Home Teatru Grigorie M. Croitoru: NU MĂ TEM DE VIAȚĂ, MAMĂ
Grigorie M. Croitoru: NU MĂ TEM DE VIAȚĂ, MAMĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 04 October 2016 12:49

                                      

                                     

                                                            Motto: „Când are dreptate, și cel mic      

                                                             îl biruiește pe cel mare.” (Sofocle)*

 

PERSONAJELE:

MAMA, femeie în vârstă, cu părul alb-coliliu, dar încă aprigă femeie;

TATA, bărbat în vârstă, cărunt, dar încă viguros;

VASILICĂ, copil 8-9 ani, micuț și slab, pare un neajutorat, în realitate dovedește o vioiciune și o vitalitate puțin obișnuite;

MUSTĂCIOSUL / NEA VASILE, bărbat, 40 de ani, cu mustață mare, figură agreabilă;

DIRIGINTELE DRĂGUȚ, 45 ani, bărbat elegant, intelectual fin;

ADONIS / NEAȚU FLORIAN, tânăr profesor, 23 ani;

AFRODITA / DOMNIȘOARA CAMINSCHI, tânără profesoară, 22 ani;

VICTORIȚA, șefa clasei a VI-a;

GEORGICA, sora mai mare a lui Vasilică, 29 ani:

ION, frate mai mare, 33 ani;

TITI, frate mai mare, 24 ani;

DOCTORUL TOMA, 50 ani;

ELEVI din clasa a VI-a, colegi ai lui Vasilică;

FUIOREA DORU, elev de liceu, coleg al lui Vasilică;

ELEVI din clasa a VIII-a, colegi ai lui Vasilică.

                                                                 *

(Acțiunea începe la o casă oltenească, în miezul zilei. Acasă este doar Mama copilului, ceilalți din familie sunt duși la muncă pe câmp. Copilul vine cu oile de la păscut și le bagă în coșar. Ca de obicei, este vesel, încearcă să fluiere, dar nu reușește, și o dă pe lălăit, în felul lui, că nu știe să cânte. Închide oile și se îndreaptă spre casă. În fața casei, îl așteaptă Mama, vine cu un braț de lemne să le ducă în casă, și-l ia la rost):

                                                     PARTEA ÎNTÂI

                                                      TABLOUL I

                                             Știi tu ce-i viața, muică?

                                                       SCENA 1

                                                   Mama, Vasilică

MAMA: Bine, muică, și veniși cu ele?

VASILICĂ: Venii, Mamă!

MAMA: Păi, acușica plecași, cred că nici nu ajunseși bine la Băurel și le băgași la coșar. Nu peste mult timp o să behăie de foame!

VASILICĂ. Nu fusei la Băurel, fusei în altă parte și le săturai. Du-te și le vezi, dacă nu mă crezi, au niște burți, de gândești că sunt umflate cu țeava. Dar nu sunt, de sătule sunt așa!

MAMA (Temătoare): Uliuliu, muică, le-ai fi băgat în lucerna Ivăneștilor sau a Renteștilor și se umflară!

VASILICĂ: Chiar așa mă crezi, Mamă? Cum să fac așa ceva? Îmi pare rău că mă crezi așa de fără suflet. De multe ori mi-e mie necaz că mă scoli cu noaptea în cap, să mă duc cu oile, dar chiar să le omor nu mă așteptam să crezi. Îmi pare rău, să știi!

MAMA: Copile, copile, ce m-oi face eu cu tine?

VASILICĂ (Mirat, dar convingător): Cum ce te-i face, Mamă? Ce te-ai făcut și până acum! Până când mi-oi lua zborul! Ai văzut ce face rândunica care are cuibul deasupra ferestrei noastre din prispă? Le aduce și le dă demâncare până când își iau zborul. Apoi, se descurcă singuri, nu mai au nevoie de părinți. Se despart de părinți, se despart frați de frați și se descurcă singuri în viață. (Se întristează, își lasă privirile în pământ și dă sentința): Și eu voi pleca de acasă, cine știe pe unde m-or purta pași, și-mi voi duce viața departe de voi, de căsuța asta, de oi, de tot…

MAMA (Nu-i place, auzind spusele copilului, urcă scara de lemn de la prispă și pune lemnele în apropiere de ușă, să le aibă la îndemână. Se întoarce spre copilul care urcase și el scara și se oprise în portița ce închidea prispa. Mama îi zice):  Știi tu ce-i viața, copile? Știi? Nu știi. Nimeni nu știe, căci de-ar ști ce-i așteaptă, mulți nu s-ar mai naște! Ascult-o și tu pe Geta lui Turcu cum cântă dimineața din Danie, de răsună toată Aninoasa: „De-ar ști omul ce e viața,/ E mai subțire ca ața! / Tragi de ea și crezi că ține, / Se rupe când e mai bine…” Nu știi tu, muică, cum se trăiește în lume! Ehehei!!

VASILICĂ: Deocamdată, nu știu, dar voi afla și m-oi pregăti să-i fac față!

MAMA (Îl privește, i se pare așa de neajutorat și-l întreabă): O să poți tu ține de coarnele plugului, ale rariței*, să dai cu sapa, să pui numărul la carul încărcat, când boii nu vor mai putea urca dealul? Așa cum face tac-to, cum fac ceilalți? O vezi pe soru-ta asta mai mică? Se duce cu rândul la prășit, de gândești că zboară, nu altceva. O să poți…

VASILICĂ (O oprește): Stai, Mamă, stai! Dar cine îți spune ție că eu vreau să țin de coarnele plugului, să înjug și să dejug boii, să port rarița, să dau cu sapa sau să fac alte lucruri pe care le faceți voi? Nu, Mama mea, eu nu voi ține niciodată de coarnele plugului, nu voi da cu sapa…

MAMA: Dar cum o să poți trăi fără să muncești? Dacă nu ari, nu sapi, nu semeni, nu prășești, nu culegi, nici n-ai ce pune pe masă.

VASILICĂ: Eu nu sunt făcut pentru astfel de munci. Nu cu plugul și cu sapa îmi voi câștiga ceea ce voi pune pe masă. 

MAMA: Dar cu ce, muică?

VASILICĂ: (Convins): Cu mintea, Mamă! Cu capul. Uite cu ăsta, îl vezi? (Schimbă tonul): O, Mamă, Mamă, niciodată nu-ți voi putea mulțumi îndeajuns că mi l-ai salvat! Adică m-ai scos din ghearele morții, iar tu ai trecut un an de zile prin toate chinurile iadului. Pentru atâtea nopți în care   n-ai pus geană pe geană, pentru lacrimile vărsate ar trebui să-ți pup mâinile și picioarele, să nu-ți ies o clipă din vorbă, să stau mereu lângă tine și să te ajut… Or, eu… știi tu ce fac în fiecare zi. De multe ori mă gândesc și uneori

plâng, Mamă!

MAMA (Mirată. Nu-i vine să creadă, deși aude cu urechile ei): Tu plângi? De ce?

VASILICĂ: Prea multe necazuri îți fac, nu te ascult tot timpul, fug la joacă, la Olteț, la pădure, nu-mi vine să stau un pic locului. (Își ridică privirile spre Mama și fața i se luminează de un zâmbet): Dar tu m-ai făcut așa! (Se duce la Mama, sare și o prinde cu mâinile pe după gât și o pupă. Apoi, o privește și o întreabă): Tu cum ai fost în copilărie, Mamă? Tu ai ascultat-o pe Mama ta? Sau ai fost și tu o neastâmpărată, iar eu seamăn cu tine?

MAMA (Îl prinde pe copil, îl strânge lângă ea și se lasă pe un scaun din apropiere): Ei, copile, copile, nu doresc nici dușmanilor mei să aibă parte de o copilărie ca a mea. Eu n-am fost copil, dragul mamei, pot spune că eu am trecut din scutece direct în viața mare. Pe mama nici nu mi-o aduc bine aminte, a luat-o Dumnezeu la el și m-a lăsat pe mine să am grijă de toate, să întrețin casa. Tata s-a însurat iar, cu Ghioroianca, o știi și tu, că trăiește, și-a ascultat de ea. Eu l-am crescut pe frate-meu, rămas mic, apoi am crescut alți doi frați, pe Rița și pe Mărin, frați vitregi. Dacă mumii – așa îi spuneam mamei vitrege – nu-i convenea ceva, mă bătea ca pe hoții de cai. N-aveam cui să mă plâng, sufeream și strângeam năduf în mine (Lăcrimează și-și șterge lacrimile cu colțurile de la basma).   M-am măritat cu tac-to, gândind că voi scăpa din iadul de acasă. Dar am dat aici de alte belele și mai mari, care au căzut tot în cârca mea. Apoi, ați venit voi, copiii, șapte la număr! Ține-te, Mărie, bine! Necazurile s-au ținut lanț: soacră-mea a zăcut la pat ani mulți, primele fete mi-au murit, ați venit voi și a trebuit să am grijă de voi, să vă cresc mari. Pățania ta a pus vârf la toate și m-a adus în situația de a-mi pune capăt zilelor…

VASILICĂ (Uimit): Tu, Mama mea, să faci așa ceva?

MAMA: Eu, muică, eu! Tu m-ai salvat!...

VASILICĂ (Și mai uimit): Eu, Mamă? Cum am putut eu să te salvez?

MAMA: Te-ai agățat de mine!

VASILICĂ: Eu?!

MAMA: Tu! Nu-ți vine să crezi, așa-i?

VASILICĂ: Chiar nu cred, Mamă. Eram și mic și într-o stare jalnică, cum am putut să mă agăț de tine? De fapt, nu mi-ai spus niciodată cum s-a întâmplat cu mine de-am ajuns în ceaunul cu apă fierbinte…

MAMA: Ceasul rău, muică! Ceasul rău! Io, cu treburile mele, când în casă, când afară. Așa s-a întâmplat și atunci. Am pus ceaunul pe foc, să încălzesc apă să te scald. Până m-am dus eu în grădină să aduc demâncare la porci, plivituri pentru gâște, să le toc la rațe, apa a clocotit.

VASILICĂ: Și n-ai lăsat-o să se răcească?

MAMA: Am luat ceaunul de pe foc, dar în loc să-l las pe vatră, să se răcească apa, l-am dus în cameră și l-am pus lângă albie, în apropiere de patul pe care te jucai tu. Ajunsesei să mergi de-a bușilea și te tot duceai dintr-o parte în cealaltă, erai vesel, râdeai, gângureai, adică vorbeau pe limba ta.  Ion și Titi se jucau țântar lângă tine. Atenți la joc, au uitat de tine, până au auzit bâldâbâc! în apa clocotită cu capul înainte. Te-a scos Ion repede, dar te-ai opărit rău de tot! O, Doamne, peste tot corpul erai roșu ca racul și numai bășici. Tu țipai ca din gură de șarpe. Da’ ai scăpat și ești bine, să nu ne mai amintim!

VASILICĂ: Și de ce zici că tu ești de vină?

MAMA: Păi, io am pus ceaunul cu apa clocotită acolo, lângă pat!

VASILICĂ: Da, așa este, dar nenea Ion și Titi trebuiau să aibă grijă de mine! Știi ce zic eu, Mamă? Bine că am scăpat și să nu mai căutăm vinovați!

MAMA: Nu mai căutăm, muică. Io mi-am plătit păcatul cu vârf și îndesat!

VASILICĂ: Cum am reușit eu în starea în care eram să te împiedic pe tine să-ți iei zilele?

MAMA: De trei ori am încercat. Prima dată, am legat funia de o grindă din șopru. Când să mi-o leg de gât, te-am auzit pe tine plângând în casă. Am lăsat funia și-am alergat la tine…

VASILICĂ. Bine ai făcut, Mamă! Și altă dată?

MAMA: A doua oară, am vrut să mă arunc în fântână! M-am uitat în fundul fântânii și te-am văzut pe tine, îmi zâmbeai! Într-un suflet am urcat coasta și-am intrat în casă. Erai treaz și nu plângeai. A treia oară, când am deschis ușa să ies, m-am uitat înapoi, să te mai văd o dată. Erai în troacă, jos, lângă pat. Și chiar zâmbeai. M-am întors înapoi, te-am luat în brațe și am jurat că nu voi mai încerca niciodată să-mi iau zilele și că te voi îngriji până când vei fi bine. Și, uite, acum stăm față în față și ne facem mărturisiri (Îl strânge la piept cu drag).

VASILICĂ (Emoționat puternic): Știu că te necăjesc mult, Mamă, dar te iubesc, Mamă! Nu știu ce voi putea face pentru tine în viața asta, dar ca să pot face ceva pentru bine, trebuie să fac pentru mine…

MAMA: Și ce vrei tu să faci, muică?

VASILICĂ. Școală, Mamă, școală vreau să fac! Nimic altceva, Mamă, în afară de școală!

MAMA: Hm! Să-ți ajute, Dumnezeu, muică, dar sunt slabe speranțe. Suntem prea săraci ca să te putem ține la școală. Când va auzi tac-to, se va face foc și pară! Slabe speranțe, muică! Slabe-slabe!

                                                       SCENA 2

                                          Mama, Vasilică, Tata

            Copilul vrea cu tot dinadinsul să meargă la școală și să nu îmbrățișeze meseria tatălui. Da, dar de cealaltă parte se află Tata, căruia nu-i prea suflă nimeni în ciorbă.

TATA (Apare pe neașteptate, urcă treptele și se oprește în prispă. Auzise ultimele cuvinte din discuția Mamei cu Vasilică. Nu știe despre ce este vorba și întreabă): Ce să aud, muiere? Pentru ce m-aș putea face foc și pară?

MAMA (Nu prea ar vrea să-i spună dintr-odată): Ei, bărbate, stătui și eu de vorbă cu copilul ăsta al mic al nostru…

TATA: Și ce i-ar pofti buricul lui țâști-bâști ăsta?

MAMA: Zice că ar vrea să meargă și el mai departe la școală, după ce termină clasele primare, că se duc mai mulți de aici. Se duc toți colegii lui: și Aurică, și Geta, și Rinu, și Gelu, și Mitică…

TATA: Ducă-se nouă și cu a brânzei zece, ce ne pasă nouă? Cât despre școală, io cred că îi este de ajuns școala primară, a învățat să scrie, să citească, să socotească. Noi nu avem nici patru clase și ne descurcăm, avem ce mânca, avem cu ce ne îmbrăca, avem ce prinde la jug, avem și o țâră de pământ, ce școală îi trebuie? Ce școală visezi, bă puță? Nu ți se duse bine cașul de la gură și visezi la draci beți? 

VASILICĂ (Cu destul curaj îi spune tatălui ce are pe suflet): Nu la draci beți visez, Tată, ci la o altă viață, la un alt mod de a trăi. Uită-te la mine, mă vezi tu ținând de coarnele plugului și dând cu sapa? Niciodată, Tată! Eu am alte visuri și voi lupta să le realizez, chiar dacă va trebui să fac să curgă Aninoasa spre izvoare!!

TATA (Surprins de curajul micuțului din fața lui, vrea să-l descurajeze amenințându-l, vrea  să-i ia maul). I-auzi! Bă, al dracului, da’ hotărât ești! Tu crezi că vorbești cu Nicu lui Guică? Te-oi vedea io ce mai zici când ți-oi da eu două biciuști peste cur! O să-ți sfârâie călcâiele și-o să uiți de școală!

VASILICĂ (La fel de hotărât): Crezi, Tată?

TATA (Își mai înmoaie glasul): Nu doar cred, sunt sigur! Dar să le lăsăm în pace, mai ai până termini școala primară și mai vedem. Dar, mai mult ca sigur, eu o să te școlesc mai departe. Pentru ce vei face aici mai bun profesor ca mine nu-ți trebuie. Își dezvălui toate tainele muncii în agricultură și te fac să-ți placă. Mâncă, muiere?

MAMA: Nu apucă să mănânce, că acum veni cu oile, le băgă în coșar și stăturăm nițel de vorbă. Pun masa și mâncăm și noi, iaca, acum. Du-te, Vasilică, și adu-i apă lui tac-to să se spele pe mâini și, lasă, ce va trebui să se întâmple se va întâmpla…

                                                   TABLOUL II

                                            Eu știu ce vreau, Tată!

Vasilică termină școala primară și vrea să meargă la gimnaziu cu toată opoziția Tatălui. Când se aștepta mai puțin, vine și aprobarea de a urma gimnaziul.

                                                          SCENA 3

(Peste un an, Vasilică termină școala primară. Vine cu Tata de la serbarea de sfârșit de an școlar. Este fericit că primise premiul întâi cu coroniță, dar se întristează cumplit când îl aude pe Tatăl său):

TATA: Copile, bine că terminași și tu patru clase. De-acum încolo, o să te cam iau pe lângă mine, să-nveți și tu cum se conduce o gospodărie, că în ăștia, adică în frații tăi, nu prea îmi pun speranțe. Ei s-or duce la casele lor, noi îmbătrânim și tu vei fi capul aici. O luăm încet, până când te dedai și le afli secretul la toate. Să nu te sperii, că nu s-a născut nimeni învățat.

VASILICĂ: Crezi tu, Tată, că oi putea eu să țin de coarnele plugului, să dau cu sapa, să stau toată ziulica aplecat să plivesc porumbi, să cosesc, să secer, să leg, să…

TATA (Îl întrerupe): Păi, mai înainte îți spusei că nu s-a născut nimeni învățat. O să poți, de ce să nu poți? Te învăț eu de toate, că și pe mine m-a învățat tata și am văzut cum au făcut și alții. Și mai învăț și astăzi unele lucruri.

VASILICĂ. Păi, nu mă întrebi dacă eu vreau să fac aceste munci? Sau întreabă-mă ce vreau să fac, că și eu am niște gânduri, niște visuri…

TATA: O să te întreb, când o să vină vremea. Acum, cât ești mic, ești la cheremul părinților, ei îți poartă de grijă, până îți vor da drumul în viață. (După o scurtă pauză): Dacă ții cu tot dinadinsul să te întreb, o fac și în acest moment, dar ești prea mic să știi ce vrei…

VASILICĂ (Cu însuflețire): Ba știu, Tată! Oho! De când știu!...

TATA: I-auzi! Și ce știi tu, mă copile? Ia, hai, dă-i drumul, s-aud și io!

VASILICĂ (Vrea să fie convingător): Știu că niciodată nu voi fi ca tine și…

TATA. Cum sunt eu, Vasilică tată?

VASILICĂ: Mă uit la tine când ții de coarnele plugului și zgârii pământul, să pună Mama boabele cu parul. Parcă te rogi, Tată, și lui Dumnezeu, și pământului și se vede pe fața ta bucuria lucrului făcut cu dragoste. Pui toată dragostea din inima ta în această lucrare. Apoi, fluieri de bucurie și-ți îndemni boii: „Cea, Ungurean, hăis, Sălban! Hai, mă leneșule, că pun biciușca pe tune!” Dar n-o pui, dai iar drumul la fluierat, de unde l-ai lăsat. Când știi tu, îi oprești, te duci pe lângă ei, îi mângâi, le vorbești, te așezi pe jug și-mi spui mie să nu adorm, că-mi intră în gură vreun șarpe. În timpul ăsta, eu, obosit de alergătură, stau culcat pe spate, ascult șuieratul vântului în cotolenii de porumb, ascult cântecul păsărilor, mai ales al ciocârliei, îndrăzneața pasăre ce urcă până mai sus de nori și mă gândesc, tată, mă gândesc!

TATA (După ce l-a ascultat cu atenție): Și la ce te gândești tu, Vasilică tată?

VASILICĂ: Cum aș putea zbura, Tată, cât mai sus, să depășesc condiția de țăran, rob al pământului, care se spetește muncind și niciodată nu are ce-i trebuie. Când zisei că n-o să pot face asemenea munci, la asta mă gândii, că eu am o altă chemare „spre alte zări de farmec pline”, către o muncă pe care s-o fac cu plăcerea cu care le faci tu pe acestea moștenite de la părinții tăi. Altfel, viața pentru mine va fi un chin și nu vreau să mă chinuiesc…

TATA (Deși o ține pe-a lui, se vede că vorbele copilului îl loviseră. Îi spune, dar pe un alt ton): Lasă, copile, că o să poți. Ca să poți, trebuie să vrei, iar dacă nu vei vrea…(Tace. La fel, și Vasilică).  

                                                   SCENA 4

                                         Vasilică, Tata, Mama

(Copilul vine cu oile de la păscut. Prietenii și colegii lui din primară sunt pregătiți să meargă la Bălcești la gimnaziu. E trist, așa de trist, de gândești că pică cerul peste el. Nu scoate o vorbă. Stă la masă, dar nu se atinge de mâncare. Îi vine să urle de durere. Dar, cum după furtună vine și vremea bună, și pentru el se înseninează dintr-odată totul, când îl aude pe tatăl lui):

TATA: O să te las, bă puță, la Bălcești la școală. Gata, să nu te mai văd așa de plouat!

VASILICĂ (În culmea fericirii, izbucnește în plâns, sare de pe scaun și-l îmbrățișează. Zice): Tată, mai spune o dată! Auzii bine? Mai spune o dată, tată! Te rog, Tată!!

TATA: O să te las, dar să nu te aud că te vaieți, că va trebui să faci drumul până la Bălcești zilnic, dus întors. Când te-oi auzi zicând că ești ostenit, că plouă, că ninge, că este ger, nu te mai las!

VASILICĂ (Hotărât): N-o să mă auzi, Tată. Eu nu știu să mă plâng, când dau de greu!

TATA. Nu știi, dar nu înseamnă că n-o să înveți. Ai grijă!

VASILICĂ: Dacă va fi greu pe timp nefavorabil, sunt niște neamuri de-ale Mamei în Gorunești și mai pot sta și pe la ele, mai ales pe la nenea Gogu, fratele bun al Mamei. Dar și Rița și Mărin Ghioroianu mă pot găzdui o zi-două.

TATA: Nu-ți pune mari nădejdi, copile, că unii dintre ei își mănâncă de sub unghii, așa sunt de darnici. Mai ales Mărin, care nici copii nu are. Ăia nu știu ce înseamnă să ai copii, băiete. Ei, gata am terminat discuția. Argint viu să fii până pleci la școală. Și după aceea. Si să nu crezi că nu mai faci nimic pe lângă casă… (Către nevastă-sa): Tu, nevastă, iei bani și te duci cu el și-i cumperi ce-i trebuie pentru școală.

MAMA: Mă duc mâine, după ce vine cu oile.

TATA: Ba te duci dimineață, lasă oile, că le dau eu drumul un ceas pe coastă, că n-or pieri, dacă or mânca mai puțin într-o zi.

MAMA: Bine, așa fac. Du-te și te culcă, Vasilică, că drumul este lung până la Bălcești!

VASILICĂ (Emoționat): Mă duc, Mamă, dar nu cred că voi închide ochii toată noaptea! Îți mulțumesc, Tată! Îți mulțumesc, Mamă! Nu cred că voi uita vreodată momentul acesta!

                                                    TABLOUL III

                                      Pe cont propriu la moara dracului

După terminarea gimnaziului, Vasilică se și vede la școală la Craiova. Este atât de hotărât, încât decide să-și ia soarta în propriile mâini.

                                                             

                                                         SCENA 5

                                               Vasilică, Tata, Mama

(La sfârșitul celor trei ani de gimnaziu, Tata s-a răzgândit, nu vrea să-l mai lase să continue, în ruptul capului, nici nu vrea să discute. Dar nici Vasilică nu vrea să renunțe. Trei ani de zile făcuse naveta la gimnaziu, trecuse prin furcile caudine ale unui drum imposibil și pentru un om în toată firea, darămite pentru un copil de-o șchioapă. A îndurat și nu s-a plâns o dată. Greutățile l-au întărit și l-au ambiționat și mai tare. Mai și crescuse, se făcuse un băiețel vânjos, arăta bine. Rezultatele școlare au fost excepționale. A terminat gimnaziul numai cu medii de 5 (cinci). Băiatul se și vedea la școală la Craiova. Dar trebuia să dea piept cu Tata și forțele erau total disproporționate, ca între David și Goliat. Dar românul este convins că încercarea moarte n-are. Așa că…):

VASILICĂ: Tată, am terminat gimnaziul numai cu medii de 5 (cinci). Pot intra fără examen la orice școală. Eu vreau să mă duc la Craiova la liceu…

TATA (Ia foc când aude, ca și când l-ar fi pus cineva cu tălpile pe jar, și dezlănțuie furtuna): Gata, copile, cu școala! Pune-o în cui definitiv. În casa asta, din acest moment, nu se va mai vorbi despre școală. Au fost de ajuns trei ani! Ai rupt destule perechi de opinci pe drumul Bălceștilor . Și pentru ce? Să țesali boii, să le iei balegile, să le pui notreț în iesle, să-i înjugi, să-i dejugi, să ții de coarnele plugului, să sapi, să cosești, să tai via și ce mai este de făcut prin gospodăria țărănească puteai și fără șapte clase. Nu vei ajunge tu să trăiești de pe urma școlii. Nu mai vorbim. Îți fac eu program, ca la școală, și te învăț tot ce știu eu despre munca în agricultură. Am zis!

VASILICĂ (Băiatul o știe pe-a lui și nu este dispus să renunțe. Îl întreabă, privindu-l drept în ochi): Ai zis, e drept, dar trebuie să zic și eu. Tată, tu ai ceva care nu-ți place?

TATA: Oho, dar câte nu-mi plac ! Dar de ce întrebi?

VASILICĂ: Așa! Mie nu-mi place să lucrez aici. Simt că n-am nici puteri să fac atâtea. Eu am altă chemare. Aud mereu glasul școlii. Văd deja drumul care duce la Craiova. Adică drumurile: cel de peste deal, cel mai scurt, pe la coada Ruginoasei, pe la Dobreț, peste câmpul Motocilor, dealul Șimnicului, de unde se vede orașul cu lunca Jiului în depărtare; și drumul cel mai lung, pe la Bulzești, Murgași, Mischii ș. a. m. d. …

TATA (Enervat de stăpânirea și curajul cu care vorbise copilul, vrea să-i reteze elanul, scurt și definitiv): Ia-ți gândul, băiete! Uită! Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Te mai las de capul tău vreo două-trei zile și, apoi, te bag în program strict și fac om din tine. Ai 15 ani, băiete, și gata cu jucatul în nisipul din Aninoasa, cu scăldatul în gâldane, cu alergatul după fluturi, cu rișca și cu câte mai faci tu și nărojii cu care ești zi de zi…

VASILICĂ (Îl ascultă fără să clipească și la sfârșit îi zice): Cât timp mă mai lași, Tată, în voia mea, până a mă băga în jug?

TATA: Cam o săptămână. Îți este de ajuns, cred, să colinzi toate dealurile și văile, să-ți iei adio de la ele, că niciodată nu va mai fi cum a fost. Copilăria ta s-a dus, băiete! Dacă n-o să-ți fie de ajuns, atâta îți dau eu, tu o să înveți să renunți, căci viața înseamnă și un șir întreg de renunțări, unele dintre ele fiind dureroase.

VASILICĂ (Pune punctul pe i, vine cu hotărârea lui definitivă și o comunică în așa fel, încât nu mai lasă loc de întors nici chiar Tatălui): Bine, Tată, atunci ne vedem peste o săptămână, când vei ști ce voi face cu adevărat. Eu nu vreau să renunț la ce cred că este bine pentru mine și nici nu vreau să învăț ceea ce tu vrei. Am zis și…

TATA: Dar unde vrei să te duci?

VASILICĂ: Mă duc la moara dracului, să câștig niște bani, că îmi vor fi de folos. Am 15 ani și la această vârstă vreau să văd dacă pot trăi din ce câștig cu brațele mele. Până atunci, te mai gândești și tu și-ți revizuiești planul de înrobire a mea. Îți mai spun încă o dată: eu nu voi suporta nici jujeu la gât, nici jug pe cerbice, nici lanțuri la picioare și la mâini, nici gânduri înlănțuite. Vreau să-mi port singur de grijă și să mă mișc liber ca pasărea cerului. M-aș bucura dacă, atunci când voi reveni acasă, îmi vei cere să lucrez cu tine până în septembrie și apoi mă vei lăsa să merg la școală mai departe. Promit că nu-ți voi ieși niciun pic din vorbă, îți voi face toate voile în această perioadă. Dar să rămân aici toată viața este exclus, nu voi accepta niciodată, chiar dacă mă vei alunga de acasă în pielea goală. Am plecat, tată, gândește-te!   

TATA: Du-te, fiule, opt și cu a brânzei nouă! Te văd eu deseară venind cu coada între picioare, cu capul plecat și cu lacrimile curgând șiroaie, să-ți dea mă-ta o lingură de mâncare și să te mai primim în casă!

VASILICĂ: Îhî! Asta s-o crezi tu, Tată. Peste exact o săptămână ne vom revedea! (Pornește hotărât spre poartă).

MAMA (Rupe tăcerea, iese din starea de neutralitate în care se menținuse până acum, auzind decizia neașteptat de aspră a bărbatului. Își depășește condiția ei de femeie supusă bărbatului, coboară în bătătură și-i strigă băiatului să stea pe loc): Stai pe loc, Vasilică! (Bărbatului): Ce faci, omule? Îl gonești de la casă pentru că nu vrea să stea cu nasul în bălegar toată ziua ca tine? Nu te gândești că este și copilul meu? Adică, în primul rând al meu, că eu l-am purtat în burtă nouă luni, eu m-am chinuit cu el și l-am scos din ghearele morții, eu l-am crescut. Nu crezi că am și eu un cuvânt de spus? Vino, mă, înapoi, că până la toamnă mai este. Până atunci, putem muri și învia de mai multe ori. Vino înapoi, că vedem noi ce facem!

VASILICĂ (Nu cedează, deși îl doare sufletul văzând-o pe mamă-sa necăjită. Îi pare și bine că Mama lui dragă îl înfruntase pe Tată-so, ceea ce nu se mai pomenise. Femeile oltence erau în vremea aceea sub talpa bărbatului, nu suflau în fața lui, i se adresau cu „dumneata”, nu-i treceau pe dinainte, iar ce zicea el era sfânt). Ba, mă duc, Mamă, că am și eu nevoie de niște bani, să nu mai stau cu mâna întinsă la tine să-mi dai câte un leu. Mă duc, să văd și cum se trăiește în lume. Va fi pentru mine un examen cu viața și sunt curios dacă îl pot trece (Iese pe poartă, lăsând-o pe Mama plângând, iar pe Tata rezemat în furcă lângă mormanul de bălegar de la capătul șoprului).

                                                                          *

                                                               SCENA 6

                                                    Vasilică, Mustăciosul

 (Ajunge repede la Dobriceni, trece podul de peste Olteț şi se oprește în faţa porţii mari a conacului Teodorinilor. Îl vede un mustăcios când intră pe poartă şi se îndreaptă spre el. Îl întreabă pe cine caută şi în ce scop):

MUSTĂCIOSUL: Băiețaș, pe cine cauți? Ce vrei?

VASILICĂ: Bună ziua, nene! Vreau și eu să lucrez aici, nene.

          MUSTĂCIOSUL: De unde eşti, băiete?

          VASILICĂ (Îi arată cu mâna bisericuța de pe dealul Peret): De-acolo, de unde se vede bisericuţa aceea pe deal, nene. Aceea este bisericuța satului nostru, un sat mic, un cătun.

          MUSTĂCIOSUL: Ia să-ţi văd palmele, băiete.

          VASILICĂ (I le arată şi cam strâmbă din nasul lui mare şi coroiat ca un cioc de acvilă. Îl întreabă): Ce nu vă convine, nene?

          MUSTĂCIOSUL: Păi, tu n-ai pus mâinile pe lucru până acum, băieţaş!

          VASILICĂ: Nu prea le-am pus, că am fost la şcoală...

           MUSTĂCIOSUL: (Se uită la băiat cam neîncrezător și, mirat, îl întreabă): La şcoală?!

           VASILICĂ: Da, la şcoală, la Bălceşti. Şi vreau să merg mai departe, iar până la toamnă aş vrea să câştig nişte bani, căci îmi mai trebuie câte una, alta...

           MUSTĂCIOSUL: Şi câte clase ai, băieţaş?

           VASILICĂ: Şapte.

           MUSTĂCIOSUL (Nu-i vine să creadă): Ai tu şapte clase?!

           VASILICĂ (Mândru de el): Am şapte clase cu certificat şi cu note numai de 5. Am şanse să intru la orice şcoală fără examen de admitere. Dar mai povestim, dacă vă interesează şi o să am noroc să fiu angajat aici pentru două luni măcar. Dacă nu găsesc aici, o să merg la Ştirbei. Poate o să găsesc acolo ceva de lucru la viile boiereşti.

           MUSTĂCIOSUL: Cu scrisul cum stai, băiete? Ştii să scrii îngrijit, frumos, repede, dacă ai făcut şapte clase?

          VASILICĂ: Puneţi-mă la încercare.

          MUSTĂCIOSUL: Hai cu mine! (Îl prinde mustăciosul de peste umeri şi îl duce într-o încăpere cu două birouri. A dat acolo peste o neorânduială de nedescris): Mă băiete, aici e locul meu de lucru, dar nu prea mă pricep, nu prea le am nici cu scrisul şi nici nu-mi place să stau aici închis între patru pereţi. Ia să te văd pe tine cum scrii.

VASILICĂ: Dați-mi toc, cerneală, hârtie și numaidecât dau proba.

MUSTĂCIOSUL: (Îi dă o coală de hârtie, un toc şi cerneală şi-i cere să scriu ceva. Scrie vreo două propoziții, cum își aduce aminte de la școală, și îl vede pe Mustăcios că se luminează la faţă, clatină din cap satisfăcut şi zice): Băiete, Dumnezeu mi te-a adus. Tu eşti salvarea mea. Apucă-te de lucru şi în câteva zile să-mi faci ordine aici, în hârţogăriile astea, că vine vremea să plătesc oamenii şi trebuie să ştiu pentru ce şi cât îi plătesc. (Îi explică ce are de făcut, de unde şi cu ce să înceapă şi cu ce să termine, iar hârţogăriile să le pună pe categorii în nişte dosare. Nu mai făcusem aşa ceva niciodată, dar nu i se părea ceva dificil, dimpotrivă, numai că va trebui să prindă firul. După ce îi explică, îi spune): Eşti angajat, băiete. Să fii harnic, să faci treabă bună şi vei fi mulţumit. Cum te cheamă, băiețaș?

VASILICĂ: Vasilică îmi spun ai mei acasă.

MUSTĂCIOSUL: Pe mine mă cheamă Vasile Anania, să-mi spui nea Vasile.

VASILICĂ: Bine, nea Vasile. Pot să vă rog ceva?

MUSTĂCIOSUL: Poți, Vasilică băiete.

VASILICĂ: Aș vrea să nu mă duc acasă toată săptămâna, dacă se poate.

MUSTĂCIOSUL (Își freacă mâinile când aude): Tocmai bine, Vasilică, poți termina și lucrul aici… (Îl vede pe băiat gata să pufnească în râs și-l întreabă): De ce râzi, Vasilică?

VASILICĂ: Mai mult de două zile cu cea de astăzi nu-mi trebuie ca să termin…

MUSTĂCIOSUL: Două zile? Eu nu cred, dar îți doresc succes. (Iese).

                                                                SCENA 7 

                                                     Vasilică, Mustăciosul

.

(Spre seara zilei următoare a fost gata. L-a chemat pe mustăcios – Vasile Anania îl chema, dar  a continuat să-i spun Mustăciosul – să dea lucrul în primire. A rămas uimit):

MUSTĂCIOSUL: Băiete, mi-ai luat maul. Uite, sunt mut, nu ştiu ce să mai zic. Îţi mulţumesc şi-ţi sunt recunoscător.

         VASILICĂ: Nene Vasile, îmi pare bine că te-am convins că sunt bun la ceva. Te rog să-mi dai de lucru în continuare, să nu mă trimiţi acasă. Sâmbătă seara, când mă voi duce acasă, să-mi dai şi nişte bani, cât crezi matale că face munca mea, asta şi cea pe care oi mai face-o până atunci.

         MUSTĂCIOSUL: Aşa voi face, dragul meu. Dar îmi dai voie să-ţi pun o întrebare? Dacă vrei, răspunzi, dacă nu vrei, nu răspunzi. De ce nu vrei să te duci acasă? Cât eşti de aproape, ai putea să te duci seara şi să te întorci dimineaţa. Ei?.

         VASILICĂ: M-am certat cu ai mei, nene Vasile. Îţi spun şi de ce. Nu vor să mă lase la şcoală mai departe. Eu vreau să mă duc la Craiova la liceu, dar ei nu vor să mă lase. Tata vrea cu tot dinadinsul să mă facă agricultor, dar eu nu simt nicio chemare spre această meserie. Eu am alte visuri, iar porţile, se pare, îmi sunt deschise. Cum ţi-am spus, am terminat gimnaziul cu medii care îmi dau dreptul să intru la liceu fără examen de admitere. Dar ei nici nu vor să audă, mai ales tata. Avem şi pământ puţin, iar noi suntem mulţi, încât abia putem trăi cu ce adunăm de pe el. Când plecai de acasă, le spusei că mă duc să caut de lucru şi mă întorc sâmbătă seara. Lui tata îi cerui să se hotărască dacă mă lasă sau nu. De-asta te rog să nu mă trimiţi acasă până sâmbătă. Dă-mi de lucru orice, şi fac, dar lasă-mă să stau aici, să vadă şi tata că nu glumesc, ci sunt decis să pornesc pe drumul meu şi numai de unul singur.

         MUSTĂCIOSUL: Am înţeles, băiete, nu te teme, nu te trimit, iar de lucru găsesc eu ce să-ţi dau şi nu aşa, să te speteşti muncind, ci după puterile şi priceperea ta. Mai am eu nişte documente pe care te voi pune să le rânduiești cum știi tu mai bine.

                                                                    SCENA 8

                                                           Vasilică, Tata, Mama

(Sâmbătă seara, Vasilică pleacă acasă, Pe Tata îl găsește aproape cum l-am lăsat, tot lângă mormanul de bălegar. Se războiește cu Ungurean, boul care îi făcea figuri din când în când. Mama este în capătul celălalt al bătăturii şi se războiește şi ea cu nişte păsări care nu intrau în coteţ. Intră în curte, închide poarta şi se uită spre Tata. Este cam încruntat, dar i se părea destul de calm, totuşi. Îl salută şi-i zice):

         VASILICĂ: Tată, am venit! Sunt bine. Săptămâna a trecut cum nu mă aşteptam de bine. Mă duc şi la mama. (Pornește spre casă. Tata înfige furca în grămada de bălegar şi o ia şi el după băiat. Nu se teme că-l bate. Tata nu l-a bătut decât o singură dată în cei cincisprezece ani de viaţă, când i-a rupt metrul nou-nouţ. Poate că nici atunci nu l-ar fi bătut, dar avea mare nevoie de metru şi făcuse drumul până la Ciuturoaia după el. Nici n-a recunoscut că l-a rupt, că poate scăpa. Acum vine în urma lui, dar nu-i este frică de bătaie. Urcă în prispă. Mama îl vede şi se pune pe plâns):

         MAMA: Venişi, muică? Ce-mi făcuşi, ce-mi făcuşi?! Vrei să mă bagi în pământ? Doamne, Doamne, cu ce-am păcătuit de am parte numai de necazuri şi de nicio bucurie? De când mă ştiu, n-am avut şi eu nicio ziulică cu soare, numai cu nori şi cu furtuni...

         VASILICĂ: (Încearcă s-o liniștească): Venii, Mamă, uite-mă, sunt bine, n-am păţit nimic. Mi-am găsit de lucru, am lucrat toată săptămâna şi mă duc iar. Uite, Mamă, făcui şi eu nişte bani, ţi-i dau ţie, să mi-i păstrezi, că o să am nevoie de ei, când oi pleca la şcoală, în septembrie. Ia-i, mamă, şi ţine minte că sunt primii bani câştigaţi de mine.

         MAMA (Îi ia, se uită la ei şi se miră): Sunt bani mulţi, muică, nu cumva...

         VASILICĂ (Intervine repede și precizează): Nu, Mamă, nu-i furai, dacă la asta te gândeşti. Muncii toată săptămâna pentru ei, îi câştigai cinstit. Omul la care muncii fu mulţumit de mine şi mă plăti cu doi poli pe zi. Îmi zise să mă duc înapoi şi mă plăteşte tot aşa până la toamnă, când mă voi duce la şcoală la Craiova.

         TATA (Asistă la discuţia băiatului cu Mama şi la văicărelile ei, apoi, îl întreabă înciudat): Nu ţi-au ieşit gărgăunii din cap în zilele astea?

         VASILICĂ: (Calm, dar apăsat și convingător): Nu mi-au ieşit, Tată. Şi nu-mi vor ieşi. Gărgăunii ăia care îmi bâzâie în cap sunt de cei buni. Le înţeleg bâzâitul şi-l urmez. În săptămâna asta, îmi dădui seama cât este de valoroasă şcoala şi cum îl ajută pe cel care o face şi nu trece prin ea ca şi câinele prin apă. Eu sunt nu chiar la început, dar am încă mult de mers până la sfârşit. Am de gând să merg până la capăt, chiar dacă va trebui să îndur oricât aş îndura...

         TATA (Nu mai este așa de oțărât, vine cu niște argumente considerate de el că ar avea darul să-l facă pe băiat să renunțe):Şi chiar crezi tu că vei reuşi la liceu la Craiova? Tu nu eşti cu toţi boii acasă, copile! Cum crezi tu că vei reuşi la liceul ăla? Tu, un pui de ţăran sărac din cătunul ăsta de care n-a auzit nimeni, aruncat pe coclaurile astea de cine nici Dumnezeu nu ştie? Acolo sunt numai copii de bani gata, de bancheri, de doctori, de ingineri, avocaţi, judecători şi alţi mahări. Tu te-i duce încălţat în opinci şi cu haine făcute de mă-ta? Cum crezi că vei sta lângă ei? Te-or da afară, nici nu te-or lăsa să calci pe coridoare, ca să nu le murdăreşti podelele cu nămolul de pe opinci!

         VASILICĂ (Băiatul le știa însă pe-ale lui și nu are de gând să dea înapoi): Chiar în opinci nu m-oi duce, tată, iar de dat afară, nu m-or da, fii sigur de asta. Eu îmi asum riscul. Ce, ţăranii nu sunt oameni, ei n-au dreptul la şcoală? Toată viaţa să stea la coada vacii, să vânzolească pământul... Tu nu ştii câţi prunci de ţărani au reuşit să se ridice prin şcoală şi să devină oameni mari, mari, mari... Când o să avem timp, o să-ţi spun câte ceva despre unii din ei, despre care am învăţat şi eu.

         TATA: Eu le ştiu pe-ale mele, băiete, şi altele nu mă interesează. Eu nu sunt de acord şi gata. Văd că vrei să faci de capul tău. Fă, dar mie să nu-mi ceri nimic. Eu mă spăl pe mâini şi-am terminat povestea. Nu vrei s-asculţi de mine, fă de capul tău, că tu ai trecut prin ce am trecut eu...

         VASILICĂ: Auzi, tată, eu zic să lămurim lucrurile între noi, acum şi aici. Vă rog să aveţi răbdare şi să mă ascultaţi până la sfârşit, ca să ştim fiecare de care parte ne plasăm.

         TATA: Ei, hai să văd în ce ape te scalzi şi cum crezi că vei răzbi în viaţă singur. Spune, te ascult!

         VASILICĂ: Mamă şi Tată, voi sunteţi părinţii mei şi aş fi în stare să sar în apă şi în foc pentru voi, chiar dacă ar fi să-mi pierd viaţa pentru a o salva pe a voastră. Vă întreb. De ce m-aţi adus pe lume, dacă acum nu mă lăsaţi să merg pe drumul meu, să-mi croiesc o altă viaţă, să nu mă mai chinuiesc ca voi? Ştiu că n-am fost dorit, oricât mi-aţi spune voi că nu este aşa, oricât aţi nega. Am fost zăpârstia, al şaptelea copil, venit la o vârstă înaintată, cu situaţia voastră materială modestă, copil vă mai trebuia? Dar, dacă tot am venit, v-aţi zis, cum, de altfel, zic mulţi oameni: „Las’ că va trăi şi el cum va da Dumnezeu! Îşi va găsi şi el un loc sub soare!” Ei, atunci, lăsaţi-mă să-mi caut singur locul sub soare şi, dacă veţi putea, îmi veţi da o mână de ajutor, dacă nu veţi putea, nu-mi puneţi piedici, nu mă opriţi. Ştiu că v-aţi chinuit cu mine mai mult de un an de zile ca să mă scoateţi din ghearele morţii şi aţi reuşit. Voi şi fraţii mi-aţi povestit. De ce m-aţi salvat? De ce nu m-aţi lăsat să mor? Ca să constat acum că „Cine nu te lasă să mori nu te lasă nici să trăieşti?”

         TATA: Hai, hai, nu sări peste cal, că-mi pierd răbdarea şi n-o terminăm cu bine...

         VASILICĂ: Nu sar, Tată, peste cal, dar eu alţi părinţi nu am. De la cine să cer ajutor, dacă nu de la voi? Pe voi am deschis ochii prima dată, lângă voi şi numai cu ajutorul vostru m-am ridicat şi eu la casa asta, atât cât am reuşit. Mi-aduc aminte de tine, Mamă, de când mă legănai în troacă, torceai şi-mi cântai: „Nani, nani, puiul mamii, / Culcă-mi-te mititel / Şi te scoală măricel, / Se te duci cu oile / Pe câmpul cu florile; / Să te duci cu mieluşei / Pe câmpul cu brebenei”. / Şi ce frumos era cântecul tău, căci frumos îţi era glasul. De mult nu te-am mai auzit cântând, mamă, şi eu ştiu de ce. Cu piciorul mişcai troaca, să mă adormi pe mine, cu mâna stângă trăgeai din caierul de lână sau de cânepă, iar cu dreapta învârteai fusul, în timp ce, poate, te gândeai şi la viitorul meu. Uneori nu dormeam, stăteam în troacă şi mă uitam la tine. Tu te aplecai peste mine şi-mi zâmbeai atâta de frumos şi mă priveai cu ochii tăi verzi ca iarba. Ce bine mă simţeam, mamă. Şi cu tine, tată, am amintiri frumoase din primii ani de viaţă. Intrai în casă cu mustăţile albe de promoroacă sau de gheaţă, când era frig afară, iar eu fugeam şi intram sub pat, să nu mă prinzi. Dar cât de fericit eram când mă luai la moară la Bulzeşti sau la Murgaşi! Îmi făceai un culcuş între saci în căruţă şi ziceai să mă culc şi să dorm. Eu nu dormeam, ci mă uitam la Lună şi apoi la Soarele care răsărea şi-mi puneam o sumedenie de întrebări, la care nu găseam, atunci, răspunsuri. Sau când mă luai la plug. Mă puneai să merg înaintea boilor, când brăzdai locul, apoi mă lăsai să fac ce vreau. Eu mă culcam cu faţa în sus, la Soare, sau cu faţa în jos şi ascultam cântecul vântului în cotolenii porumbului şi cântecul fermecat al ciocârliei în timpul zborului în înaltul cerului. Doamne, ce clipe minunate! Şi-acum, iată-ne pe picior de război, fiindcă copilaşul de atunci vrea să-şi depăşească condiţia de ţăran, iar voi nu vreţi...

         TATA: Şi-acum ce vrei să faci?

         VASILICĂ: Tată, cu ajutorul vostru sau fără el voi merge înainte, pe drumul meu, până când voi ajunge la capătul lui.

         TATA: Mergi, dacă te ţine cureaua, dar vei veni tu cu coada între picioare şi te vei ruga să te primim în casă...

         VASILICĂ: Să înţeleg că dacă nu ascult, mă daţi afară din casă?! Fiindcă pomenişi de curea – „dacă mă ţine cureaua” – ,te  întreb şi eu: tu de ce vrei să scoţi curea de pe pielea mea?!

         TATA: Aşa. Nu ştiu dacă vă spune la şcoală, dar, de când este lumea asta şi pământul, copilul ascultă de părinţi, ca să nu ajungă rău, căci e vai de copilul care nu ascultă de părinţi...

         VASILICĂ: Ba ne spune, Tată, dar ne mai spune şi că nu întotdeauna copilul care nu ascultă de părinţi ajunge rău. Ei, eu vreau să verific dacă această spusă este adevărată.

         TATA: Fă, băiete, dacă aşa te taie capul. Legat de mine nu te pot ţine. Eu mă duc la treaba mea, că  n-o scot la capăt cu tine.

         VASILICĂ: Nici măcar o şansă nu-mi dai?

         TATA: În ce fel?

         VASILICĂ: Se  zice că se va da examen de admitere. Lasă-mă să încerc, poate că nu reuşesc şi, atunci, sunt nevoit să stau acasă.... Ce zici?

         TATA (Tergiversează): Deocamdată, nu zic. Mă mai gândesc...

         MAMA (Intervine și ea): Omule, dar să te gândeşti să fie bine. Pentru că el este şi al tău, nu      l-am făcut singură, ştii tu...

         TATA (Parcă îi vine să zâmbească): I-auzi!

         MAMA (Plusează): Aşa cum zic, omule! Mai lasă şi tu din ale tale. Şi să nu ieşi afară şi să începi a tuna şi a fulgera, ca să poţi să-ţi verşi mânia pe spinarea lui Ungurean...

         TATA: Văd că tu îl luaşi în braţe deja... (Iese afară. Se duce să-şi continue munca începută, dar ceva se clătinase în el, puţin, puţin ca într-un cutremur de mică magnitudine. Băiatul își dă seama când îl vede stând pe proţapul căruţei căzut pe gânduri. „Dă-i, Doamne, gândul cel bun!” se roagă”).

                                                                        SCENA 9

                                                                    Vasilică, Mama

         MAMA (După ce-și revine, îl întreabă): Ce vei face acum?”

         VASILICĂ: Mă voi duce înapoi la lucru şi voi lucra până în septembrie, când mă voi duce la şcoală. S-ar putea, adică va trebui să fug până la Craiova, să văd când se fac înscrierile şi când se vor da examenele de admitere, dacă se vor da. Dar mă voi înţelege eu cu nenea Vasile să mă învoiască. Va trebui să-mi fac şi dosarul...  (Nu obţinuse mare lucru, dar ai lui ştiau în ce ape se scaldă el şi că  n-are de gând să renunţ la planurile lui de evadare din lumea satului. Mamă-sa, deşi nu se pronunţase explicit, simţea că nu se împotrivea, iar pe Tatăl lui reuşise să-l pună pe gânduri. Faptul că şedea cu capul între palme pe proţapul căruţei era edificator).

                                                                                 SCENA 10

                                                                          Vasilică, Mustăciosul

 

          (A doua zi, pleacă la conac. Îl vede nenea Vasile și-i iese bucuros înainte):

         MUSTĂCIOSUL: Ei, te-ai înţeles cu ai tăi?

         VASILICĂ: Am încercat, dar n-am ajuns la rezultatul dorit. Ei au rămas pe poziţii, dar sunt hotărât să merg singur înainte. Trebuie să mă înţeleg cu matale, să mă ajuţi...

         MUSTĂCIOSUL: Cum aş putea eu să te ajut?

         VASILICĂ: Fac tot ce-mi ceri, o să lucrez şi noaptea, dar trebuie să fac nişte drumuri. Primul drum va fi la Bălceşti, dar în trei ceasuri mă duc şi vin. Trebuie să-mi scot actele şi să-mi completez dosarul pentru înscriere. Celălalt drum va trebui să-l fac la Craiova, ceea ce va fi dificil, nu ştiu cum m-oi duce. Peste deal, singur, mi-e urât să mă duc atâta cale prin păduri, prin câmpuri cu lanuri imense de culturi, nu întâlneşti picior de om, nu prea mă încumet să plec singur. Pe la Balş este calea prea lungă. Nu mă pot duce şi să şi vin în aceeaşi zi.

         MUSTĂCIOSUL: Cu Craiova te salvez eu, dragul meu. Când mă voi duce eu, ori te iau cu mine, ori mă duc eu la liceu şi-ţi aduc toate informaţiile de care ai nevoie.

         VASILICĂ (Cu mare bucurie): Eşti o comoară, nene Vasile. Într-adevăr, m-ai salvat de un drum greu.

         MUSTĂCIOSUL: Şi dacă ai tăi nu vor vrea, voi veni cu tine şi când vei da examen. Ce zici?

         VASILICĂ: Ce să mai zic? M-ai lăsat fără grai, eşti un om nemaipomenit.

         MUSTĂCIOSUL: Hai, acum, să-ţi arăt ce ai de lucru.

                                                                    SCENA 11

                                                          Vasilică, Mustăciosul 

(A sosit ziua despărțirii băiatului de nea Vasile, Mustăciosul, binefăcătorul lui. Despărțirea a fost grea, emoționantă. Nea Vasile se abține cu greu să nu plângă. Îi dă banii și-i mai dă și pe deasupra):

MUSTĂCIOSUL (Patetic): Ia-i şi pe ăştia, băiete, şi să ai noroc. Să reuşeşti, să  nu te laşi la grangurii ăia, că şi ei tot cap au şi nu cred că al lor o să fie mai bun decât al tău. Tu ai minte în el, ascultă ce-ţi spune nea Vasile, dar s-o foloseşti cum trebuie şi să le arăţi că nici pruncii de ţărani nu sunt mai prejos ca ei. Or să te ia peste picior, se vor da mari, vor umbla cu capul pe sus, te vor privi de la înălţimea rangului, vor fi îmbrăcaţi bine, vor avea buzunarele pline de bani şi ţi-i vor flutura pe sub nas, să te impresioneze. Să nu-i bagi în seamă. Lasă-i să se făloşească, tu să le arăţi ce poţi, în clasă. Ţăranul român a fost, este şi va fi talpa ţării. Omul ăsta cu chipul ars de soarele verii, cu palmele crăpate, desculţ, aplecat pe coarnele plugului cu care scormoneşte pământul să-l facă să rodească. Să nu-ţi fie ruşine că te tragi din ţărani. O să vezi că şi tată-to o să fie alături de tine. Aş putea face prinsoare că va veni cu tine la Craiova. Să nu-ţi fie ruşine cu el, că este ţăran şi că este şi mai în vârstă. Auzi? Tu vei fi mândria familiei. Auzi?

         VASILICĂ (Emoționat puternic de spusele Mustăciosului):Aud, nene Vasile. Mulţumesc pentru îmbărbătare şi te asigur că nu voi uita. Ruşine? Niciodată nu-mi va fi ruşine cu părinţii mei, nici măcar în faţa împăratului Japoniei, ca să fac o glumă. Crezi că nu mi-ar părea bine, dacă ar veni cu mine? Dar nu-mi vine să cred. M-aş bucura mult!

         MUSTĂCIOSUL: Hai, du-te, copile, şi Domnul de Sus să fie cu tine. Să nu uiţi şi de mine. Când vei veni pe acasă şi-ţi vei aduce aminte de mine, s-o iei pe marginea Olteţului la vale şi să vii să mă vezi.

         VASILICĂ: Aşa voi face, nenea Vasile. Şi matale să ai parte numai de bine. La revedere!

         MUSTĂCIOSUL: Când termini cu examenele, vii şi-mi dai de ştire. Eu sunt sigur că vei reuşi.

                                                                  SCENA 12

                                                           Vasilică, Tata, Mama

(Băiatul ajunge acasă și se convinge de profeția lui nea Vasile, Mustăciosul de la moara dracului. Tatăl lui adusese ceva de la câmp și dejuga boii. Îl vede urcând costița de la poartă și-i spune):

         TATA: Leagă-i tu la iesle. Nu le dai nimic să mănânce, că sunt sătui. Îi şi adăpai la fântână, nu le mai trebuie nimic. Să se culce şi să se odihnească. Eu bag căruţa sub scut şi apoi stăm de vorbă!.

 (Ultimele vorbe i le spune zâmbind, cu zâmbetul pe care i-l cunoştea bine, şi uitându-se la el, fapt care îl  miră. Face ce i-a spus şi intră în casă, nerăbdător să-l aud pe Tata ce vrea să-mi spună. Oare nu cumva?..., dar nu-și duce gândul până la capăt. Mama îl îmbrăţişează şi-i șoptește la ureche: „Este bine!” Apoi, tare):

MAMA: Eu îţi pregătii pentru drum. Ţi le aranjai acolo pe pat. Vezi dacă îţi mai trebuie ceva, că mai avem timp până deseară. Acum, du-te şi stai de vorbă cu tac-to.

                                                         PARTEA  A DOUA

                                                              TABLOUL IV            

                                                 Încă un pas mare pe drumul său

Vasilică primește încuviințarea de a urma cursurile unui liceu celebru din Craiova. Visul lui este pe cale  de a se împlini.

                                                                SCENA 13

                                                               Vasilică, Tata

       

        (Vasilică intră în odaia cealaltă să stea totuşi de vorbă cu Tata. Stă pe pat, puţin aplecat de spate, şi trage din țigară).

         TATA: Ia şezi aici, pe scaunul ăsta, în faţa mea, să te văd bine. Aşa. Zici că nu renunţi la şcoală? Să rămâi aici cu noi, că suntem bătrâni, avem şi noi nevoie de cineva la bătrâneţe. Pe ăştia nu ne putem baza...

         VASILICĂ (Când îi aude vocea umilă, de om înfrânt, îl cuprinde mila, i se pune un nod în gât şi nu poate zice nimic. Clatină din cap doar, dând de înţeles că nu renunţă!)

         TATA: Dar dacă nu reuşeşti?

         VASILICĂ: Dar tu te rogi să nu reuşesc, Tată?

         TATA: Nu chiar mă rog, dar recunosc că mi-ar părea bine...

         VASILICĂ: Atunci, n-am unde să mă duc, sunt obligat să rămân acasă. Până la anul următor, când voi încerca din nou. Până atunci, voi munci şi voi învăţa, voi învăţa şi voi munci, voi strânge nişte bani. Nu voi sta degeaba...

         TATA: Bine, bine. Într-un an se pot întâmpla multe, vom mai vedea. Mâine vin cu tine la Craiova, nu te las singur.

         VASILICĂ: Păi, eu stau mai multe zile. Dau examen în două zile şi aştept până se afişează rezultatele, ca să nu mai vin încă o dată. Pe noi, elevii, care nu suntem din oraş sau din apropiere ne lasă să dormim la internat. Masă nu ne dau, dar de dormit ne lasă. Tu unde o să stai? Sau ai de gând să vii acasă?

         TATA: La Anicuţa de la Bariera Vâlcii o să dorm. Am mai dormit acolo, mă şi cunosc puricii şi stelniţele.

                                                            SCENA 14

                                                           Vasilică, Tata 

         (Ajung în Craiova. Oraşul i se pare enorm. Nu-și poate da seama cât este de mare, merge pe trotuar şi cu ochii beliţi la casele acelea mari, cum zicea, în glumă unul, „case peste case şi deasupra alte case” şi furnicarul de oameni. Este zi de piață, zi când şi multă lume se duce la piaţa mare, să se aprovizioneze cu cele necesare în gospodărie. Ajung la Colegiu. Băiatul nu se poate răbda şi exclamă):

         VASILICĂ: Uite, tată, ce minunăţie de şcoală! Aici dau eu examen!

         TATA (Dă drumul gândurilor care îl frământau în clipele acelea): E frumoasă, băiete, dar o să apuci s-o vezi şi prin interior? Să stai în bancă, să-i asculţi pe profesori, să înveţi carte, nu doar s-o vezi pe dinafară.

         VASILLCĂ (Mirat și nu de spusele Tatălui, el are încredere în puterile lui): O să apuc, tată, sunt sigur că o s-o văd şi din interior, o să stau şi în bancă, o să şi învăţ şi n-o să mă fac de ruşine.

                                                                       SCENA 15

                                                                      Vasilică, Tata

         (Dă examenele și reușește peste așteptări de bine. După examenul de matematică ii spune tatălui că pot merge acasă, fiindcă este sigur de reuşită):

VASILICĂ: Gata, tată, aici îmi voi petrece următorii trei ani. Sunt sigur că reușesc…

         TATA: (Tipul țăranului care nu crede până nu vede el, un fel de Toma Necredinciosul): Sau eşti sigur că nu reuşeşti şi nu vrei să văd şi eu! Să poţi spune pe urmă că ai reuşit fără loc. Că aşa a zis şi Ilie Stegăroiu, că şi al lui a dat examen undeva şi a reuşit, dar fără loc. Cum să reuşeşti fără loc?

         VASILICĂ: Ai să vezi că va fi aşa cum spun eu. Mai stăm, poate mai şi anunţă ceva despre începerea cursurilor.

         TATA: Au şi anunţat.

         VASILICĂ: Ce?

         TATA: Că cei reuşiţi au nevoie de uniformă, iar cei care vor sta la internat îşi vor aduce de acasă lenjerie de pat şi nişte alimente: făină, mălai, fasole, cartofi, ceapă, brânză, ouă, carne. Am însemnat cantităţile. Dar nu este vreo problemă, le pun în căruţă şi le aduc pe tot anul.

VASILICĂ: Ei, Tată, dacă zici așa, înseamnă că nu te mai îndoiești de reușita mea. De-ai ști cât mă bucur, Tată, de-mi vine să sar în sus de bucurie. Dar mă abțin până ajung în vârful dealului Măiag și strig să audă tot satul. Auzi, Tată? Tot satul, până la vale, la Fulger!

TATA (Îl privește, îi zâmbește ca în vremurile bune și-i spune vorba lui, pe care o folosea și dacă se potrivea, și dacă nu se potrivea): Mă băiete, tu nu ești prost degeaba!

VASILICĂ (Se simte în al nouălea cer, nu doar pentru că reușise la acest liceu de renume, ci și pentru că îl vede pe tatăl său bucurându-se și trecând de partea lui): Mulțumesc, Doamne!

                                                               SCENA 16

                                             Vasilică, nea Vasile Mustăciosul        

(Ajunge acasă cu vestea cea bună. În ziua următoare, dă fuga la conacul Teodorinilor să se țină de promisiunea făcută lui nenea Vasile. Mustăciosul primește vestea cu o bucurie de copil, apoi îi zice cu o oarecare tristețe în glas):

         MUSTĂCIOSUL: Puştiule, îmi pare bine-bine, te asigur cum mă vezi şi cum te văd, dar la fel te asigur că îmi pare şi rău. Mă obişnuisem cu tine. Aş fi vrut să am un astfel de băiat, dar Dumnezeu nu ne-a ascultat rugile nici mie, nici nevesti-mi. Dar tu urmează-ţi calea, să nu cedezi, oricâte greutăţi vei întâmpina, să mergi înainte. Să nu uiţi nici de mine, să mai dai din când în când pe aici, că o să te primesc ca şi pe copilul meu şi nu te-oi lăsa să pleci cu mâna goală.

         VASILICĂ: Mulţumesc, nene Vasile, pentru sfaturi şi mă leg să vin, ori de câte ori voi putea, nu numai să te văd, ci să te mai şi ajut la lucru. Mai ales în vacanţe voi veni şi-ţi voi pune hârţogăriile în ordine.

MUSTĂCIOSUL: Ai tăi? Ce mai zice tac-to?

VASILICĂ: Nu mai sunt probleme, nea Vasile, sunt de partea mea amândoi. Să-l vezi pe tata cum le spune tuturor că a fost cu mine la Craiova la examen și că am reușit la cea mai renumită școală din țară. Altă școală ca și Colegiul Popular „Nicolae Bălcescu” din Craiova nu mai există!

MUSTĂCIOSUL: Bine face, băiete, să spună, că nu este puțin lucru ca un prunc de țăran să reușească la o școală renumită de la oraș. Și ce oraș: Craiova, orașul banilor! Câte personalități și-au purtat pașii pe străzile orașului de pe țărmul stâng al Jiului și prin Parcul Romanescu!! Să-ți ajute Dumnezeu, băiete!

VASILICĂ: Mulțumesc, nene Vasile! Nu te voi uita niciodată! La revedere, nene Vasile!

                                                     TABLOUL V

                               Puiul de țăran de pe Olteț a ajuns licean

                                                        SCENA 17

                        Vasilică, domnul diriginte Drăguț, colegii de clasă

(Încep cursurile. Vasilică are emoţii, dar ştie să și le ascundă. La prima oră de dirigenţie, domnul diriginte completează unele rubrici din catalog cu datele personale ale elevilor. Sunt surprinşi şi colegii şi dirigintele aflând că nu este craiovean. Nu le vine să creadă că este de la ţară, dintr-un cătun de care nu auzise nimeni).

         DIRIGINTELE: Bine, bine, dar ai terminat școala gimnazială la Craiova!

         VASILICĂ: Nu, domnule diriginte, în Craiova este a doua oară când calc. Prima oară am pus piciorul în acest oraş când am venit să dau examen. Şi tot atunci l-am îndrăgit şi mi-am propus să intru cu orice preţ la această şcoală. A doua oară, călcai acum, când venii la şcoală. De la Bariera Vâlcei, venii pe jos, privind cu ochi mari şi cu gura căscată de uimire oraşul. Intrai în şcoală, căutai clasa, o găsii, intrai în ea şi ocupai banca asta şi sper să stau în ea până la sfârşitul şcolii, dacă nu aveţi nimic împotrivă sau dacă vreunul dintre colegi, mai îndreptăţit să stea aici, nu revendică banca.

                                                                             *

         (Spusele lui stârnesc o uşoară rumoare în clasă, dar dirigintele nu intervine. Zâmbește şi el, auzind despre modul în care singur și-a ocupat locul în bancă şi de hotărârea de a-l menţine până la absolvire. Dirigintele revine cu o altă întrebare):

         DIRIGINTELE: Şi unde ai terminat gimnaziul?

         VASILICĂ: La Bălceşti, domnule diriginte, o localitate mai mărişoară, aflată cam la 50 de km de Craiova, aşezată pe malul drept al Olteţului. Pentru că m-ați întrebat, vă mai spun, ca să vă faceţi o imagine despre omuleţul care vă stă în faţă, că timp de trei ani am făcut naveta din cătunul meu la Bălceşti, parcurgând zilnic, indiferent de vreme, o distanţă de 12 km la dus şi tot atâţia la întors. Pe jos şi numai pe jos!

         DIRIGINTELE: Şi mai aveai timp să mai şi înveţi?

         VASILICĂ: Mai găseam, că era musai, deşi ai mei mă mai puneau să mai fac şi altceva, după ce soseam acasă, că aşa a fost înţelegerea...

         DIRIGINTELE: Adică?

         VASILICĂ: Ca să mă lase la şcoală, fiindcă de ce trebuie să fac acasă – iar la ţară sunt multe de făcut, domnule diriginte, - nu mă scutesc nici cât este negru sub unghie. În clasa a V-a, m-au retras de la şcoală numai după două luni. Aşa că am promis şi am făcut tot ce mi-au cerut ai mei fără să cârtesc, deşi, uneori, eram aşa de obosit, încât făceam eforturi deosebite să nu adorm din picioare. În unele seri, de oboseală, mă culcam şi nemâncat.

         DIRIGINTELE: Acum aţi mai făcut înţelegere? Cum de te-au lăsat să vii la liceu?

         VASILICĂ: Am făcut, că altfel nu m-ar fi lăsat.

         DIRIGINTELE: Ne poţi spune? Dacă nu poţi sau nu vrei, nu ne spune, că nu vrem să intrăm în viaţa ta intimă!

         VASILICĂ: Spun, domnule diriginte, că nu am ce ascunde, nu am făcut ceva de care să-mi fie ruşine. Şi sper să nici nu fac. Cred că dacă mi-ar fi ruşine, nici n-aş mai putea trăi. Păi, ai mei au fost siguri că nu voi reuşi şi mă voi întoarce acasă cu capul plecat, cerându-le iertare că nu i-am ascultat să nu mă duc la examen. Dar să nu-i judecaţi, pentru că sunt oameni simpli, care n-au ştiut decât să ţină de coarnele plugului şi să dea cu sapa...

         DIRIGINTELE: Şi de ce erau ei convinși că n-o să reuşeşti?

         VASILICĂ: Nu prea mă vedeau învăţând şi scriind teme, cum fac elevii. Dar nu ştiau că eu îmi scriam temele la şcoală, în recreaţii, imediat cum ieşea profesorul din clasă, iar lecţiile le învăţam pe drum, venind spre casă sau mergând spre şcoală, împreună cu colegul de bancă, prietenul şi vecinul meu, astăzi şi el elev la o şcoală din Craiova.

         DIRIGINTELE: Iată-te reuşit şi nu oricum. Ai intrat în această clasă bună. Acum, nu cred că mai trebuie să respecţi vreun legământ. Ai reuşit şi ai tăi trebuie să fie mândri că eşti aici.

         VASILICĂ: Ţăranul le ştie pe-ale lui, domnule diriginte, şi mi-ar trebui timp să le înşir şi să vă fac să le înţelegeţi. Legământ am şi-l voi respecta, dacă...

         DIRIGINTELE: Dacă...?

         VASILICĂ: Dacă nu voi face faţă sau voi trece clasa ca şi câinele prin apă, va trebui să mă retrag şi să renunţ definitiv la şcoală. Astfel, domnule diriginte, eu va trebui să mai dau un examen – cu mine însumi – şi să-mi dovedesc, în primul rând mie, că pot să termin cu bine această şcoală, şi apoi alor mei.

         DIRIGINTELE: Interesant, băiete, chiar foarte interesant! Şi eşti de admirat. Sunt convins că vei răzbi în viaţă. Te-am ascultat, te-am privit cu multă atenţie. Când vorbeai, vibra energia în tine şi-mi spuneam: „Băiatul ăsta nu se poate să nu reuşească în viaţă. Psihologic, el este pregătit să înfrunte orice greutate, să treacă orice obstacol. Bine ai venit în clasa noastră! Din banca în care te-ai aşezat nu te va clinti nimeni până când vei termina liceul.

VASILICĂ: Mulțumesc, domnule diriginte!

DIRIGINTELE: Înseamnă că tu vii cu amintiri frumoase de la școala ta din Bălcești, elev.

VASILICĂ: Frumoase, domnule diriginte? Puțin spus frumoase. Potrivit este superlativul – neînchipuit de frumoase, domnule diriginte!

DIRIGINTELE: Mă bucur să aud, elev. Cred că în amintirile tale își găsesc loc și profesori și nu  prea des elevii vorbesc frumos despre profesorii lor…

VASILICĂ: Noi ne-am iubit mult profesorii pe care i-am avut. Între copii se mai întâmplă și neînțelegeri, se mai ciondănesc, se mai încaieră.  Profesorii, chipuri luminoase, au pătruns în inimile noastre de elevi și nu-i vom scoate de acolo poate niciodată.

DIRIGINTELE: Poți să ne și convingi, elev?

         VASILICĂ: Ce cea mai mare plăcere, domnule diriginte. Între profesorii foarte îndrăgiţi de mine au fost Adonis şi Afrodita, cuplul de îndrăgostiţi, la care ne uitam cu atâta drag toţi. Deşi mici, despre noi este vorba, când îi vedeam numai zâmbet şi ţinându-se de mână, visam frumos, mai ales că ne mai trecuseră prin mână şi nişte cărţi având ca temă dragostea. Au venit în şcoala din Bălceşti când eram în clasa a VI-a. Au intrat pe poarta şcolii de mână. Noi eram în recreaţie şi ne jucam, alergam, strigam, ne împingeam, adică ne recream. Am văzut doi tineri că intră pe poarta şcolii, ţinându-se de mână şi vorbind încet. Şi eu eram în apropierea porţii. Câţi eram acolo, ne-am oprit ca la comandă şi am salutat frumos, fiindcă aşa fuseserăm învăţaţi, să spunem bună ziua persoanelor care vin la şcoală, chiar dacă sunt necunoscute, şi să le îndrumăm să ajungă unde doresc. Ne-au răspuns amândoi şi cu vocea, şi cu o înclinare a capului, şi ne-au zâmbit. Mie mi s-au părut foarte frumoşi amândoi şi că se potrivesc de minune. Am crezut că sunt căsătoriţi, dar nu erau.

                                                                SCENA 18 (Rememorare)

                                                                   Adonis, Afrodita, elevi

    

 ADONIS: Ne spuneți și nouă, copii, unde este cancelaria și direcțiunea?

         VASILICĂ (Zice repede, ridicând mâna ca în clasă)Vă arăt eu!

                                                                      *

         VASILICĂ: Am pornit cu ei spre biroul domnului director, care era lângă cancelaria profesorilor. Am ajuns, mi-au mulţumit şi am fugit la copii, să ne continuăm jocul.

         Furaţi de joc, am şi uitat de cei doi frumoşi care întrebaseră unde este direcţiunea şi cancelaria.  I-am revăzut când au venit la ore. Întâi, pe el. A intrat în clasă, s-a dus la catedră, a pus catalogul pe catedră şi i-am auzit glasul. Mie mi-a plăcut timbrul vocii, calmul şi siguranţa cu care ne-a vorbit:

                                                                        SCENA 19

                                                     Neațu Florian, elevii clasei a VI-a

         NEAȚU FLORIAN: Copii, din clipa aceasta voi fi profesorul vostru de biologie. Sunt proaspăt absolvent şi mă numesc Neaţu Florian. Iubesc copiii şi îmi place să fiu cu ei în relaţii amicale, dar fără a depăşi anumite limite, impuse de vârstă, de studii, de poziţia socială. Eu îmi voi face datoria cât mai bine, acelaşi lucru aştept şi din partea voastră. Acum voi striga catalogul, să vă cunosc şi eu pe voi.

         Deschide catalogul, pronunţă clar numele şi prenumele fiecărui elev, îl priveşte câteva clipe, parcă l-ar fotografia, după care clatină uşor capul, ca şi când vrea să spună că totul este în regulă. În sfârşit, mai zice:

         NEAȚU FLORIAN: Da, sunteţi simpatici, îmi place cum arătaţi. Eu am în atenţie şi igiena fiecăruia, atât cea corporală, cât şi cea vestimentară. Prin urmare, atenţie cum veniţi la şcoală, să daţi dovadă că iubiţi şcoala, iubiţi şi respectaţi profesorii în faţa cărora trebuie să apăreţi impecabil, să daţi dovadă că vă iubiţi pe voi înşivă. Acum, trecem la lucru.

         Îmi mai aruncă mie, care stăteam în prima bancă şi mă uitasem la el fără să clipesc, o privire şi un zâmbet, zicând:

         NEAȚU FLORIAN: Tu fuseşi ghidul, da?

         Nu mai zice nimic şi trece la lecţie. Din punct de vedere fizic, făcuse o impresie excelentă de la început. Înalt, atletic, cu păr bogat, puţin creţ, negru ca pana corbului, frunte lată, sprâncene stufoase, dar nu rebele, nas drept de roman, mustaţă aranjată, gura frumos desenată, cu nişte buze senzuale, cum, auzisem şi eu, le plac femeilor. Costumul de culoare gri parcă atunci fusese cumpărat şi îmbrăcat pentru prima dată, cămaşă albă şi cravată asortată. I se potrivea un singur calificativ: elegant.

                                                                     SCENA 20

                       Vasilică, Victorița, Domnișoara Caminschi, elevi din clasa a VI-a

         În acea zi aveam în orar şi educaţie fizică. Ştiam că nu avem profesor şi eram curioşi să vedem cine o să ne vină la oră. Nimeni nu spunea, dar fiecare dorea în sinea lui să ne vină cealaltă frumuseţe, cea feminină de data asta. Cât de mândri am fi fost să avem asemenea profesori. Eu am avut curajul să spun tare că ne va fi profesoară nevasta profului de biologie. Aşa am crezut. Și nu numai eu. Tânăra cu care a venit de mână la şcoală nu-i putea fi decât nevastă. Tuturor ni s-a părut că erau foarte apropiaţi, prea multă intimitate între ei, afişată fără reţinere, deşi intrau într-o şcoală.

         Aveam să ne obişnuim repede, însă, şi să judecăm altfel relaţia dintre ei. Mai ales eu, care le-am fost, cu voia lor desigur, foarte apropiat.

         La oră ne-am dus pe izlaz, unde ţineam de obicei orele de educaţie fizică. Victoriţa, şefa clasei şi simpatia mea, îmi zice cu glas tare, stârnind rumoare în clasă după plecarea lui nea Ioniţă, proful de matematică, şi făcând să se nască încă o poreclă:

          VICTORIȚA: Ghidule, tu aşteaptă afară, să întâmpini proful şi să-l aduci la noi!

                                                                                *

DIRIGINTELE: Deja porecla s-a născut, elev. Cred că așa ți-au zis din acel moment colegii!

VASILICĂ: Este ceva obișnuit între copii, domnule diriginte. Dumneavoastră știți mai bine ca mine. M-aș mira să nu aibă și colegii mei de acum porecle.

DIRIGINTELE: Ai dreptate, elev. Eu nu le știu, dar sigur au. Aveți porecle, Fuiorea Doru?

FUIOREA DORU: Avem, domnule diriginte, are dreptate colegul nostru.

DIRIGINTELE: Ție cum îți spun?

FUIOREA DORU: Lipi, domnule diriginte.

DIRIGINTELE: Mai lipești pe câte unul, câteodată? (Rumoare în clasă). Continuă, băiete. Frumoasa aceea a fost profesoara voastră de educație fizică.

                                                                       *      

         VASILICĂ (Continuă):Am rămas şi Neaţu Florian a ieşit cu profa pe coridor şi i-a arătat clasa în care eram noi, cei care aveam oră de educaţie fizică. I-am ieşit înainte, am salutat-o şi i-am spus că eu am rămas s-o conduc la locul unde o aşteaptă clasa, dacă dânsa este profesoara noastră de educaţie fizică.

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI: Eu sunt. Văd că tu eşti de serviciu sau eşti însărcinat să te ocupi cu problemele de protocol?

         VASILICĂ: Nu ştiu eu cum vine treaba cu protocolul, domnul profesor Neaţu Florian îmi zise ghid, dar noi suntem o clasă unită, iar şefa clasei îmi zise să rămân eu să vă duc la locul unde aşteaptă clasa. Eu o ascultai şi rămăsei.

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI: Este o Ea? Adică şefa clasei este o fată? Cum acceptă băieţii o fată şefă de clasă?

         VASILICĂ: Acceptă, de ce să nu accepte, fiindcă este o fată şi bună la învăţătură, şi disciplinată, şi autoritară, şi – vă rog să nu râdeţi de mine – frumoasă.

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI: Şi frumoasă? Măi, măi, măi!... I-auzi!

         VASILICĂ (Surprinzător, fiindcă de obicei este un băiat timid):  Frumoasă, dar nu aşa ca dumneavoastră!...

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI (Surprinsă la rândul ei de spusele copilului):Nu mai spune! Ce ştii tu despre frumuseţe? Voi sunteţi copii, sunteţi mlădiţele pe care le dau pomii primăvara. Când veţi îmboboci şi veţi înflori, veţi fi neasemuit de frumoşi, mă veţi întrece cu mult pe mine. Iar eu, când o să vă reîntâlnesc, o să mă uit la voi cu drag şi o să vă admir, aşa cum faci tu acum, şi-o să mă felicit, văzând şi contribuţia mea ca voi să înfloriţi frumos. Nu ştiu cum te cheamă, copile, dar mi-ai produs o mare bucurie. Dacă şi ceilalţi colegi ai tăi sunt ca tine, o să fiu o profesoară fericită şi o dirigintă mereu dornică să mă aflu în mijlocul vostru şi să transmit din ceea ce am învăţat şi eu, trecând prin şcoli şi prin viaţă.

         VASILICĂ: Între colegi sunt şi mai buni ca mine, dar toţi sunt cu suflet mare, deşi sunt copii de oameni simpli, de ţărani cu palmele bătătorite, desculţi, cu tălpile crăpate şi cu spinările încovoiate. Veţi vedea cum vă vor primi. Priviţi cum se aliniază, deşi nu sunt siguri că dumneavoastră sunteţi cea aşteptată. Bănuiesc doar, fiindcă m-aţi reţinut pe mine să vă conduc aici.

         (Elevii s-au aliniat perfect cu faţa înspre tânăra profesoară care venea la prima oră din viaţa ei de profesoară. Locul meu în rând era liber, de aceea am rugat-o să-mi îngăduie să-mi ocup locul, căci va veni raportul).

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI (Spune cu glasul marcat de emoție):  Du-te!

                                                                                *  

         Am alergat şi mi-am ocupat locul, făcându-i semn Victoriţei că aceasta este profesoara pe care o aşteptăm şi căreia trebuie să-i dea raportul. Şefa iese în faţă:

                                                                                 *

         VICTORIȚA: Clasă, drepţi! Domnişoară profesoară, elevii clasei a VI-a, cu un efectiv de 32 de elevi, toţi prezenţi, sunt pregătiţi pentru ora de educaţie fizică. Cu permisiunea dumneavoastră vă urăm bun venit şi vă asigurăm de toată dragostea noastră!

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI: Bună ziua, elevi! Pe loc repaus! N-am visat niciodată că mi se va face o asemenea primire la prima oră din viaţa mea de profesoară. Vă mulţumesc. Sunt emoţionată şi voi ţine minte cât voi trăi şi momentul, şi pe cei care l-au produs, adică pe voi. Tu eşti Victoriţa? Şefa? Ghidule, unde eşti? Uită-te bine la şefa voastră, apropo de discuţia noastră despre o anumită temă, nu peste mult timp mă va întrece. La fel vor face şi alte fete din această clasă.

         VICTORIȚA (Curiozitate de copil):  Nu ne spuneţi şi nouă?

         DOMNIȘOARA CAMINSCHI: Nu pot, secretul ne aparţine amândurora şi aşa va rămâne. Oricum, impresia pe care mi-am făcut-o despre voi este excelentă. Se pare că formaţi o clasă de excepţie şi mă bucur cu atât mai mult, cu cât vă voi fi şi diriginte. Şi cu o clasă ca voi se pot face lucruri minunate. Acum, să ne vedem de ale noastre.

                                                                                *

         Aşa au decurs întâlnirile noastre cu cei doi profesori tineri, frumoşi, entuziaşti şi cu mare dragoste pentru copii.

         În cei doi ani, clasa a VI-a şi clasa a VII-a, cât i-am avut profesori, nu le-am dat niciun prilej să fie nemulţumiţi de noi. Eu le-am căzut cu tronc şi le-am intrat în graţii la amândoi. M-au păstrat ca persoană de legătură între ei.

                                                                                 *

DIRIGINTELE: Și cum au devenit ea Afrodita, iar el Adonis?

         VASILICĂ: Poreclele au fost puse la noi, la internat. Aveam un coleg foarte talentat la desen. Într-o zi, ne-a spus că îi va face portretul domnişoarei Caminschi. Alt coleg i-a zis că nu este el în stare să redea frumuseţea Domnişoarei. „Păi, o să mă inspire Afrodita, zeiţa dragostei din mitologie.” Şi, de atunci, numai Afrodita i-am zis. Porecla nu numai că a prins, dar s-a răspândit ca vântul şi a devenit cunoscută în toată şcoala.

DIRIGINTELE: Și era chiar așa de frumoasă sau mințile voastre de copii s-au prea înfierbântat?

         VASILICĂ: Noi, când venea echipată la ora de educaţie fizică, ne uitam la ea fascinaţi. Ni se părea că avea un trup de zeiţă, deşi nu văzuserăm niciodată vreo zeiţă, dar în imaginaţia noastră de copii zeiţa întruchipa perfecţiunea. Ne uitam la ea uluiţi şi-o priveam ţinându-ne respiraţia. Apoi, ne-am adus aminte de Adonis, de care s-a îndrăgostit Afrodita. Ne-am apucat să facem săpături, adică să căutăm informaţii. Astfel, am aflat că în mitologia greco-romană, Adonis a fost un tânăr de care s-a îndrăgostit Afrodita. Ucis de un mistreţ la vânătoare, a ajuns în infern, unde, la rugămintea Afroditei, a fost transformat în zeu. Legenda spune că Adonis stătea şase luni pe pământ şi şase luni în infern.

DIRIGINTELE: Dar ei au aflat vreodată cum le spuneți voi?

         VASILICĂ: Despre poreclă, tot de la mine a aflat. Într-o pauză, vine proful la mine şi-mi zice în şoaptă:

                                                                            *

         NEAȚU FLORIAN: Du-te până acasă la..., ştii tu, şi spune-i să vină la..., ştie ea.

         VASILICĂ: Şi m-am scăpat: La Domnişoara Afrodita?  Mi-am pus eu mâna la gură, dar vorba ieşise şi n-am mai putut-o înghiţi. Aşa că a trebuit să-i dau explicaţii).

         NEAȚU FLORIAN: Cum îi spuseşi Domnişoarei?

         VASILICĂ: Aşa îi spun toţi elevii din clasele la care predă, dar cred că îi spun aşa toţi elevii din şcoală. Sper să nu vă supăraţi pe mine. Vă rog! Şi să nu-i spuneţi că eu...

         NEAȚU Florian: Dar mie cum îmi ziceţi?

         VASILICĂ: Cum să vă zicem? Cum am putea? Adonis vă zicem!

         NEAȚU FLORIAN: Ştiţi măcar cine au fost Adonis şi Afrodita?

         VASILICĂ: Ştim. Ca cei din mitologie, şi dumneavoastră sunteţi doi tineri fără pereche de frumoşi şi îndrăgostiţi unul de altul, ehei! lulea, zic unii. Mă duc, dar vă rog din nou să nu mă spuneţi.

         NEAȚU Florian: Hm! Ba o să-i spun, dar să fiţi siguri că nu vă face nimic. Dimpotrivă, o să-i deveniţi şi mai simpatici decât îi sunteţi acum. Hai, du-te şi nu-ţi face griji.

                                                                            *

DIRIGINTELE: Bravo, măi băiete! Ați fost copii isteți, iar tu vii în clasa noastră ca un elev cu un comportament exemplar. Te vei simți bine între orășenii noștri, sunt sigur…

                                                             SCENA 21

                                          Vasilică, Tata, Dirigintele Drăguț

         (La  şedinţa cu părinţii din trimestrul I, participă şi Tata. Ştie că vine, îl aşteaptă la poartă, îl ia de braţ şi-l poartă prin toată clădirea extrem de frumoasă în care funcţiona liceul, cu o vechime de peste 120 de ani, şi-l duce în clasa în care învăţa el. Intră înăuntru şi-l conduce la banca lui, rugându-l să stea, că l-or fi durând picioarele de atâta cale măsurată cu pasul. Vine dirigintele, domnul profesor Grigore Drăguţ. Îl salută, făcând o uşoară plecăciune şi i-l prezintă cu mândrie nedisimulată pe Tata, aşa cum îi vine în minte în clipa aceea):

         VASILICĂ: Domnule diriginte, este tatăl meu, erou al luptelor de la Mărăşeşti, unde a luptat în pielea goală, a fost rănit şi a vărsat sânge pentru ţară. Străbătu atâta cale din sătucul nostru de pe malul Olteţului, să afle veşti despre mine, copilul lui cel mic, venit pe lume la vârsta părului cărunt, după cum vedeţi.

         DIRIGINTELE: (Îi strânge mâna lui Tata): Mă bucur, nene, să te cunosc şi să-ţi spun că ai un băiat pe cinste, un elev cuminte, ascultător şi bun la învăţătură, clasat între primii în clasă. Să fii mândru că ai un asemenea băiat.

         TATA: Mulţumesc, domnule diriginte, dar poate că ziceţi dumneavoastră aşa..., să mă amăgiţi... V-o fi spus băiatul că nu am vrut să-l dăm la şcoală şi...

DIRIGINTELE: Nicidecum, moşule, băiatul nu mi-a spus nimic, iar eu nu vreau să te păcălesc. Ştii să citeşti, aşa-i? Vino la masă, uite catalogul clasei, iată pagina băiatului, vezi, te rog, ce note frumoase are. Îl voi propune pentru bursă şi o să scapi şi dumneata de a mai da alimente la cantină şi bani.

TATA: Mda! Văd și, acum, cred. Dacă învață cum ziceți dumneavoastră și cum văd și eu catalogul, pentru el învață și…

DIRIGINTELE: Este o crimă, moșule, să nu ai încredere în asemenea copil, să nu-l sprijini să urmeze o școală, să meargă înainte și să-și asigure viitorul pe care îl merită!

                                                    SCENA 22

                                                  Vasilică, Tata

(După ședința cu părinții, ies din clădire. Cu Tata poți prinde iepuri, nu s-ar fi dat pe toată lumea. La despărțire, Vasilică îl aude din nou, cu satisfacția citindu-i-se pe față, spunând):

TATA: Mă, tu nu ești prost degeaba! (În glumă, îi dă o palmă ușoară după ceafă și pornește spre casă).

VASILICĂ: Drum bun, Tată! Spune-i și mamei, să afle și ea!

TATA: Îi spun, mă, îi spun! Aș putea să nu-i spun? Fi-i liniștit, că-i spun! (De la colțul Bisericii Madona Dudu îi face cu mâna și nu se mai vede).

                                                         TABLOUL VI

                                    Puiul cu aripile frânte își va mai lua zborul?

                                                            SCENA 23  

                                   Vasilică (singur, în tren, rememorare)

(În trenul personal Craiova – Filiași. Vasilică merge să-l aducă pe Tata la ședința cu părinții, le începutul lui februarie 1957. Este singur în compartiment. Îi revine și nu-i dispare deloc din fața ochilor chipul tatălui. Nu-și dă seama de ce. Parcă îl aude vorbindu-i cum a scăpat din iadul de la Mărășești, când a câștigat prima bătălie cu moartea. Cinci divizii românești din Armata I au oprit ofensiva germană, zdrobind cele douăsprezece divizii inamice aruncate în luptă. Parcă vede cum cădeau ai noștri secerați de mitralierele germane ca spicele de grâu, de se făcuseră mormane de cadavre. Iată lupta la baionetă, când cade rănit… Îi revine în memorie discuția cu Tata pe tema mersului la școală la Craiova. Auzind la ce școală vrea să meargă și să dea examen și crezând că   n-are nicio șansă de reușită, s-a declarat de acord să meargă și să dea examen. Condiția: dacă nu reușește, să nu mai pomenească în veci de școală. Vasilică zâmbește acestei amintiri, dar de ce i-o fi venit acum în minte nu-și dă seama. Să fie vreo premoniție?)

         VASILICĂ (Cu îndrăzneală): Dar dacă reuşesc, tată?

         TATA: Fugi, bă, cu reuşitul tău! Păi, la Liceul „Carol I”, că aşa îi zicea înainte, n-a intrat picior de copil de ţăran şi-i intra tu, un pui de ţăran de pe Olteţ?! Fugi, bă, de-aci, nu mă mai bate la cap!

         VASILICĂ (Vrea să obțină o promisiune din partea Tatălui): Dar dacă intru, tată?! Îmi făgăduieşti că mă laşi să termin?

         TATA: Te las, bă, te las! Hai că te las, du-te de-aci!

         VASILICĂ: Vezi că-mi promiseşi, tată! Dacă nu mă laşi, de dudul ăla mă spânzur.

         TATA: Te las, dar mai pun şi eu o condiţie.

         VASILICĂ: Care?

         TATA: Dacă nu faci faţă sau ar fi să treci aşa ca şi gâsca prin apă, te retragi singur, fără să-ţi mai spunem noi.

         VASILICĂ: Bine, tată! Jur că aşa voi face.

                                                                           *

(Îl aude aievea și pe domnul diriginte Drăguț cum  îi spune la prima întâlnire):

         DIRIGINTELE: Moşule. Ai un copil minunat. Să-ţi trăiască, iar matale să fii sănătos să-i porţi de grijă.

         TATA: Mulţumesc, domnule diriginte! Dar nu mă amăgiţi? Că io am o înţelegere cu el...

         DIRIGINTELE: Nu, moşule, nu! E un copil cuminte, liniştit, ascultător. L-am pus responsabil al Muzeului de Ştiinţele Naturii. Ai încredere în el.

                                                                             *

                                                                     SCENA 24

                                                              Vasilică, Georgica

(Vasilică ajunge la Filiași. Coboară în gară și se îndreaptă spre barăcile muncitorilor de la „Drumuri și poduri”. Îl vede Georgica, sora lui cea mare, și-i iese înainte plângând. Îl prinde în brațe, îl strânge la piept și strigă):

GEORGICA: Nenorocire! Nenorocire! Nenorocire!... Tata este la spital! Se duce, frățioare, îl pierdem!... (Și plânge, plânge…).

VASILICĂ: Ce s-a întâmplat, gagă?

GEORGICA: Au fost scoși în puterea nopții câțiva muncitori să descarce niște vagoane încărcate cu piatră cubică, cu pavele. Tata s-a urcat într-un vagon și a început să arunce pavele jos. Stătea pe fundul vagonului. A venit alt vagon lansat, l-a lovit pe cel în care se afla Tata și el a căzut pe spate cu șira spinării pe talerele de la tampoane. I s-a retezat șira spinării. De la brâu în jos este paralizat. Acum, este la spital, dar se pare că nu sunt speranțe să scape.

VASILICĂ (Îl podidește și pe el plânsul). Pot să-l văd și eu, gagă?

GEORGICA: Mergem toți la spital. Vin și Ion și Titi, să vedem ce spun doctorii. Uite că vin și ei. Hai s-o luăm înainte, că ne ajung ei! (Pornesc spre spital).

                                                             SCENA 25

                                       Vasilică, Georgica, Ion, Titi, Tata

(Ajung la spital. Li se permite să intre în rezerva în care se afla tatăl lor. A deschis cu greu ochii, s-a uitat la Vasilică și abia a îngăimat):

TATA: Veniși? Eu nu mai pot veni la ședință… Mă duc la altă ședință!... Poate că este mai mare nevoie de mine acolo…

VASILICĂ (Cu ochii înecați în lacrimi): Tată! Pe mine cui mă lași? Nu mă lăsa, Tată! …

TATA (Cu un ultim efort): Asta este, fiule, mă duc… Să fii cuminte, să înveți și s-o asculți pe mă-ta… Că eu n-o mai pot ajuta… (Închide ochii și tace. Au fost ultimele cuvinte auzite din gura lui Tata).

VASILICĂ (Plângând în hohote): Tată! Nu e drept să pierzi bătălia cu moartea în timp de pace! Ce pot face eu să te scap? Să te scap, Tată! (Nicio mișcare, niciun semn că viața ar mai pulsa în trupul Tatălui).

                                                       SCENA 26

                                         Cei dinainte, Doctorul Toma

GEORGICA (Încearcă să-l determine pe băiat să înceteze plânsul sfâșietor în fața trupului inert al Tatălui. Intră doctorul și-l roagă să facă el ceva): Domnule doctor, dați-i ceva să se calmeze, că nu se mai poate opri din plâns, să nu se întâmple ceva și cu el.

DOCTORUL (Îl prinde de braț și-l întreabă): Cum te simți, băiete? Ți-e rău?

VASILICĂ (Printre suspine): Nu, domnule doctor, nu vă faceți griji pentru starea mea. N-o iau razna și nici altceva n-o să pățesc. Am un echilibru interior foarte puternic și nu este niciun pericol…

DORCTORUL: Pentru tine șocul a fost foarte puternic, venind pe neașteptate, și poți claca, oricât de puternic te crezi! Poate că și ești, dar o injecție nu strică.

VASILICĂ. Vă asigur că n-o să pățesc nimic. Ceva schimbări se vor produce, dar cu voia mea!

DOCTORUL: Schimbări în bine?

VASILICĂ: În bine, domnule doctor. Din acest moment (Îl prinde pe Tata de mână), mă leg în fața Tatălui mea să nu mai plâng niciodată, cât o fi și-oi trăi. Mă mai leg în fața Tatălui meu, pe care l-am necăjit mult, pe care nu l-am ascultat, cum at fi trebuit să facă un copil recunoscător că a fost adus pe lume (Rostește rar) că nu mă voi abate din drumul pe care am pornit, oricâte greutăți va trebui să înfrunt, oricâte piedici va trebui să trec. De va trebui să trec ape învolburate, voi înota și voi trece; de va trebui să trec prăpăstii fără fund, îmi vor crește aripi și voi zbura, voi înfrunta furtuni. Nimic nu mă va opri. Mă mai auzi, Tată? Voi privi doar înainte. Și când mă voi poticni și voi cădea, mă voi ridica și voi merge înainte pe drumul meu…

DOCTORUL: Dar știi unde duce drumul tău, tinere?

VASILICĂ: Nu știu exact, domnule doctor, dar se zice că tocmai drumul care nu știi unde duce, acela te duce unde vrei. Mi-aduc aminte spusele cuiva: Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există drum și lasă o urmă* Pentru mine, dacă pe drumul meu va scrie școală, mă va duce unde vreau. De la școală a vrut să mă oprească Tata, s-a lovit însă de voința mea ca de o stâncă de granit…

DOCTORUL: Dacă vei dori cu tot dinadinsul, vei reuși, tinere. Și văd că nu ești singur…

VASILICĂ: Nu sunt singur, e drept, dar ei sunt cu ale lor, iar cel care ar fi putut să-mi dea aripi, să zbor peste hăurile pe care viața mi le va scoate înainte, se duce, domnule doctor. Mă doare cumplit, domnule doctor, pentru că și eu sunt vinovat că Tata se află aici, iar mâine va fi la Peret, cimitirul satului nostru.

DOCTORUL: Cum ești tu vinovat, tinere?

VASILICĂ: Sunt, domnule doctor. Dacă nu eram eu cu școala mea, Tata nu și-ar fi lăsat boușorii lui, pe Sălban și pe Ungurean, plugul, căruța, viața de țăran din moși-strămoși, să vină să se angajeze pe șantier. Dar a socotit că termină băiatul liceul, merge mai departe, la facultate și are nevoie de niște bani. Cu ce câștigă pe șantier, cu ce mai are acasă, ba mai vinde un vițel, un miel, un ied, o oaie, o capră, o găină se mai strânge ceva. Dacă va învăța bine, poate primi și o bursă și, atunci, va fi mai ușor. Astea erau socotelile pe care și le făcea Tata, domnule doctor. Eu și numai eu l-am aduc pe șantier și l-am făcut să-și piardă viața…   

GEORGICA: Hai, Vasilică, hai, frățioare, lasă-l pe domnul doctor să facă ce trebuie. Tu du-te la școală și te anunțăm noi, dacă se va sfârși.

DOCTORUL: Du-te, băiete, și fii sigur că te va veghea din cer!...

VASILICĂ: Tată, iartă-mă pentru neascultare. Dacă este drept că mă vei veghea, te asigur că vei fi mândru de mine. Încă o dată îmi cer iertare!... (Îi sărută mâna, se întoarce și pornește spre ușă. Deschide ușa, se mai uită încă o dată înapoi și iese, în timp ce se lasă încet…)

       

                                                       C O R T I N A

                                                                                                 Grigorie M. CROITORU

          

        

………………………………………………………………………………………………………

*Sofocle (497 – c. 405 î.Ch.), mare poet tragic grec, care, alături de Eschil și Euripide, a pus bazele tragediei clasice elene

*Rariță, rarițe, s. f. – Plug cu două cormane, care răstoarnă brazda în ambele părți.

  *Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882), eseist american, poet și lider al Mișcării Transcedentale de la începutul secolului al XIX-lea.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 636 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 429 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou