alex. Și nu numai de mine… Mai multe nu spun. Din când în când, și tu și… nu-i rostesc numele, tot veți primi câte un telefon de la mine. La fel, colegii.

LUMINATUL: Să mai fixăm ceva: după admitere, bine, dar când și unde? Eu vă propun să ieșim din oraș, să mergem undeva în natură!

ALEX POPESCU: Dar vor putea toți să facă față deplasării și…

DEȘTEPTUL: Dacă reușim la facultate, fiecăruia ne-au promis părinții că ne lasă o săptămână, două la mare sau la munte, să ne odihnim, să ne relaxăm. Noi vom pleca, însă, unde vom stabili noi să ne întâlnim. Vom face rost de corturi și de tot ce ne trebuie, să nu depindem de hoteluri, cabane, moteluri, care costă bani mulți…

ALEX POPESCU: Și dacă vor afla părinții?

VIOLA: Ne vor felicita, pentru că ne-am descurcat de minune, iar prietenia noastră va continua și după! Sigur.

ALEX POPESCU: Bine. Eu sunt sigur că veți reuși. Dacă veți mai avea nevoie de mine, știți unde mă găsiți și mă puteți vizita la orice oră… Acestea fiind zise, punem punct. Să auzim de bine! (Le deschide ușa și așteaptă până când ies toți elevii din clasă). Voi m-ați primit, eu vă petrec!

RITA: Să ai parte mereu de elevi ca noi, Alex!

ALEX POPESCU. Îmi doresc, Rita!

                                                    SCENA 2

                                               Alex, Victorița

VICTORIȚA (Întră în sala de clasă, acum părăsită de elevi): Aș fi vrut să vin de la început, dar m-am oprit la ușă. Nu știu dacă vom mai avea parte de atâția elevi excepționali într-o singură clasă!

ALEX POPESCU: Draga mea, noi avem obligația să lucrăm cu elevii așa cum sunt și să-i facem să se autodepășească. Nu toți sunt supradotați, dar dacă reușim să-i ridică cu o treaptă sau două mai sus, am reușit ceva deosebit…

VICTORIȚA. A fost emoționant, așa-i?

ALEX POPESCU: Foarte, dar am făcut față și eu, și ei. Apropo: tu ți-ai dat seama? Rita, poate și alții, știe de noi!

VICTORIȚA: Zise ea?

ALEX POPESCU: Nu direct, ci la un moment dat, spuse că, din când în când, voi primi câte un telefon eu și… știu eu cine!

VICTORIȚA (Mirată și nu prea). I-auzi! Să fiu sinceră, mă cam așteptam, văzusem o altă atitudine, dar am gândit că mă înșel. (Îl prinde de mână pe Alex): Dar, de fapt, noi cât timp mai ținem în secret relația noastră?

ALEX POPESCU: Păi, n-o mai ținem. Mă gândeam s-o legalizăm și apoi s-o dăm pe față. Dacă tu vrei, ieșim din clasă la braț și mergem direct acasă…

VICTORIȚA: Acasă, unde?

ALEX POPESCU: La mine. Și nu mai pleci. Ne depunem actele și ne legalizăm relația. (Zâmbește): Fata asta este grozavă. Cum și-o fi dat seama? Mergem, draga mea pentru toată viața (O sărută, o prinde de braț și ies din sala de clasă).

                                                         SCENA 3

                                          Alex, Victorița, Rita (la telefon)

(Alex și Victorița ajung acasă la Alex. Tânărul deschide ușa, o ia în brațe și-o trece pragul. Sunt veseli și au de ce: doi tineri frumoși, inteligenți, cu un frumos viitor în față aleg să meargă mai departe, pe drumul vieții, amândoi. O lasă jos, o îmbrățișează și o sărută. În acest moment sună telefonul. Răspunde Alex):

ALEX: Alo?

RITA: Salut, Alex! Sunt…

ALEX (Vesel). Știu cine ești. Te pup și pe tine! Prietenește, pe obrazul stând sau pe cel drept. Cred că pe amândoi ar fi mai potrivit…

RITA (Râde): Alex, ai zis și pe tine. Ai mai pupat pe cineva?

ALEX (Deși este și Victorița cu urechea lipită de telefon, o trage și mai aproape de el și-i răspunde fetei): Pe ea am sărutat-o, Șefa. E o diferență, după părerea mea. Și-o mai sărut și acum, dar tu nu ne poți vedea…

RITA: Deci, sunteți împreună. Nici nu știți cât mă bucur! Am o dorință, Alex și Domnișoară Victorița…

VICTORIȚA: Rita, fată dragă, zi-mi și mie pe nume, dacă îi spui lui Alex!

RITA: El mi-a permis, adică ne-a permis tuturor celor dintr-a XII-a B, la scurt timp după ce a venit în școală, dar numai când suntem în afara școlii, între noi. Lui i-am spus mereu pe nume, dar niciodată n-am depășit bariera care desparte elevul de profesorul lui. În școală, noi l-am respectat pe el ca profesor, ca diriginte în cel mai înalt grad. La fel și el pe noi.

VICTORIȚA: Am observat, Rita, și ne miram cum a reușit așa de repede să vă cucerească, să vă facă să vă atașați de el!

RITA: Victorița, o să râzi de ce vei auzi, dar este musai să-ți spun. Lui i-am destăinuit în ultima întâlnire după ceremonia de absolvire a liceului. N-a trecut mult timp și toate fetele din clasă eram îndrăgostire lulea de el!... Dar să revenim la dorință. De fapt, sunt două: una personală și alta colectivă.

ALEX POPESCU:  M-ai emoționat iar, Șefa, dar fiindcă te-ai destăinuit și celei pe care o iubesc eu și de care îmi voi lega viața, chiar dacă suntem la telefon, îți fac și eu o mărturisire. Nu știu dacă îți place muzica populară, dar îți fredonez un fragment dintr-un cântec popular. Ascultă!

RITA: Ascult, Alex!

ALEX POPESCU (Cântă ușor): „Aștept să răsară luna, s-o iau în brațe pe Lina, / Of Ană, of Lină, of Mărie, dați-mi gura numai mie, / Of Ană, of Lină, nu se poate, ca să vă iubesc pe toate…” Pricepi tu cum vine treaba?!

RITA: Pricep mai mult, Alex! Imposibilitate absolută, dacă se poate spune și așa.

ALEX POPESCU: Acum, spune-ți dorințele, Rita.

RITA: Aude și Victorița?

VICTORIȚA: Aud, Rita!

RITA. Să vă fiu domnișoară de onoare la nunta voastră!

VICTORIȚA. Rita, încă n-am discutat despre nuntă, sper să facem, dar îți promitem că așa va fi, vei fi domnișoară de onoare cu cine vei vrea tu!

RITA: Mulțumesc!

ALEX POPESCU: Și cea colectivă?

RITA. Să ne chemați la nuntă pe toți! Dacă nu va fi posibil, să ne permiteți nouă, foștilor voștri elevi dintr-a XII-a B, să organizăm o petrecere la care să participați și voi. Că, din toamnă, ne vom împrăștia toți prin țară și, poate, și prin lume. Va fi greu să ne mai adunăm. Vă rog. Nu hotărâți acum. Când vor fi puse la punct toate detaliile, îmi dați un telefon și, în continuare, mă ocup eu și staff-ul meu. Vedeți? Am și un staff!...

VICTORIȚA: Ești, cu adevărat, o fată grozavă, Șefa. Vă vom chema la nuntă și vă vom așeza la loc de cinste, că meritați. Voi ați fost și veți rămâne fala noastră!

RITA: Mă bucur să aud. Vă pup pe amândoi cu toată dragostea mea curată. Să aveți noroc în viață, iar dragostea voastră să nu se ofilească niciodată, să rămână la fel de frumoasă ca florile de câmp, dragii mei profesori.

ALEX POPESCU: Mulțumim, Rita. Să ai parte și tu numai de bucurii și împliniri în viață. La revedere, draga noastră!

RITA: Voi dispărea până după bacalaureat. Să nu vă neliniștiți. Vouă vă voi răspunde la telefon! La revedere!

ALEX (Pune receptorul jos, o îmbrățișează pe Victorița și o sărută).

                                                 SCENA 4

                                             Alex, Victorița

VICTORIȚA (E singură acasă. Trebăluiește prin bucătărie, pregătește masa și-l așteaptă pe Alex, chemat de director până la școală, să discute ceva în legătură cu bacalaureatul. Este veselă, pune pe masă o față de masă și fredonează o melodie doar de ea știută). E în regulă. Vino, bărbățelule! Masa este gata!

ALEX (Intră în casă ca o furtună. Urcase treptele în fugă și gâfâia): Îmi vine să zic ceva urât, urât de tot!

VICTORIȚA: Ce-ai pățit, dragul meu? Nu știi tu să vorbești urât, dar, dacă ești pornit, dă-ți drumul, că o să te ușurezi. Despre ce este vorba poți spune, fără să zici ceva urât?

ALEX: Despre cine, nu despre ce! Adică și despre ce!

VICTORIȚA. Ei?

ALEX: S-au afișat listele cu înscrișii la bacalaureat…

VICTORIȚA: Și? Trebuia, nu?

ALEX (Clocotind): Trebuia, da. Dar tu știi cine nu apare pe liste?

VICTORIȚA: Nu. Elev de-al tău?

ALEX: Rita, draga mea, nu apare pe listă. Îți dai seama? Când vor afla colegii, ne pomenim cu toți aici și ce la spunem?

VICTORIȚA (Îi amintește ceea ce a spus chiar fata, după terminarea cursurilor): Nu te neliniști, Alex. Ai uitat? Ea ne-a spus că până după bacalaureat dispare și să nu ne facem probleme. Deci, așa facem, nu ne neliniștim, știe fata ce face. Rele, sigur, nu face. O vezi tu pe Rita, făcând rele? Ieșind în afara drumului pe care și-a propus să meargă, încălcându-și principiile de viață? Eu nu o cred capabilă de așa ceva!

ALEX: Așa mi-a spus și directorul, să nu-mi fac probleme. Fata își va da bacalaureatul, dar nu la noi, ci în altă parte, că are o obligație față de cineva. Și-a luat de la noi documentele doveditoare că a terminat clasa a XII-a și are dreptul să se înscrie la bacalaureat. „Obligație?! – am întrebat eu mirat – față de cine?” „N-am întrebat-o și nici nu vreau să știu! Regulamentul permite și n-am de ce mă opune! E clar?” Și mi-a închis gura!

VICTORIȚA: Liniștește-te, dragule, și hai la masă. Am pregătit ceva special și vreau să fii vesel. Uite, îți dau și o sărutare (Îl sărută). N-o să treacă mult timp și-o să auzi telefonul țârâind, apoi glasul ei inconfundabil: „Alo? Dragii mei, vă pup pe amândoi. Sunt bine, aștept cu nerăbdare examenele. Să știți că n-am emoții deloc pentru mine și nici pentru colegi. Să nu aveți nici voi. Voi ce mai faceți?” Și așa mai departe…

ALEX: Acum, chiar aș vrea s-o aud. M-aș liniști. Cred că o s-o cert!

VICTORIȚA (Râzând ușor): S-o cerți, Alex? Pe Rita? Tu s-o cerți pe Rita? Nu te cred, dragul meu, cu niciun chip. Lasă, ceart-o în gând și ea să nu fie de față. Gata, hai la masă!

ALEX: Ai dreptate, spusei și eu o idioțenie, dar n-o mai pot înghiți. Mergem la masă, că mi-e o foame!...

                                                   SCENA 5

                                  Alex, Victorița, Rita (la telefon)

VICTORIȚA (Îl prinde de braț și pornesc spre sufragerie, unde îi aștepta masa. Sună telefonul. Se opresc și se uită spre telefon): Răspunde tu. S-ar putea să fie tocmai cea despre care vorbeam, Hai, du-te!

ALEX: Mergem amândoi! (Ajung la telefon. Alex ridică receptorul. De la celălalt capăt al firului aud o voce cunoscută):

RITA: Salut, Alex! Salut, Victorița! Știu că și tu ești cu urechea la telefon. Vă pup, dragilor!

ALEX: Rita…

RITA (Îl întrerupe): Iartă-mă, Alex, nu pot sta prea mult, sunt cu cineva, cu cineva foarte apropiat sufletește, și trebuie să ajungem unde suntem așteptate. Nu putem întârzia niciun minuțel. V-am sunat să vă liniștesc. Totul este bine. Vouă nu v-am spus, fiindcă pe voi n-am vrut să vă mint, ceilalți s-au mulțumit să audă că am o obligație față de cineva, inclusiv directorul, și nu m-au mai întrebat și altceva. Mi-au dat actele și gata. Nu mai pot sta. Vă pup! După bacalaureat, s-at putea să trec pe acasă și dau și pe la voi. Nu știți cât îmi este de dor! Mă usucă dorul! Dacă vin, trec și pe la voi și dispar iar. Să ne vedem cu bine!...

ALEX: Rita! Alo? A închis!

VICTORIȚA (Veselă): Ei, te-ai lămurit, Alex? Fata asta știe tot ce se întâmplă aici! La masă, că acum te cert eu pe tine!

ALEX (Înveselit de amenințarea Victoriței): Tot cum am certat-o eu pe Rita! Ai auzit, ai fost martoră când am certat-o! Fără să scot un cuvințel! Așa să mă cerți și tu pe mine, nu numai acum, ci toată viața…

VICTORIȚA: Așa vreau și eu!

                                                       SCENA 6

                                      Alex, Secretara liceului, Cristian

ALEX (La secretariat, completează diplomele de bacalaureat împreună cu secretara. Absolvenții își completează dosarele să se înscrie la admitere. Aude bătăi în ușă și spune): Da! Intră!

CRISTIAN (Intră): Bună ziua!

ALEX (Face pe seriosul și-l ia peste picior pe băiat): Cristian, astea sunt note de elevi de clasa a XII-a B?! (Se întoarce spre secretară și-i face cu ochiul să tacă).

CRISTIAN (Observă gestul și se prinde că dirigintele glumește. Îi răspunde și el în același mod):  Păi, dacă așa ne-ați învățat! Așa profesori, așa elevi, asemenea rezultate!!

ALEX: Vrei să spui că nu v-am învățat bine? Arunci vina asupra noastră, a profesorilor?

CRISTIAN: Păi, dacă peste 90% dintre note sunt maxime și nu te mulțumesc, ce pot spune decât că așa ne-ați învățat? „Rușinea” (Face semn cu degetul arătător că a pus ghilimelele ce se cuvin): nu este numai a noastră, ci și a voastră. Dar nu pentru asta am venit, ci cu o misiune. Vino până la noi în clasă, le spui și celorlalți colegi și-ți faci autocritica. Vei vedea ce zic și ei.

SECRETARA: Cristian, până la venirea ta, cred că de mii de ori îmi spuse că este mândru de voi, să nu crezi că…

CRISTIAN: Tot în glumă vorbii și eu, Doamnă. Nu putem vorbi de rău niște profesori ca și cei pe care i-am avut noi. Hai, Alex, că ești așteptat.

ALEX: Ana, te las singură. Mai ai puțini și-i termini singură.

SECRETARA: Du-te liniștit. Nu poți lipsi de la întâlnirea cu asemenea elevi.

                                                     SCENA 7

    Elevii clasei a XII-a B, profesori, directorul, părinți ai elevilor, Alex, Victorița,

              Rita, Dorina (Dumbrăveanca), Ministrul, inspectorul școlar general

(Amfiteatrul liceului este amenajat de sărbătoare. Pe lângă elevii clasei a XII-a B, proaspeți absolvenți care susținuseră și examenul de bacalaureat, participă directorii, profesorii clasei, părinți și două personalități de la nivel înalt. Este așteptat dirigintele clasei, locul lui fiind la o măsuță așezată lângă fereastră, lângă Rita, șefa clasei. Cum îl vede intrând pe ușă, fata, numai zâmbet, îl întâmpină, în aplauzele tuturor, îl prinde de mână și-l duce la locul lui, lângă ea. Și el este bucuros că o vede, dar este și puțin bulversat de ceea ce vede, căci nu se aștepta la așa ceva, iar lui nu-i spusese nimeni nimic. Își revine repede, fiind obișnuit cu elevii lui mereu surprinzători. Și directorul! Și colegii! N-a răsuflat nimic, ca și când ar fi fost plecat în cosmos și n-ar fi existat nicio posibilitate de comunicare cu cineva. Doar se întâlnise și cu elevi, vorbise la telefon și cu Rita, întâlnise și colegi. Elena venea aproape zilnic la ei, însă mută ca pământul! Acum îi zâmbește! Ar fi fost bine să știe, nu pentru că ar fi vrut să schimbe ceva, nu pentru că ar fi putut să schimbe ceva, dar s-ar fi pregătit și el pentru acest moment. Nici nu știe ce se întâmplă, nici nu știe ce va spune, căci, sigur, i se va cere și lui să spună ceva. O aude pe Rita și revine la realitate):

RITA (Se duce în fața clasei, se întoarce cu fața spre prezidiu): Bună ziua! Eu sunt Rita. Mă cheamă Mărgărita, dar ei mi-au zis, de la început, Rita. Așa mi-au zis și profesorii și tovarășul director și toată suflarea din școală. Pentru ei, așa voi rămâne. Bine ați venit la întâlnirea noastră vă spun în numele clasei a XII-a B, domnule Ministru Tudor Apostol!...

MINISTRUL: Mulțumesc, Rita! Mare bucurie pentru mine să vă cunosc pe tine și pe colegii tăi năzdrăvani. Ce-am auzit despre voi depășește orice închipuire. Mi-am propus să văd la fața locului și să constat ce fel de oameni sunt pe aici și ce fel de elevi sunteți voi. Este greu să crezi, dacă nu și vezi!

RITA: Bine ați venit la întâlnirea noastră, domnule inspector general Traian Negulescu. Domnia Voastră ați mai auzit de clasa a XII-a B din orașul nostru. Cu unii dintre noi v-ați mai întâlnit în alte împrejurări. Acum, ne aveți pe toți în față, la sfârșit de ciclu. Ați fost în școala noastră măcar o dată în fiecare an de studiu. Aș trebui să vă spun numele fiecăruia, dar nu sunt sigură că le mai știu pe cele înscrise în buletine și nu vreau să mă încurc. Noi toți avem porecle și așa ne-am zis mereu: Curiosul, Luminatul, Ioneață, Bărbuț, Deșteptul, Sâmburica, Viola etc. Iar dirigintele nostru pentru noi a fost Alex – iartă-mă, Alex, că divulg acum acest secret – ne-a fost profesor excepțional și ne-a cucerit de la prima oră, deși tânăr la fel a fost ca diriginte, sfătuitor, mentor, frate mai mare, nițel mai mare, prieten, prieten, prieten… (Îl vede clătinând din cap și știe ea de ce): Știu, Alex, știu, dar trebuie să știe și părerea noastră!

ALEX POPESCU: Mulțumesc, Rita, dar era suficient să știm numai noi…

RITA: Bine ați venit la întâlnirea noastră, doamnelor și domnilor profesori. Cu toții ați fost minunați. Uite, Alex, pe Doamna Venera, predecesoarea ta. Sunt sigură că vei găsi câteva vorbe potrivite să le spui acestei profesoare cu o contribuție considerabilă la formarea noastră ca iubitori de literatură și îndrumătoare pe tărâmul creației literare.

VENERA: Mulțumesc, Rita, mulțumesc, elevi, pentru că nu m-ați uitat. Și dacă aș fi fost la capătul lumii, peste 99 de mări și peste 99 de țări sau pe tărâmul celălalt, tot aș fi venit, să mă întâlnesc cu voi… (Elevii o aplaudă în picioare). Vă iubesc, dragii mei!

RITA: Și noi vă vom iubi mereu și nu vă vom uita, doamnă profesoară. Vă mai amintiți cum ne amenințați cu zâmbetul pe buze? (O imită): „Să fiți ai naibii dacă nu dezlegați „enigma” din „Enigma Otiliei”, de G. Călinescu, până ora viitoare! Vă mănânc de vii!!” (Toți râd, elevii aplaudă iar). Cu acestea, misia mea s-a încheiat. Are cuvântul domnul Director al liceului. (Se duce la locul ei în bancă, dar locul ei este ocupat de o fată, pe care Alex n-o cunoștea. Rita se așează lângă ea, o prinde de mână, o strânge și-i zâmbește).

DIRECTORUL: Misia mea este ușoară. Eu premiile vi le-am dat la sfârșitul anului școlar. Cunosc situația și domnul Ministru și domnul inspector general, fiindcă am cerut aprobare să dăm atâtea premii întâi. Nu s-a mai pomenit așa ceva. Mi-aduc aminte că lângă Alexandru Popescu, dirigintele vostru se strânsese un maldăr mare de buchete de flori, iar el a primit atâtea sărutări! Elevele lui, aici de față, îl îmbrățișau cu atâta drag și-l sărutau pe amândoi obrajii, iar el roșea ca un adolescent, spre hazul celor prezenți. (Elevii iar aplaudă!). Dau cuvântul domnului inspector general.

INSPECTORUL GENERAL: Eu înmânez clasei a XII-a B un premiu special. Premiul este inventat, dar pus în legalitate printr-un ordin al ministrului. Inventat, fiindcă asemenea situație nu s-a mai întâlnit în întreaga istorie a învățământului de la noi. Premiul este CLASĂ EMERITĂ și constă într-o diplomă, ce va rămâne la liceu ca document unicat până astăzi și pentru nu știu cât timp de acum încolo, și un premiu în bani, pe care clasa îl va cheltui cum va găsi de cuviință. Diploma și plicul le vor primi…

CLASA.: Alex și Rita. (Cei doi se duc și primesc premiile. Alex oprește diploma, iar Rita ia plicul cu banii.)

DIRECTORUL. În nume personal, Alex și Rita vor mai primi premii. Are cuvântul domnul Ministru.

MINISTRUL. Pe fată o las la urmă. Lui Alexandru Popescu Ministerul îi acordă DIPLOMA DE MERIT pentru cel mai bun profesor tânăr și un plic cu o mică sumă de bani – mică în comparație cu premiile care se dau în alte domenii de activitate - , dar consistentă având în vedere posibilitățile din învățământ. Îi va prinde bine, fiind tânăr însurățel. Te felicit, tinere profesor Alexandru Popescu. Multe succese în continuare, viață lungă, plină de bucurii alături de Victorița, frumoasa ta soție. Numele soției mi-l scrise directorul pe acest bilețel.

ALEX POPESCU (Emoționat, primește premiul și mulțumește): Mulțumesc, domnule Ministru.

MINISTRUL (Voios): Și-acum, să ne ocupăm puțin de mica noastră eroină. Vedeți? Am zis a noastră, fiindcă face cinste nu numai școlii, orașului, județului, ci și țării. Dar școala nu știe – cu excepția elevilor din clasa a XII-a B - ,dirigintele nu știe, directorul nu știe, județul nici atât, la fel țara. Îmi dați voie să stau și eu de vorbă cu această fată, aici, acum, de față cu toți? Rita!

RITA: Domnule Ministru?

MINISTRUL: Vin eu lângă banca ta, stai pe loc. (Se deplasează la banca fetei, îi întinde mâna și o strânge pe-a fetei): Această strângere de mână va rămâne o amintire plăcută și pentru mine, și pentru tine. Rita, spune-ne tuturor celor care suntem aici și nu știm ce-ai făcut, fată?

RITA: Nimic în plus față de ce ar fi făcut oricare dintre colegii mei. Oricare dintre ei ar fi făcut la fel…

MINISTRUL. Dar ei…

RITA: Să nu ziceți că ei n-au făcut. Au făcut foarte mult. Priviți-i, ei au fost sprijinul meu, ei mi-au asigurat spatele, ei s-au solidarizat cu mine, ei m-au apărat când îmi ieșiseră vorbe rele, ei ar fi fost în stare să părăsească școala, dacă împotriva mea s-ar fi luat măsuri disciplinare sau dacă ai mei, aici de față, m-ar fi mutat la altă școală, ei – din nou vă rog să-i priviți – erau în stare să părăsească școala in corpore și dacă nu vor găsi o școală care să-i primească pe toți, să nu mai vină deloc la școală, să piardă clasa a XII-a, să piardă bacalaureatul, să piardă admiterea. Toate acestea ar fi însemnat puțin?

MINISTRUL: Directorul a cunoscut intențiile voastre?

RITA: Întocmai. (Îl arată pe Cristian): Pe băiatul acesta îl cheamă Cristian. El a fost purtătorul lor de cuvânt. S-a dus la domnul director în momentul când tatăl meu, aici de față, venise cu cererea de transfer pentru mine ca să i-o aprobe și eu să plec de la această școală. Le-a susținut atât de bine interesele colegilor,  încât a venit pe terenul de sport urmat de d-l director, de tatăl meu și de domnișoarele profesoare Vicțorița și Elena. Ce a urmat? Ne-au readus în clasă și am rămas împreună.

MINISTRUL: Și, totuși, ce-ai făcut? Ce a făcut din tine o eroină?

RITA: E foarte mult spus. Nu sunt o eroină. Ce-am făcut? Am înțeles în felul meu, în felul nostru, al celor de-aici, prietenia. Pentru noi, prietenia este sfântă. Parafrazând citatul biblic referitor la iubire, noi spunem: „Dacă prietenie nu e, nimic nu e”. Fără prieteni nu poți trăi, nu poți munci, nu poți face nimic durabil. Din acest punct de vedere, profesorul nostru de limba și literatura română și dirigintele nostru, Alexandru Popescu, s-a potrivit cu noi total, l-am îndrăgit și l-am iubit ca pe un  prieten drag. N-am fi venit la ora lui sau a oricărui alt profesor – toți sunt de față aici – cu lecția neînvățată pentru nimic în lume. El a reușit, în scurt timp, să pună relația profesor-elev pe alte principii, a ridicat-o la alt nivel…

MINISTRUL: Dragă Rita, dar încă ocolești să spui ce aș vrea eu să aflu… Eu și cei care nu știu și sunt prezenți aici…

                                                      SCENA 8

                                                  Aceiași, Dorina

DORINA (Fata blondă care se afla în bancă lângă Rita se ridică în picioare și intervine): Domnule Ministru, domnilor, Rita nu vă va spune nimic, fiindcă secretul pe care îl deține și pe care i-l cereți să-l divulge sunt eu, cea pe care această fată cu sufletul de aur m-a scos din ghearele morții. A făcut sacrificii pe care nici nu vi le închipuiți doar în numele prieteniei care ne lega. Dacă nu credeți, vă rog să aveți răbdare. Îmi dai voie, Rita?

RITA: Îți dau!

DORINA (Rezumă): Ne-am cunoscut cu timp în urmă într-o tabără. Ne-am împrietenit repede, pentru că nu poți să nu te împrietenești cu asemenea fată, după ce o cunoști. Atunci am avut un accident grav și a trebuit să abandonez școala. Am umblat prin spitale, prin sanatorii, am crezut că voi rămâne infirmă sau mă voi duce în ceruri. Fata asta m-a făcut să nu-mi pierd speranța, să cred că mă voi face bine și, uitați-vă la mine, sunt bine și întreagă. Ea m-a sfătuit să mă înscriu la fără frecvență, am reușit să termin liceul și mi-am luat și bacalaureatul cu note foarte bune. Ea a fost proful meu din umbră, mi-a trimis permanent notițele luate la lecții, iar în vacanță venea la mine și lucram câte opt – zece ore pe zi: îmi explica, mă asculta și până nu știam dumnezeiește nu mă lăsa…

MINISTRUL: Dar, puteați lucra la lumina zilei, în văzul tuturor, de ce trebuia să vă ascundeți?

DORINA: Nu puteam. De-am fi putut, ehei! ce simplu ar fi fost!

MINISTRUL: Ce vă împiedica?

DORINA: Starea mea. În primul rând, doctorul îmi interzicea orice efort fizic și intelectual. Mă credea deja o legumă și avea convingerea, nemărturisită, e drept, cu glas tare, dar vizibilă, sesizabilă din modul în care îmi vorbea, în care mă privea. Citeam pe chipul lui întrebarea: „Când te duci, fată? Degeaba te agăți de viață, că n-ai nicio șansă. Decât așa, mai bine la doi metri sub pământ.” Simțeam și plângeam. Atunci, se umaniza și-mi ștergea lacrimile, mă privea cu alți ochi și-mi spunea: „Minune, fată frumoasă! Doar o minune te poate salva. Roagă-te să se producă!” Și trecea la alt bolnav.

DIRECTORUL: Mă iertați, domnule Ministru. Și cum a aflat Rita noastră de stare ta atât de gravă?

DORINA: I-a scris o asistentă să vină urgent, dacă vrea să mă mai prindă în viață!

RITA (Intervine): Doamne, prin ce chinuri am trecut! Am rugat-o pe mama să mă lase să mă duc, iar tata n-a știut. Am ajuns acolo și m-am prezentat sora ei și le-am spus că am venit să stau cu ea până se pune pe picioare. O puseseră într-un separeu, fiindcă nu-i mai dădeau nicio șansă, așteptau s-o ducă la morgă probabil. Le-am mai spus că am să dorm lângă patul ei, jos, dar singură n-o mai las o secundă. Am devenit infirmiera ei. S-a uitat la mine, dar nu sunt sigură că m-a recunoscut. N-am plâns, deși îmi venea să urlu. Am strigat la ea: „Dorina, sunt Rita! Rita, auzi? Vreau să te faci bine, înțelegi?” Nu înțelegea sau poate înțelegea! Și-a lăsat capul într-o parte și din ochiul stâng i-a picurat o lacrimă mare! Din acel moment a început lupta pentru viață. Doctorul venea s-o vadă din oră în oră, zi și noapte. O săptămână întreagă n-a părăsit spitalul. Of, Doamne!

MINISTRUL. Cum ai reușit, Rita dragă, să-l faci să creadă că este posibil să se întâmple o minune? Că așa prezisese, că doar o minune poate salva…

RITA. În clipa aceea nu știu dacă l-am chiar făcut să creadă, dar sigur l-am băgat în sperieți.   I-am spus că dacă sora mea moare, nici eu nu trăiesc. Va avea două pe conștiință, dacă a auzit și înțelege sensul acestui cuvânt…

ALEX POPESCU: Când și-a revenit, Rita?

RITA: Peste câteva zile, patru zile mi se pare, a deschis ochii și am început să mă înțeleg cu ea. Am fost dură. De-ați fi fost în apropierea mea, nu m-ați fi recunoscut. A deschis ochii mari, s-a uitat în toate părțile, apoi m-a văzut. Eram pe un scaun, lângă pat. Mi-a zâmbit ușor. „Mă cunoști, Dorina?” Dă din cap în semn de răspuns afirmativ și întinde mâna liberă, în cealaltă avea branula cu perfuzia. O prind de mână și simt că are mâna caldă. Mă strânge de mână. Atunci m-am pornit: „Auzi, Dorina, dacă nu asculți de mine, te bat, dar te bat, cum nu te-a bătut nimeni în toată viața ta.” „Tu, Rita, să mă bați pe mine? Tu să lovești o prietenă? Tu mă păzești de atâtea zile și…” (Intră doctorul și ne întrerupe discuția).

                                                           SCENA 9

                                             Rita, Dorina, Doctorul

                                                       (Rememorare)

DOCTORUL (În timp ce închide ușa): Ei? Ceva noutăți, Rita?

RITA: (Îi vine să zburde de bucurie):  E trează, e lucidă, vorbiți cu ea, domnule doctor și vedeți ce mai este de făcut, s-o vedem pe picioare…

DOCTORUL (Se apleacă asupra Dorinei): Dorina, ai revenit printre noi? Să nu mai pleci că…

DORINA (Cu o schiță de zâmbet): Că mă bateți? Bătaie îmi făgădui și Rita! Acum nu știu dacă suport, dar când voi sta iar pe picioarele mele, vă las pe amândoi să-mi trageți câteva, că merit…

DOCTORUL: Atunci să iei tu bătaie, fată blondă, când te-om bate noi! Așa este, Rita?

RITA: Așa, domnule doctor!

DOCTORUL: Dorina, vrei ceva anume? Să-ți cumpărăm, dacă nu avem aici.

DORINA:  Să nu râdeți de mine, domnule doctor, dar mi-e foame. Aș mânca ceva lichid și cald, cald!

DOCTORUL: Se face, Dorina. Rita, cheam-o pe asistentă. De fapt, îi spui tu și mergeți amândouă și-i aduceți o supă consistentă. Știe asistenta, dar îți spun și ție, căci îi vei mai da și tu. Îi dați la început câteva linguri, mai stați de povești (Glumind), îi mai dați câte un ghiont, că voia să dea cotul, îi mai dați câteva linguri, îi mai spuneți o glumă, și continuați cu scurte pauze, până când termină rația. Mai mult, nicio picătură. Îi mai dați peste două ceasuri o porție și, dacă totul merge bine, va intra normal în rație. E clar, Rita?

RITA: Foarte clar, domnule doctor. Am fugit! Ba nu. Domnule doctor, dacă trebuie să-i cumpăr ceva special, care s-o ajute să se facă bine mai repede, am niște bani și pot să-i cumpăr. Mă duc eu și vin cât ai bate în palme…

DOCTORUL (Zâmbind, o prinde ușor de obraz): Da, Rita, este nevoie de ceva, dar costă foarte mult, este foarte, foarte scump acel ceva și se găsește greu, chiar greu de tot…

RITA (Mirată și grăbită să afle cât mai repede): Ce, domnule doctor? Dacă n-am destui bani, am treizeci și ceva de colegi și fiecare dă cât trebuie să acoperim costul. Dau o fugă până acasă și vin cu banii și cumpărăm ce trebuie!

DOCTORUL (Emoționat de fata asta din fața lui, despre care nici nu este sigur că este sora celei care se luptă să trăiască, zice): Vino să te pup, fată frumoasă și inimoasă! Părintește te pup și te strâng la piept, Rita. Mi-aș dori să fie și fata mea ca tine. (O îndepărtează de el și-o privește cu drag în luminile ochilor): Nu de bani este vorba, Rita. De-ar fi vorba de bani, aș contribui și eu, ci despre altceva este vorba…

RITA (Îi ia vorba din gură): Dar despre ce este vorba, domnule doctor?

DOCTORUL: Despre răbdare, Rita, despre multă răbdare. Noi facem ce putem, ce ne pricepem și cu mijloacele modeste de care dispunem. Altcineva, fată, desăvârșește opera noastră, dar trebuie răbdare. Hai, du-te unde te-am trimis și mai povestim! E timpul să mergi și acasă! Pericolul a trecut. Și-ai mei stau ca pe spini. Dar ai tăi? Că nici nu știu unde ești și ce chinuri ai îndurat.

RITA: Dar a meritat, domnule doctor. Nu regret nici un pic. Mai stau până duminică și plec. Vedem și ce se mai întâmplă…

DOCTORUL: Aprob, Rita. Hai du-te, du-te, că prietena ta are nevoie de hrană. Fugi!

RITA (Serioasă): Prietenă, domnule doctor? Soră v-am spus…

DOCTORUL: Ai spus, e drept, dar știu cum o cheamă pe fată, știu cum te cheamă și pe tine… Dar du-te, fată, că avem timp să discutăm…

                                                       SCENA 10

                                          Cei strânși în amfiteatru

RITA: Așa am și făcut. Asistenta, o fată de milioane, cum zicem noi, m-a asigurat că se va îngriji ca și mine de sora mea. Ea a știut de la început că nu-mi este soră, dar n-a scos o vorbuliță. Niciodată nu-i voi putea mulțumi destul acestei asistente pentru tot ce-a făcut pentru Dorina și pentru mine. Mă gândesc că este cineva care răsplătește cum se cuvine bunătatea, omenia, dragostea pentru semeni! Dorina a ieșit din spital, a fost la recuperare în două sanatorii…

DIRECTORUL: În tot timpul acesta, tu ai bătut drumurile. Cum te-ai descurcat?

RITA (Cu mândrie): M-am descurcat, că am avut mereu lângă mine prieteni. Pe ea n-au văzut-o decât în poze până astăzi. E bine să-i știți și-mi face plăcere să-i numesc: colegii aici de față, profesorii, fără excepție. Aș putea scrie o carte așa de groasă despre modul în care fiecare a înțeles să se implice și să mă sprijine în acțiunile mele. Niciunul, coleg, profesor, doctor, asistentă și alte persoane cu care mi s-au întâlnit cărările, n-a pretins nimic. Ba nu, greșesc, colegii și profesorii mi-au cerut răsplată…

DIRECTORUL. Rita, nu-mi vine să cred că cei care te iubesc atât de mult au pretins de la tine ceva!

RITA: Ba da, domnule director, mi-au cerut și le-am îndeplinit dorința cu o bucurie care nu se poate exprima în cuvinte. Au dorit s-o vadă pe această fată minunată, scăpată din ghearele morții de un medic, care nu glumește nici cu profesia, nu se joacă nici cu vorbele. Pe acest doctor și pe asistenta șefă îi veți cunoaște după admitere, căci ei vor fi prezenți la petrecerea pe care o vom organiza într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, cum nu mai există pe pământ. Considerați spusele mele ca o invitație de nerefuzat. Și pentru Domniile Voastre, domnule Ministru și domnule inspector general. Mai onorați-ne încă o dată cu prezența, că nu veți regreta.

Am convenit cu dirigintele nostru, profesorul Alex Popescu, și cu frumoasa lui soție, profesoara Victorița, să aibă loc și nunta lor. Vă asigurăm că va fi o nuntă ca în povești și va ține trei zile și trei nopți…

MINISTRUL: Trebuie să recunosc, dragi elevi, că această invitație mă onorează și voi face tot posibilul să fiu prezent. Înainte de a ne despărți, mai pun o întrebare celor două domnișoare, Rita și Dorina. Ce urmează? Ce v-ați propus să faceți?

RITA: Momentan, savurez bucuria de a avea o soră. Mi-am câștigat o soră și nu mă mai despart de ea.

DORINA: Eu am, în sfârșit, o familie. N-am știut până acum ce înseamnă să ai mamă, să ai tată, să ai o soră ca Rita!

MINISTRUL: Sper că veți merge și la admitere la facultate.

RITA. Amândouă vom merge și sperăm să fie bine, adică să reușim. Și nu oricum…

MINISTRUL: Vă doresc succes tuturor absolvenților clasei a XII-a B. M-aș bucura să ne mai întâlnim. Tot binele din lume, tinerilor! Succes deplin la admitere. Drumul vieții voastre să fie presărat cu flori. Drum bun, tineri minunați! Drum bun! (Toți cei din prezidiu încep să aplaude. La fel fac profesorii prezenți, părinții și ceilalți invitați. În acest timp, Rita se duce lângă Alex, face un semn colegilor care se ridicaseră în picioare și toți încep să cânte):

                                 „Plâng castanii pe alei, cu durerea de acum

                                 Și se-alătură pe-al nostru drum!

                                 Bun-rămas, școala mea, ne-așteaptă alt drum,

                                 Bun-rămas, bun-rămas, bun-rămas!

                                                      Bun-rămas, școala mea, ne așteaptă alt drum,

                                                      Bun-rămas, bun-rămas, bun-rămas!”

(Rita le face iar un semn și toți ies din bănci și se îndreaptă spre ieșire, cântând):

                                                     

                                   „Bun-rămas, banca mea, te-am iubit îndeajuns,

                                    Scârțâiai când ieșeam la răspuns,

                                     Alți colegi vor veni, alți colegi te-or iubi,

                                     Bun-rămas, bun-rămas, bun-rămas!...”

(În coridor, spre ieșire, continuă să cânte și se mai aude, un timp, din ce în ce mai stins, cântecul, până când se pierde de tot):     

                                       „Bun-rămas, dragi colegi, ce rămâneți de noi

                                        Să sorbiți din al cărții nectar!

                                        Vă urăm mult succes pentru anii care vin,

                                        Bun-rămas, bun-rămas, bun-rămas!”

(Pe această melodie se lasă încet CORTINA).  

                                                        S F Â R Ș I T

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 229 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou