Home Teatru Grigorie M. Croitoru: FETIȚA CU CIREȘELE
Grigorie M. Croitoru: FETIȚA CU CIREȘELE PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 04 October 2016 13:03

                                   

                                             

                                                          - teatru scurt –

                                         Piesă de teatru într-un act și două tablouri

 

PERSONAJELE:

LIE FLOROIU, elev în clasa a VI-a, peste ani, medic;

AURELIA PETRIA, fetiță de 5 – 6 ani, peste ani, ingineră;

OMUL RĂU, bărbat între două vârste;

DIANA BARBU, arhitect, prietena lui Lie Floroiu;

COMĂNESCU, medic, director la Salvare;

MĂRUȚA, asistentă medicală;

VICTOR PREDESCU, inginer, în piesă, căpitan de poliție; 

GIGI ILIESCU, fost coleg și prieten al Aureliei Petria;

ȘOFERUL de pe salvare.

PREAMBUL:

                                                Scena 1

                                            Lie, Aurelia

LIE (Vine spre casă de la școală pe un drum de țară. Merge chiar pe mijlocul drumului cu traista în spate și cu gândurile lui în cap. Îi iese înainte o fetiță cu brațele întinse în lături, vrând să-i bareze drumul): Ei, drăcia dracului!

FATA (Cu lacrimile curgându-i pe obraji șiroaie îi zice). Stai pe loc!

LIE: Stau. Dar de ce plângi? Îmi spui?

FATA: Îți spun. Ia-mi și mie cireșe din cireșul ăla! (Îl arată cu mâna). Doar vreo câteva, nu multe. Stau de mult timp și mă uit la ele. Uite cât sunt de frumoase și de coapte. Mi se scurseră ochii tot uitându-mă la ele! Hai, te rog! Te rog!

LIE (Ezită, fiind în sat străin și necunoscând oamenii): Măi fată, al cui este cireșul? Că eu sunt de departe, din alt sat și dacă mă prinde omul, dau de dracul, că nu-l cunosc. Mă consideră hoț și nu sunt. Tu nu-i ceruși omului cireșe?

FATA: Ba-i cerui, dar nu vru să-mi dea! Era gata să mă și bată!... Hai! Hai! Te rog! (Se agață de el, îl prinde de câte un deget de la fiecare mână, îl ține strâns și repetă mereu): Te rog! Te rog!...

LIE (Se uită și el uimit la cireșul încărcat de cireșe, cum nu mai văzuse, îl timp ce fetița îl zgâlțâie de mâini și-i cere cireșe, măcar să le guste. Se hotărăște să se suie pe gard, fie ce-o fi, și să-i ia fetiței câteva cireșe. O întreabă): Auzi, fată, pe tine cum te cheamă?

FATA: Aurelia mă cheamă.

LIE: Dar pe omul acela cu cireșele cum îl cheamă?

AURELIA. Nu știu!

LIE: Dar e rău? Dacă mă prinde, mă bate?

AURELIA: Nu știu!

LIE: Dar ce știi tu, Aurelia?

AURELIA: Știu că aș mânca cireșe de-acolo! Hai, doar două cireșe!...

LIE (Nu mai stă pe gânduri. Se uită în toate părțile și nu vede pe nimeni. Își ia traista din spate și i-o dă Aureliei s-o țină. Se urcă pe gard și prinde o crenguță încărcată cu cireșe. O prinde cu mâna dreaptă și i-o arată fetei): Aurelia, uite!

AURELIA (Începe fata să râdă cu atâta bucurie, ca și când și-ar fi văzut îngerul păzitor. Își întinde mâinile și sare în sus de bucurie): Hai, dă-mi1 Aruncă să le prind!

LIE: Vino mai aproape și ține poala, să ți le arunc. Uite pe astea ți le arunc, să nu mai ceri că nu mai ajung la altele.

AURELIA: Bine! Nici nu mai vreau altele!...

                                               SCENA 2

                                      Lie, Aurelia, Omul rău

(Tocmai când Lie îi aruncă Aureliei câteva cireșe în poală, apare omul cu un ciomag în mână. Parcă ar fi răsărit din pământ):

OMUL RĂU: Paștele mă-tii! Dă-te tu jos, că-ți dau eu cireșe!!

LIE (Speriat, încearcă să-i explice, sperând să fie înțeles și va scăpa de bătaie): Nene, să mă ia naiba dacă am băgat o cireașă în gură. Stai să-ți explic. Eu…

AURELIA (Vrea să-i sară în ajutor băiatului, luând vina asupra ei): Nene, io sunt de vină, io…

OMUL RĂU: Taci, asta mică a lui Petria, că-ți dau și ție câteva, ia, acum. Tu ești mică, dar el este măgar mare…

AURELIA: Uite, nene, câte cireșe îmi dete, nici io nu mâncai niciuna. Să nu-l bați! Bate-mă pe mine…

LIE: Să n-o bați pe fată, nene! Uite, sar jos!

                                                     SCENA 3

                                                   Cei dinainte

(Ca să n-o lovească pe Aurelia, Lie sare jos de pe gard. Omul îl prinde și-l lovește peste spate cu ciomagul)

AURELIA (Se pune pe plâns și țipă la el): De ce-l loviși? De ce-l loviși? Te spui io lui tata, să vezi ce-ți face. Nu mai treci tu pe drum la vale. Uite-ți cireșele, mânca-le-ai pe lumea ailaltă. Să-ți iasă prin ochi, răule! Pentru două cireșe îl loviși ca pe un animal. Păcat că nu-s mai mare, că ți-aș da cu piatra în cap! (Plânge în hohote și aruncă cu cireșele în om, după care se duce la băiat și-l ajută să se ridice de jos. Îi pune traista la gât și-l scoate la drum).

LIE (Cu toată durerea ce o simțea, se uită la fetița asta curajoasă, care încercase din răsputeri să-l salveze de bătaie, luând vina asupra ei, îi șterge lacrimile de pe obraji, îi zâmbește și zice): Așa sunt unii oameni, Aurelia. Nu mai plânge! (Și pleacă, mergând încet tot pe mijlocul drumului de țară).

                                                          ACTUL I

                                             PESTE DOUĂZECI DE ANI

                                                           TABLOUL I

                                                               SCENA 1

                                                               Lie, Diana

(Doi tineri frumoși, el doctor, ea arhitectă, se îndreaptă spre munte. El este la volan, ea este pe scaunul din dreapta lui. Sunt veseli, se duc în concediu și reușiseră să plece amândoi, deși nu sunt căsătoriți. Sunt prieteni de mai mult timp și intenționează să se căsătorească. Fata este pregătită să facă pasul, așteaptă doar să-i facă el propunerea. Simte că ține la ea, că o iubește, dar despre căsătorie nu-i vorbise. Se gândește că s-ar putea întâmpla în acest concediu. Sunt amândoi și nu-i vine să creadă că vor dormi în camere separate la vreo cabană. Sau dacă vor fi nevoiți să doarmă în cort? Va trebui să-i spună, să-i ceară să se căsătorească. Va accepta imediat. Ah! Ce fericită va fi. Nu mai este mult și va deveni, chiar neoficial, nevasta lui și într-un mediu natural atât de frumos! Leagă o discuție cu el):

DIANA: Dragul meu, sunt așa de bucuroasă că mergem la munte! Îmi place atât de mult muntele, încât mi-aș dori să trăiesc permanent la munte. Ție îți place?

LIE: Și mie îmi place mult, dar numai din primăvară până toamna. Iarna nu-mi place deloc, e prea frig, prea multă zăpadă, viscole, vreme urâtă…

DIANA: Dar acum?

LIE: Acum este altceva. Pe lângă că este vară, pe lângă frumusețile pe care ți le oferă muntele la tot pasul, când mai ești și cu cineva drag, tot ai trăi. Și eu vreau să trăiesc din plin aceste zile, când voi fi numai cu tine. Sper să fii și tu pregătită să…

DIANA (Arzând de curiozitate și dorind și ea să afle ceea ce își dorea cu ardoare): Să ce, iubitule?

LIE: Să fii a mea, draga mea! Cu trup și suflet. Să ne aparținem unul altuia pentru toată viața!

DIANA (Veselă): Mă ceri de nevastă, dragule?

LIE. De nevastă te-am cerut când te-am îmbrățișat și te-am sărutat prima dată, iar din modul în care m-am comportat cu tine ți-ai putut da seama că te doresc și că te vreau a mea. Consideră că a sosit timpul, depinde doar de tine să vrei să fii a mea chiar la primul popas. Ei?

DIANA (Fericită că aude ceea ce aștepta și ea): Dacă oprești puțin mașina aici, la marginea acestei păduri minunate, ai răspunsul meu, dragule! De când doresc să-l afli!

LIE (Încetinește și caută un loc unde să oprească. Trage cât mai pe margine și oprește. Când deschide portiera, se uită spre marginea pădurii și zărește ceva. I se pare a fi un cadavru): Oare cine o fi acolo? E mort sau e viu? (Iese din mașină și aleargă într-acolo. Este o persoană de gen feminin tânără, ghemuită și lăsată pe partea dreaptă. Din colțul gurii i se prelinsese un firicel de sânge. Se uită la ea, îi caută pulsul și constată că bate slab, deci nu este moartă. Decide să intre în acțiune, fiind medic nu putea lăsa pe cineva să piară. Sună la Salvare).

                                                          SCENA 2

                                         Lie, Diana, Comănescu (le telefon)

LIE: Alo? Salvarea?

VOCE: Da.

LIE: Trimiteți repede o salvare și echipaj calificat la ieșirea din Codrești. O tânără este accidentată. Este inconștientă, dar nu este moartă, sigur. Trebuie, însă, intervenit imediat.

VOCE: Cine telefonează?

LIE: Lie Floroiu, medic. Sunt în trecere și am observat accidentata. Merg în concediu la munte. Nu plec până când nu vine salvarea și voi da și o mână de ajutor, dacă va fi cazul.

VOCE: Trimit salvarea și o asistentă. Medic n-am, medic ești tu, Lie Floroiu. Eu sunt Comănescu. Sper că ai înțeles.

LIE: Să trăiți! Eu…

COMĂNESCU: Eu trăiesc, dar ai tu grijă să trăiască tânăra aia, că dai de dracul, dacă se întâmplă ceva cu ea din cauza ta, auzi? Lasă-l dracului concediu, eu nu mi-am luat concediu de 20 de ani.

LIE: Eu sunt și în voiaj de nuntă, înțelegeți? Și nu pot să-mi întrerupt concediul!

COMĂNESCU: Ba poți! Sunt sigur că poți. Cu fericita tânără soție te poți culca și în patul tău de-acasă, nu numai la umbra brazilor de la munte. Salvarea a plecat. Fă tot ce se cuvine ca tânăra aia să nu dea cotul. Dacă este tânără, și ea trebuie să fie mireasă! Salut!

LIE: Domnule Comănescu! Alo? Domnule Comănescu! A închis!!! (Cu o figură de om dărâmat se întoarce spre Diana și îi zice): Fată dragă, asta este situația, totul s-a dus de râpă! Concediul nostru atât de mult așteptat și dorit se sfârșește aici…

                                                            SCENA 3

                                                            Lie, Diana

DIANA (Cu o îndrăzneală inconștientă): Doar n-ai de gând să renunți? E în joc viitorul nostru comun, fericirea noastră. Te rog, hai să mergem!! Eu cred că este moartă, las-o în pace și hai să mergem de-aici. Se vor descurca cei care vin cu salvarea…

LIE (Stupefiat de ce aude): Nu cred că vorbești serios! De-aș ști că ai fi în stare de asemenea infamie, n-aș dori să te mai văd niciodată. Spune că n-ai vrut să zici așa! Nu înțelegi că situația mă obligă să-mi fac datoria de medic?

DIANA (Printre suspine): Și eu? Eu ce fac? Îmi făcusem atâtea planuri, atâtea așteptări, atâtea vise… Mă pregătisem să-mi revărs toată dragostea asupra ta, căci eu te iubesc, Lie!

LIE: (Categoric): Ai două posibilități: iei mașina și mergi ori înainte, încotro porniserăm amândoi, ori înapoi și te duci acasă. Ținem legătura și după ce starea fetei se lămurește, vedem ce facem. Asta este, alege!

DIANA: Și dacă nu-și revine și stă în comă luni de zile? Noi? Viața noastră  nu contează?

LIE: Putem fi împreună și dacă nu mergem în concediul acesta. O să mai avem concedii, principalul este să fim împreună, cred. Sau faci ce vrei. Hotărăște-te! Se aude salvarea și eu nu mă mai pot ocupa de tine! Ce faci?

DIANA: Mă duc, dar nu iau mașina. Cu privire la ce discutam înainte de a da de pacostea asta mă mai gândesc. Mai mergem fiecare pe drumul propriu…

LIE (Dezamăgit): Așa ai decis? Nu te recunosc, draga mea Diana. Fața asta nu ți-o cunoșteam, bine că ți-ai arătat-o. Ține minte ce-ți spun acum: eu nu alerg după tine. Nu eu mă despart de tine, ci tu de mine și într-un mod barbar. N-ar strica să vezi sensurile cuvântului înțelegere. Dacă n-ai acasă un DEX, îl găsești la orice bibliotecă. Du-te! N-ar strica să înveți să proiectezi și să construiești și altceva în afară de case, vile, blocuri etc. Ceva în interiorul tău, rezistent și de durată! Du-te acum!

DIANA: Vrei neapărat să mă jignești! (Pleacă).

                                                       SCENA 4

                                            Lie, Asistenta, Șoferul

(Diana pleacă pe drum înainte pe jos, plângând ușor. Lie, asistenta și șoferul pun fata accidentată pe targă, o urcă în salvare și pornesc în goană spre spital).

ASISTENTA: Domnul Comănescu a zis s-o ducem la spitalul în care lucrați. A și dat ordin să pregătească totul, inclusiv masa de operație, dacă va fi cazul. Chiar credeți că trăiește?

LIE (Privind-o încruntat, deranjat de întrebarea scăpată): Cred că o putem salva. Cu puțin noroc de ambele părți: pentru ea norocul este să fi ajuns eu la timp, pentru noi – să găsim calea cea mai bună de a o readuce în simțiri și apoi vedem. Mai trebuie, însă, să vrea cineva, mai mare și mai puternic ca noi…

ASISTENTA: Dumnezeu! La Dumnezeu vă gândiți! Să sperăm că va fi de partea vieții. Ar fi păcat de ea dacă… Vedeți cât este de frumoasă? Oare ce-o fi pățit?

LIE: Vom vedea când vom ajunge la spital…

                                                  SCENA 5

                                             Măruța, Pacienta

(O rezervă de spital. Pe pat, pacienta tânără adusă inconștientă cu salvarea, găsită de doctorul Lie Floroiu, plecat în concediu, la marginea unei păduri. Lângă patul pacientei, pe un scaun, stă Măruța, o asistentă din spital, care răsfoiește o carte. Pacienta se trezește pe neașteptate. Își plimbă privirile prin mica încăpere și dă cu ochii de asistentă. Zice încet):

PACIENTA: Bună dimineața! Cred că dimineață este! (Tace, semn că efortul de a vorbi a obosit-o).

MĂRUȚA (Surprinsă): Vă rog să nu vorbiți! Mă duc să-l chem pe domnul doctor. Rămâneți trează, dacă puteți. Vin imediat. Să nu vă mișcați… (Iese în fugă, traversează coridorul și intră în cabinetul doctorului): Haideți, că se trezi tânăra! Vorbește! Îmi spuse bună dimineața!...

LIE FLOROIU (Primește vestea cu vizibilă bucurie. Se închină și-i mulțumește lui Dumnezeu, apoi pornește repede după asistentă): Minune, Doamne! Mare minune!! Să mai zică cineva că nu este Dumnezeu! Mulțumesc, Doamne!

                                                      SCENA 6

                                       Măruța, Pacienta, Lie Floroiu

LIE FLOROIU (Intră. Se apropie de patul Pacientei. Aceasta este cu ochii închiși, dar i se pare că respiră regulat. Îi verifică pulsul, tensiunea. În faza aceasta sunt aproape bune. Este mulțumit și zice): Așa, fată frumoasă, revino printre noi, că te așteptăm cu brațele deschise. Ai făcut pasul spre viață și ne bucurăm! (Către Măruța): Las-o să se odihnească, Măruța. Mai am de făcut vizita într-un salon și te schimb, vin eu…

MĂRUȚA: Uitați-vă, domnule doctor, zâmbește! Înseamnă că ne aude!

LIE FLOROIU: Ne auzi, fată frumoasă?

PACIENTA: (Clatină ușor din cap în semn de aprobare).

LIE FLOROIU: Când simți că poți vorbi cu mine, te rog s-o faci, că mă ajuți să acționez spre binele tău. Vreau să te faci bine, auzi?

PACIENTA (Încet și fără a deschide ochii): Aud! Vă mulțumesc!

LIE FLOROIU: Nu mai vorbi, dacă îți este greu. Ai pe cineva apropiat pe care ai vrea să-l anunțăm?

PACIENTA. Nu.

LIE FLOROIU: Cum te cheamă, fată?

PACIENTA: În poșetă am acte de identitate și… (Încetează să vorbească).

LIE FLOROIU: Rămâi, Măruța. Mă duc la vizită, apoi vin și te eliberez. Deci, avea și-o poșetă, dar n-am găsit nicio poșetă la locul accidentului. De fapt, nici nu ne-am gândit să căutăm, preocupați fiind s-o transportăm cât mai repede la spital (Iese cu bucuria luminându-i fața, fata era spre bine, iar el obținuse o mare victorie).

                                                               SCENA 7

                                                          Măruța, Pacienta

MĂRUȚA (Vorbește cu glas tare, sperând să fie auzită): Acum, să mă ocup eu de tine, fată frumoasă. Așa îți spune doctorul. Chiar că ești frumoasă, să știi. Îți spune și o femeie și noi, femeile, nu prea lăudăm frumusețea semenelor noastre. Din egoism, că niciuna nu vrem să recunoaștem că există alta care să ne întreacă în frumusețe. (Observă un ușor zâmbet la paciență, semn că o aude). Dar tu chiar că ești frumoasă. Îți mai spusei o dată, dar nu este nimic, e bine să auzi. Dar să-l vezi pe doctor! Eeee! Te poți îndrăgosti de el la prima vedere! Așa s-a întâmplat cu mine, când l-am văzut lângă tine în marginea pădurii unde te-a găsit. Dar eu nu-mi pot ridica ochii așa de sus. Și eu sunt frumoasă, dar nu ca tine. Eu, dacă ar întinde mâna spre mine, aș pica imediat în plasa lui, dar nu se uită la mine. De altfel, nu se uită la nicio fată sau femeie din spitalul nostru. Se zice că are o iubită, stau împreună și se vor căsători… Așa este că sunt o gură spartă? Sunt, dar nu sunt o fată rea. Vorbesc și eu acum, ca să te simți și tu bine, dacă mă auzi… Stai să-ți schimb perfuzia asta și-ți mai pun ceva în ea, să dormi. Îți face bine somnul. Apoi, vine doctorul și te veghează. Când te trezești,  să-l furi și tu cu privirile, să vezi câtă dreptate am. Să te faci bine, auzi, fată frumoasă?! (Termină de făcut cele necesare și se așează pe scaun, ia cartea în mână și continuă să citească).

                                                           SCENA 8

                                               Lie Floroiu, Pacienta, Măruța

LIE FLOROIU (Apare doctorul și o eliberează pe asistentă. Aceasta iese. Doctorul se uită la pacientă cu atenție, îi verifică din nou pulsul, tensiunea, temperatura corpului. Zâmbește satisfăcut. Vorbește pentru sine cu glas tare sigur că pacienta doarme profund și nu-l aude): Fă-te bine, fată frumoasă, oricine ai fi. Vreau să te văd pe picioarele tale, să te văd râzând, zburdând, să fii tu însăți. Să aflu și cine ești, de unde vii, cu ce te ocupi în viața de toate zilele și multe altele vreau să știu. Nu știu nici cum te cheamă. Aș vrea să te trezești din somn și să stăm la povești. N-o să te învinuiesc niciodată că din cauza ta am pierdut-o pe Diana mea, pe care doream să mi-o fac nevastă. Dar n-a înțeles că eu, medic, trebuia să te salvez pe tine și a plecat nu știu unde și de-atunci n-a mai dat      niciun semn despre existența ei. Să fie sănătoasă. Nu pot nega, însă, că nu-mi pare rău c-am pierdut-o. Poate n-a fost să fie a mea. Mi-o voi găsi și eu pe cea care s-a născut pentru mine. Mă uit la Măruța, asistenta. Fata asta este de douăzeci și patru de karate…

PACIENTA (Deschide ochii și începe să vorbească cu doctorul): Vorbești singur, doctore?

LIE FLOROIU (Surprins asupra faptului, o dă pe glumă): Nu, fată frumoasă. Eu și cu mine suntem doi! Vorbim amândoi, să nu ne plictisim și să ne împăcăm cu situația…

PACIENTA. Dacă am înțeles eu bine, ai avut necazuri din cauza mea?!

LIE FLOROIU. Nu, fată frumoasă! Necazul mi l-am făcut singur, că n-am dat cu pisica de pământ de la început*, dar nu-ți explic acum, aștept să te văd validă, pe picioarele tale, în deplinătatea puterilor fizice și mentale și…

PACIENTA (Întrerupându-l): Ai putea să mă vezi acum, că mă simt în putere să stau în picioare, dar sunt două inconveniente, două piedici: perfuzia asta mă ține la pat și, cred că tu nu știi, sunt în pielea goală și n-aș arăta bine de-aș apărea așa în fața ta…

LIE FLOROIU (Râde cu poftă și dă impresia că se miră): Ești în pielea goală?!! Vai! Vai!! Și nu-ți este rușine să spui, fată frumoasă? Nu ești curioasă să știi cine te-a lăsat așa cum te-a născut mămica ta?

PACIENTA: Doar nu vrei să spui că tu?

LIE FLOROIU. Dacă te-am văzut în pielea goală? Ohoo! Dar de câte ori! Eu te-am și dezbrăcat, dar ce să-i faci, acesta este privilegiul medicilor să dezbrace femeile și să nu fie acuzați de manii porno. Și nu doar pe cele frumoase ca tine, ci pe toate, tinere și mai puțin tinere, ca să poată interveni acolo unde este nevoie. Fii sigură că ei nu văd decât locul unde este hiba. Așa că fii liniștită. N-am văzut ceea ce n-ai fi vrut tu să văd.

PACIENTA: Dar de ce îmi zici fată frumoasă, doar am un nume și este frumos…

LIE FLOROIU. Ai fi având tu nume frumos, dar nu este înscris pe fruntea ta sau în vreun alt loc de pe pielea ta goală. Spuneai, parcă, de-o poșetă cu actele tale, dar n-am găsit nimic la locul accidentului. Prin urmare, decât să-ți zic fată fără nume, îți spun fată frumoasă, cum, de fapt, ești.  Ți-o spune un bărbat care are pretenția că știe ce însemnă o femeie frumoasă. Sau fată? Ce ești, femeie sau fată?

PACIENTA (Tot pe un ton glumeț, doar este o conversație destinsă): De-acasă, când am plecat, eram fată! Sper că nu s-a întâmplat ceva de atunci, iar eu să nu știu. Te poți uita dacă am gaură în urechi!!

LIE FLOROIU: Știu poanta cu gaura în urechi! (Zâmbește și ia dintr-o pungă de pe masă câteva cireșe, băgând una în gură, apoi zice): Cu mine sigur nu, deși, să fiu sincer – cred că știi de glumă, nu? – nu m-aș da în lături, fată frumoasă. Să fiu al naibii, dacă mint. Aș intra în păcat cu tine și de-aș fi însurat cu Frumoasa Frumoaselor sau cu Makeda, Regina din Saba, și ea renumită pentru frumusețea ei peste nu știu câte împărății. (Se uită la fată să vadă efectul spuselor lui, fiindcă n-ar vrea s-o supere cu nici un chip. Ea are nevoie de ceva s-o înveselească și să uite de pățania cumplită prin care a trecut).

PACIENTA (Veselă și zâmbitoare) Ești glumeț, doctore, și mă bucur nu pentru că ai fi în stare să intri în păcat cu mine, ci pentru că ai simțul umorului, știi să treci peste momentele grele ale vieții tale, glumind. Te-am auzit spunând că te-a părăsit iubita din cauza mea. Vezi, doctore? Această întâmplare, cât și alta din copilăria mică îmi întăresc convingerea că, uneori, sunt o pacoste pentru cei care îmi fac bine. Le produc mari neplăceri, sunt o piază rea, fără nicio exagerare. Îmi dai și mie o cireașă? Dacă n-am voie s-o mănânc, n-o mănânc, o țin în mână și mă uit la ea. Te rog.

LIE FLOROIU. Îți dau, urâto, iată mai multe. Ia-ți tu. Una, două poți să și mănânci, că-ți vom da mâncare astăzi. (Se duce cu punga cu cireșele, să-și ia urâta câteva. Când își introduce mâna în pungă, o privește cu atâta drag, încât dă impresia că ar mânca-o de dragă. Cu ochii ușor umeziți de lacrimi zice): Ia, urâto! Nu credeam că o să te văd așa cum te văd acum. Mult timp am tremurat pentru viața ta. Pentru mine, și nu numai pentru mine, că sunt implicați și alții în salvarea ta, mai ales Măruța, asistenta, tu nu reprezinți o pacoste, ci dovada peremptorie că munca noastră n-a fost în zadar. E drept că și tu ne-ai ajutat mult. Ai o constituție extrem de robustă din toate punctele de vedere. Și tu ai vrut să trăiești. Mă uitam la tine când zăceai pe pat inconștientă și observam ușoare spasme, convulsii, încordări, ca și când te luptai cu cineva. Nu te întreb acum cu cine te luptai, pentru noi era o luptă a ta pentru viață. Și ai învins, urâto, și, uite, stăm acum la taclale. Dar să le lăsăm pe-astea. Spune-mi ceva despre tine, urâto, dacă nu ești obosită. Ceva ce poți, nu din viața ta intimă…

PACIENTA: Spun, doctore, spun. Să vezi de ce ți-am cerut cireșe. Eu sunt fată de la țară, doctore, părinții mei sunt țărani din tată în fiu. Eram mică, aveam vreo șase ani, cred, și am văzut în grădina unui om, care sta mai la deal de casa noastră, un cireș încărcat cu cireșe coapte-coapte. Nu mai văzusem așa ceva, parcă era în basm. Atât mi-am dorit să mănânc o cireașă, două, că era gata-gata să leșin uitându-mă la cireșul acela rapăn, așa se zice la noi. Simțeam cum mi se scurg ochii. Cum să iau? Gardul era prea înalt, nu mă puteam urca și nici n-aș fi ajuns la cireș. Mă uit pe drum la deal și văd că vine un băiat de la școală cu traista pe umăr. Îl opresc, mă agăț cu toate puterile mele de el și-l forțez să se urce pe gard și să-mi dea cireșe, măcar una, două, că leșin acolo. S-a urcat băiatul, că n-a scăpat de mine, mi-a aruncat în poală o mânuță de cireșe, dar l-a prins omul și l-a bătut cu ciomagul. Când l-am văzut lovit fără milă, mi-a secat sufletul de durere. Nu mi-au mai trebuit cireșele, am aruncat cu ele în omul acela rău. Da, dar bietul băiat a mâncat bătaie pentru mine. Nici nu știu cum îl cheamă, că nu l-am întrebat și nu l-am mai întâlnit niciodată! N-am fost eu o piază rea pentru băiatul acela? Ba am fost, doctore!

LIE FLOROIU (Vizibil emoționat): Ce mică este lumea asta, Aia mică a lui Petria, pe numele tău AURELIA!!

AURELIA (La rândul ei, și mai emoționată decât doctorul, auzind că îi spune pe nume): Cine ești tu, doctore? De unde știi tu de Aia mică a lui Petria și cum mă cheamă?! Așa mi-a zis răul acela, când i-am zis că eu sunt de vină, să mă bată pe mine și nu pe băiatul ce se suise să-mi dea cireșe!

LIE FLOROIU: Eu sunt băiatul ce s-a urcat pe gard, urâto, și ți-a aruncat în poală o mână de cireșe! De frică să nu te bată pe tine, am sărit în uliță lângă el, că, altfel, nu m-ar fi prins cu toate neamurile lui, să-și verse focul pe mine, crezând că tu vei fugi. Dar nu s-a întâmplat așa. Cu un curaj de care nu te credeam în stare, i-ai aruncat vorbe grele și l-ai amenințat în fel și chip…

AURELIA: Vezi? Vezi? Atunci, ne-am întâlnit și ai luat bătaie, acum, te-a părăsit iubita tot din cauza mea. Nu se cheamă asta pacoste, doctore? Nu sunt eu piază rea pentru tine? Dar pe tine cum te cheamă, că tu m-ai întrebat  pe mine atunci, dar eu nu te-am întrebat?

LIE FLOROIU: Și eu sunt de la țară, Aurelia, tot prunc de țăran din tată în fiu, și mă cheamă Lie. Și numele este comun, dar se vede că am avut un pic de minte și m-am rupt de neamul meu de țărani. Însă, obârșia țărănească n-o voi nega niciodată.

AURELIA: Lie, este prima dată când îți spun pe nume, m-am gândit de multe ori la băiatul care mi-a dat acele cireșe și i-am mulțumit. Acum, că ne-am regăsit, am posibilitatea să-ți mulțumesc privindu-te în ochi cu drag, iar în semn de recunoștință pentru tot ce-ai făcut pentru mine, și vei mai face sunt sigură, lasă-mă, te rog, să te pup! Numai că tot tu va trebui să faci drumul până la mine. (Își arcuiește mâna liberă pe după gâtul doctorului, în semn de îmbrățișare, și-l sărută. De fapt se sărută, că și el o sărută pe ea de mai multe ori).

LIE FLOROIU (După ce se desprinde din îmbrățișare, se uită la fată și-i zâmbește. Îi spune în glumă): Ai roșit, urâto, dar îți stă bine! Îți era dor de niște pupături, ți-au cam lipsit în ultimele zile, da?

AURELIA (În replică, tot glumeață): Ei, nici cu tine nu-mi este rușine! Tu nu te vezi pe tine, iar pe tine n-ai nimic roșu, ca să se reflecte culoarea pe fața ta. Tu ai vrut să-mi dovedești, ambiție masculină, ce mai, cum știi tu săruta o fată urâtă ca mine, iar eu, în consecință, am vrut să-ți arăt că știu și vreau să mă las sărutată! Sâc! Sâc!

LIE FLOROIU (Recunoaște): Punct ochit, punct lovit, urâto! Așa este. Te sărutai cu sete, urâto! Știi de ce? Nu de prea multe ori în viață întâlnești o fată care să-ți ofere o astfel de posibilitate. Ne nimerirăm doi însetați! Sâc! Sâc! Sâc!

AURELIA (Veselă își aranjează cum poate cu o mână părul ciufulit în timpul îmbrățișării și al sărutului repetat): Până acum mi-ai spus numai fată frumoasă, acum, dintr-odată am devenit urâtă?!

LIE FLOROIU: Și cât de urâtă! Urâtă, urâtă, urâtă!!! Dar dulce! O urâtă dulce! Acum vreau eu să te pup, urâto!

AURELIA: Urâta asta te lasă s-o pupi, doctore, dar să nu te aprinzi prea tare, căci Diana îți este iubita și-ți va fi și nevastă.

LIE FLOROIU: Diana m-a părăsit, urâto, când aveam nevoie de ea, când trebuia să mă înțeleagă, să…

AURELIA: Doctore, Diana n-a fugit de tine, a plecat să-și limpezească gândurile, să decidă în ce direcție o va apuca. Ea, dacă este fată deșteaptă – eu cred că este, altfel n-ar fi fost lângă tine - ,și-a dat seama că tu ești bărbat, nu zdreanță, că ai principii de muncă și de viață ce nu sunt vorbe goale și aștepți ca cei ce-ți sunt dragi să te înțeleagă. Ți-aș spune mai multe, dar mă opresc aici. Sunt sigură că va reveni lângă tine, însă…

LIE FLOROIU: Au trecut atâtea zile, Aurelia, și n-a dat niciun semn de viață. Mă așteptam să revină și să recunoască că a greșit și viața și-ar fi continuat cursul ca și până în momentul despărțirii. A greși este omenește, dar a persista în greșeală este o prostie…

AURELIA: Doctore, pentru că în două momente din viața ta eu am fost pentru tine o piază rea, lasă-mă pe mine s-o găsesc și jur că va fi a ta. Dacă vrei! Vrei?  

LIE FLOROIU: Urâto, eu zic s-o mai lăsăm să-și limpezească gândurile și să decidă singură ce vrea să facă. Așa cum a decis atunci să plece, s-o lăsăm să-și revină. Tot singură…

AURELIA: Dacă tu așa vrei, așa va fi. Poate că ai dreptate. Și eu, acum, ce fac?

LIE FLOROIU: Pe tine te las cu Măruța – trebuie să vină – ,să te ajute să te cobori din pat și să stai pe picioarele tale. Să ai grijă să nu faci mișcări bruște. De fapt, nu te lasă ea. Să pună ceva pe tine (Râde), să nu cumva să te văd eu goală-goluță…

AURELIA (Gustă gluma lui și o ia ca atare): Nu-mi mai fac probleme, doctore, dacă zici că tu m-ai dezbrăcat, tu mi-ai controlat corpul, nu mai poți vedea altceva în plus față de ce ai văzut!

LIE FLOROIU. Nu se știe dacă nu pot deveni dintr-odată interesat de ceva și mi-ar trăsni prin cap să sondez terenul, să fac săpături să…

AURELIA: Nu te lasă profesia, doctore, este strict interzis pentru voi, doctorii, să aveți astfel de intenții trăsnite, să faceți săpături de felul celor la care te-ai putea gândi tu. Gestul ar fi sinonim cu o condamnare la spânzurătoare! Și nu merită să-ți face de lucru cu o urâtă ca mine, că s-ar putea să te și accepte…

LIE FLOROIU: Ei, urâto, urâto! Știu că nu te superi: să-ți fie rușine, dacă și tu te gândești la ce mă gândesc eu!... Dar iată că îmi vine schimbul!

                                                   SCENA 9

                                     LIE, AURELIA, MĂRUȚA

   MĂRUȚA (Intră și-i găsește pe doctor și pacientă întreținându-se veseli. Râd în hohote amândoi și este și ea plăcut surprinsă): Prin urmare, se produse minunea, domnule doctor?!

LIE FLOROIU: Se produse, Măruța, și pacienta asta urâtă se dovedește extrem de spirituală, mă făcu să râd, cum n-am râs de multă vreme…

MĂRUȚA: Urâtă, domnule doctor? Cât timp am sta de veghe, m-am tot uitat la ea și de multe ori mi-am zis că ar fi păcat să se întâmple ce este mai rău și pentru că este așa de frumoasă! Și dumneavoastră spuneți că este urâtă! Cum puteți zice așa ceva?

AURELIA: Măruța, eu sunt Aurelia. Așa să-mi zici, pe nume. Își mulțumesc, fată de 24 de karate, cum te consideră doctorul, pentru sacrificiul pe care l-ai făcut, ca să mă vezi acum râzând. Deocamdată, atâta pot face pentru tine și te rog să vii până la patul meu să te pup și pe tine ca pe o prietenă dragă. Și pe el l-am pupat, dar altfel de cum te voi pupa pe tine…

MĂRUȚA (Se duce la patul pacientei și se lasă sărutată pe amândoi obrajii): Nu știi cât mă bucur, Aurelia, că te văd în starea asta. Acum, să văd ce este de făcut. Domnule doctor?

LIE FLOROIU: După ce plec eu, o dai jos din pat, știi tu cum, și-o pregătești pentru o masă ușoară. Nu-ți dau nicio indicație, că știi. Eu am niște treburi de rezolvat și revin pentru ea numai, că astăzi nu am treabă la spital, peste vreo trei ore. ( Către Aurelia): Pentru tine vrei să fac ceva?

AURELIA: Aș vrea, dar dacă zici că mi s-a pierdut poșeta, nu mai este nimic de făcut. În ea aveam cheile de la apartament. Te-aș fi rugat să te duci și să-mi aduci ceva de îmbrăcat. Nu cred că hainele avute pe mine arată bine…

MĂRUȚA. Ai dreptate, nu prea artă și, mai ales, pentru o urâtă ca tine, cum zice domnul doctor!

LIE FLOROIU: Urâto, tu ești de-aici? Îmi dai adresa și intru eu în casă, nu-ți face tu griji. Păi, îmi rezistă mie o închizătoare de ușă de apartament? Eu, la degetul mic de la mâna dreaptă am iarba fiarelor, fată. E suficient să-l apropii doar și sare broasca din ușă, fără să zică oac

AURELIA: Vezi că trebuie s-o mai și închizi! Să nu sară prea departe și să n-o mai găsești! Trebuie s-o pui și la loc.

LIE FLOROIU: De-asta te temi tu? Are spitalul un lăcătuș, cum nu găsești decât peste nouă mări și peste nouă țări. Îl iau cu mine. Îi dau un pahar de tărie și s-a făcut treaba…

AURELIA: Am eu în frigider tărie, aveți acces liber. Și mai găsiți și altceva, serviți-vă cu încredere.

LIE FLOROIU: Numai să mai găsim ceva în apartament, urâto!

AURELIA: Cum să nu găsiți, doctore?

LIE FLORESCU: Dacă cel ce ți-a găsit poșeta – sau ți-a luat-o? – s-a dus și ți l-a golit? Pentru el a fost o nimic toată: a găsit adresă, a avut cheia și drumul liber… Vă las. Voi vă faceți treaba voastră, eu încerc să fac ceva mai mult decât să intru prin efracție în apartamentul tău. (Iese).

                                                SCENA 10

                                            Aurelia, Măruța

MĂRUȚA: Aurelia, te simți în puteri?

AURELIA: Cred că da. Să văd când voi pune picioarele jos și voi încerca să mă ridic, dar dacă nu încerc, n-am nici de unde ști. Ce vor zice ele este esențial.

MĂRUȚA: Te deconectez și mă duc să-ți aduc o pijama. Știe doctorul că n-ai nimic de mine?

AURELIA: Știe. Îmi spuse că doctorii au privilegiul de a vedea femei goale. Cică nici nu trebuie să facă ceva special, le cer și ele se execută, fără nicio opoziție. Mă înveseli, când își expuse părerile. Probabil că asta și vru, să mă pregătească pentru ce urmează.

MĂRUȚA: Știe el ce face. Mă duc după pijama. Să nu te dai jos singură. Fă ușoare mișcări ale membrelor, te poți răsturna încet de pe-o parte pe alta, dar nu forța, bine?

AURELIA: Te ascult, Măruța, și am încredere în tine. Așa îmi spuse doctorul.

MĂRUȚA: Revin repede. Fug și la bucătărie, să le spun de masă. M-am dus. (Iese).

                                                      SCENA 11

                                                    Aurelia (singură)

AURELIA (Vorbește cu glas tare): Hai, urâto, să te văd de ce ești în stare. Te-ai întors cu ajutorul acestor oameni minunați din drumul, poate, spre tărâmurile veșnice, ai revenit printre oameni, nu-i dezamăgi. Sper că nu ți-au înțepenit încheieturile. (Începe să-și miște mâinile, apoi picioarele, se răstoarnă pe râna dreaptă, apoi pe cea stângă, se întoarce ușor cu fața în jos. Nu întâmpină prea mari greutăți. Așa o găsește Măruța, culcată cu fața în jos):

                                                          SCENA 12

                                                       Aurelia, Măruța

MĂRUȚA. Am sosit. (O vede cum stă și i se adresează pe un ton glumeț): Acum, vrei să-mi arăți dosul, Aurelia? Zic și eu ca doctorul: ți l-am văzut de multe ori și îți spun sincer că aș putea fi invidioasă pe tine, dar nu-mi stă în fire. Tu ai un trup perfect, Aurelia, și, stând lângă tine, încercam să-mi imaginez cât de fericit va fi bărbatul care te va face nevasta lui. Îți zice doctorul urâtă, dar să nu crezi că așa te vede. Știe el ce este frumos, dar te necăjește.

AURELIA: Măruța, mă uit la tine, te văd cu ochi de femeie și-ți mărturisesc că nu sunt cu nimic mai frumoasă decât tine. Ba, dimpotrivă! Mai mult, doctorul spune despre tine că ești o fată de 24 de karate și știe el de ce. Hai să vedem de ce sunt eu în stare acum și te provoc la o discuție, ca între femei, după ce stau pe picioarele mele. Eu vreau să fac ceva, trebuie să fac ceva pentru doctorul Floroiu, pentru care am fost piază rea de două ori în viața lui, și o să-ți cer ajutorul. Sunt sigură că amândouă vom reuși…

                                                       SCENA 13

                                                  Măruța, Aurelia

MĂRUȚA (O ajută să se îmbrace cu lenjeria intimă și cu pijamaua, apoi, o ajută să se ridice în picioare la marginea patului. Face, sprijinită, câțiva pași, după care este lăsată să meargă singură pe picioare. Se uită la ea și se bucură. Admirativ, zice): Aurelia, în curând îți poți începe antrenamentele pentru a participa nu la un Maraton, dar la 1500 m. poți !

AURELIA: Ești drăguță, Măruța, și înțeleg cum se cuvine încurajarea ta. Îți mulțumesc. Chiar așa de în stare nu mă simt, dar văd că mă țin picioarele și mă bucur.

MĂRUȚA: Mă duc să-ți aduc mâncarea. Fă, te rog, loc pe masă și șezi, nu te mai obosi. (Iese).

                                                         SCENA 14

                                                      Măruța, Aurelia

MĂRUȚA (În timp ce se plimba la braț cu Aurelia pe coridorul larg și luminat al spitalului): Când simți oboseală, îmi spui, Aurelia, că mă spânzură doctorul, dacă, Doamne ferește!, ți se înrăutățește starea de sănătate în care te afli.

AURELIA: Îți spun, Măruța. Mergem până în capătul coridorului, să privesc afară și să primesc și lumină naturală. Este și o bancă acolo, putem sta pe ea.

MĂRUȚA: Mergem. Un pic de răbdare, Aurelia, și scapi, ieși iar la aerul proaspăt de-afară și la lumina soarelui. Îmi spui ceva despre tine? Trăim în același oraș și n-am auzit de tine. O fată oarecare nu ești, cred că ai școală. Dacă poți și vrei. Aș vrea să știu cum te cheamă și cu ce te ocupi în viața de toate zilele?

AURELIA (Zâmbește, fiindcă o vede pe simpatica asistentă puțin stingherită când pune întrebările): De ce să nu-ți spun, Măruța? Sunt fată de la țară, numele satului nu-ți spune nimic. Mă cheamă Petria Aurelia, sunt inginer proiectant și lucrez la Institutul de Proiectări din oraș. Școala pe care am făcut-o m-a adus în oraș. Încă nu m-am obișnuit prea bine cu traiul la oraș. Mai vrei să știi ceva?

MĂRUȚA: Tot acolo lucrează și arhitecții? Adică în aceeași clădire vreau să zic?

AURELIA: Tot acolo, dar în aripa dinspre miazăzi, dacă îți amintești cum este clădirea aceea imensă.

MĂRUȚA: O știu bine, din exterior bineînțeles, fiindcă trec deseori pe lângă ea.

AURELIA: De ce întrebi? Ai vreo cunoștință acolo? Vreun iubit? Nu m-ar mira deloc, fată, că tu ai pe vino-ncoace, ai lipici, cum zic oamenii de la țară. Nu cunosc pe nimeni din aripa aceea, adică dintre arhitecți. Sunt și de curând venită.

MĂRUȚA. Acolo lucrează iubita doctorului. E arhitectă, dar nu ți-aș putea spune exact unde are punctul de lucru.

AURELIA (Mirată): Acolo? Măi, să fie! Știi cum o cheamă?

MĂRUȚA: Știu. O și cunosc, mi-a făcut doctorul cunoștință și am fost de câteva ori la cafea cu amândoi. Este o tipă frumoasă, elegantă și deșteaptă. O figură de aristocrată fină și-l iubește… Îl iubește cum rar se vede. Când este în preajma lui, nu-l scapă o clipă din ochi, oricine își poate da seama că îi este drag. Mi s-a părut că are intenții acaparatoare, vrea să-l țină numai în sfara ei de influență, dar doctorul nu se lasă acaparat total. Mai glumea și cu mine, mai arunca câte o privire încoace și în acolo, iar când vedea câte una mai deosebită, nu se sfia să zică ceva despre ea, știi tu ce zic bărbații când văd câte o femeie deosebită. Nu prea îi convenea. O auzeam: „Iubitule, nu se cuvine, dragă! Și mai este și tânăra asta simpatică lângă tine!”

AURELIA (Înveselită): Și el ce zicea?

MĂRUȚA: Doctorul? O dădea pe glumă: „Fata asta, iubito? Fata asta mă cunoaște prea bine. Este o tânără cum puține sunt sub soare și vede și aude ea destule în spital. Nu vezi că nu roșește?” Nu țin lângă mine fete de doi bani și jumătate, ci de astea de 24 de karate!” O cheamă Diana Barbu și este arhitectă.

AURELIA: Numele nu-mi spune nimic. Ți-am spus că nu cunosc pe nimeni din aripa aceea de clădire. Dacă aș vedea-o, poate mi-aș aduce aminte dacă am mai văzut-o undeva… (Ajung în capătul coridorului): Iată c-am ajuns la bancă. Ne oprim puțin aici, mă uit afară și mă gândesc cum va fi când voi călca din nou pământul cu picioarele…

MĂRUȚA (O liniștește, îi dă speranțe, o încurajează): Nu mai ai mult și-o să ieși de-aici… (După puțin timp): Ziceai, Aurelia, că vrei să discutăm ceva, să punem la punct o stratagemă, dacă am înțeles bine, dar nu mi-ai spus despre ce este vorba. Suntem amândouă, poți să-mi spui acum?

AURELIA: Măruța îți pun mai întâi o întrebare. Una directă, fără niciun ocoliș, și vreau un răspuns sincer și tot la fel de direct. De răspunsul tău depinde dacă te bag în combinație sau acționez singură.

MĂRUȚA: Promit, Aurelia!

AURELIA: Fată de 24 de karate, tu-l iubești pe doctor?

MĂRUȚA (Surprinsă și nu prea): Tu citești gânduri, fată frumoasă, ca să-l citez și eu tot pe doctor? Este atât de evident?

AURELIA: Nu, nu citesc gânduri, dar sunt un bun psiholog, un bun observator. Uneori, îmi este suficient un gest, o tresărire, o privire, ca să-mi dau seama când cineva ți-a intrat la inimă. În cazul tău, am mai și auzit. Stând aici, lângă mine, ai mai scăpat câte un of, câte un gând exprimat cu voce tare, crezând că eu nu aud. Dacă se vede? Da, se vede de pe Lună!

MĂRUȚA: Ai dreptate, Aurelia, dar nu am nicio șansă. El o iubește pe Diana și nu mai are ochi pentru altcineva. În ziua când te-au găsit pe tine, plecaseră în concediu, el plănuind s-o ceară de soție, iar ea, desigur, să accepte și să petreacă o lună de zile de vis, doar ei și natura înconjurătoare. Dar n-a fost să fie… Nu cumva te-ai îndrăgostit tu de el și vrei să-ți înlesnesc eu…

AURELIA: O, nu! Îți destăinui, să-i zicem, un secret. Eu și el ne-am întâlnit în copilărie – o   să-ți povestesc cândva - ,și acum, când m-a adunat, mai mult moartă decât vie din marginea pădurii. Și atunci, și acum am fost pentru el o piază rea, o adevărată pacoste. Atunci, a mâncat bătaie de la un om rău, pentru mine, de data aceasta l-a părăsit femeia iubită, tot din cauza mea! Din copilărie și până acum, nu ne-am mai văzut. Ne-am regăsit după ce am revenit eu la viață. Știi ce vreau, Măruța?

MĂRUȚA: Nu știu. Abia aștept să aflu.

AURELIA: Măruța, tu-l iubești, și tocmai pentru că-l iubești, nu poți să-i strici lui dragostea. Eu sunt fată de la țară. Știi cum cântă țăranul de pe meleagurile pe care eu am apărut pe lume și mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții? Ascultă: „Cine strică dragostea / Rumpă-i doru’ inima; /  Să    n-aibă  altă dulceață / Numai doru’ pă viață; / Nici să n-aibă mai mult bine, / Numa doruri și suspine…” Și blestemul continuă și mai cumplit: „Ardă-i casa-ntreagă-n foc, / Să rămână orb de tot; / Să-și ia traista la spinare, / Să umble pe drumul mare…” Eu? Eu îi sunt datoare pentru ce-a făcut pentru mine. Niciodată n-o să-mi pot achita datoria, dar pot să-ncerc să fac ceva pentru el, pentru fericirea lui. Fată frumoasă, hai să ne unim forțele și să-i împăcăm pe doctor și pe Diana lui, să-i facem să revină la starea dinainte, pentru a nu se mai despărți niciodată. Nu se poate ca o dragoste mare ca a lor să dispară într-o clipă…

MĂRUȚA (Emoționată): Și eu care credeam altceva. Iartă-mă. Nu-ți spun că mi-e rușine! Crezi că putem?

AURELIA: Eu cred că da. Ne gândim amândouă și trecem la acțiune. Tu te poți mișca, află ce poți despre ea… Hopa! Vine doctorul. Și nu este singur. Cu un polițist? Ce să fie oare?

MĂRUȚA: Nu-ți face probleme, e vesel. Sigur, vine cu o veste bună pentru tine. Uite, strânge pumnul, cum  fac tenismenii, când încheie o fază spectaculoasă. Să așteptăm.

AURELIA: Pe acesta îl cunosc, Măruța. Mi-a fost coleg de facultate, știam că lucrează în Poliție, dar nu știam că este în acest oraș.

MĂRUȚA: Nu știu de ce, dar nu-mi plac polițiștii. Poate că este o influență din familie. Să credem, totuși, că sunt și printre polițiști oameni…oameni. (Se oprește, căci se apropie cei doi).

AURELIA: Acesta este inginer, fată, nu știu ce caută el în Poliție. Poate banii, că au salarii bune și cu munca nu prea se omoară…

                                                     SCENA 15

                      Aurelia, Măruța, Floroiu, căpitan Victor Predescu

LIE FLOROIU: Bine v-am găsit, fetelor! Totul este în regulă? Urâto?

AURELIA: E în regulă, doctore. Am respectat întocmai indicațiile tale. De fapt, nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel cu Măruța lângă tine.

LIE FLOROIU: Măruța?

MĂRUȚA: Comportament ireproșabil, domnule doctor. E prea ascultătoare. Parcă îmi este și ciudă pe ea, că n-am și eu pe cine certa… (Spune pe un ton vesel, fapt care îi sporește farmecul personal și determină niște priviri să se oprească prea mult asupra ei).

LIE FLOROIU: Căpitane, iată fetele cu care, în ultimele două săptămâni și ceva, îmi împart viața. Vinovată pentru această situație specială este urâta asta, care, fără să întrebe dacă noi suntem da acord sau nu, a vrut să dea cotul… Să vă fac cunoștință.

VICTOR PREDESCU: Dacă tu așa zici, doctore, înseamnă că avem criterii diferite de apreciere a frumuseții feminine. Fie așa cum zici tu, dar pe urâta aceasta, cum îi spui tu, o cunosc. Și încă bine. (I se adresează fetei): De-ai ști, Aurelia Petria, cât am dorit să te găsesc în ultima vreme, da a fost imposibil. Ți-oi povesti, însă. De-ai ști tu, doctore, câți se dădeau în vânt după fata asta, ți-ai cere iertare în genunchi. Sărut mâna, colega, îmi pare bine că te văd pe picioarele tale. (Dau mâna, se îmbrățișează și se sărută prietenește).

LIE FLOROIU: Ea este Măruța, o fată cum puține a lăsat Dumnezeu pe pământ. Sunt cu atât mai bucuros cu cât unul dintre aceste exemplare rare se află în preajma mea, este mâna mea dreaptă. Cred că dacă aș pierde-o, m-aș lăsa de medicină.

VICTOR PREDESCU: Dacă tu zici, doctore, n-am niciun motiv să te contrazic. Să fiu sincer, nici nu vreau să te contrazic. Eu am deja părerea mea despre această fată pe care o salut: Sărut mâna, domnișoară Măruța. Îmi doresc mult să vă mai întâlnesc. Sper să fiți de acord…

LIE FLOROIU (Glumind): Oprește-te, căpitane, declarațiile de dragoste nu se fac în public. Uite, ai emoționat-o pe fată. Ai timp suficient. Să nu uităm pentru ce ai venit cu mine. (Către Aurelia): Urâto, spune-mi trei dorințe ale tale în ordinea în care ai vrea să se îndeplinească.

AURELIA: Greu test, doctore. Am atâtea dorințe, doctore! Mi-e sufletul plin de dorințe și mi-ar trebui timp să le dezvălui pe toate. Îți închipui cât de greu îmi este să aleg doar trei. Încerc totuși, dar te întreb: tu dorești să mi se îndeplinească dorințele?

LIE FLOROIU: Cum poți pune o asemenea întrebare? Din toată ființa mea, urâto! Cum îmi doresc să trăiesc!

AURELIA: Bine, doctore, am martori: un om al legii și o fată ca Măruța, de 24 de karate. Te rog să nu comentezi, sunt dorințele mele…

LIE FLOROIU: Promit solemn!

AURELIA: Prima dorință nu mă vizează pe mine, ci pe tine: doresc, doctore, pentru tine, așa cum îmi doresc să trăiesc și să fiu fericită, să te văd căsătorit cu Diana, iubita ta! Apropo de pacoste, de piaza rea care am fost pentru tine…

VICTOR PREDESCU și MĂRUȚA (Între timp, căpitanul trece lângă Măruța și se apropie mult de ea, ambii se manifestă în favoarea dorinței exprimate de Aurelia. Se bucură și bat în palme): Bravo, Aurelia! Bravo, fată! Ne-ai citit gândurile! La fel gândim și noi! Bravo! Bravo!...

LIE FLOROIU: Mi-ai cerut să nu comentez și n-o voi face. O remarcă doar: am auzit de altruism, știu ce înseamnă, dar nu prea am avut ocazia să-l văd, concret. Mi-ai oferit un exemplu, urâto, și m-ai emoționat. Parcă văd fetița cu cireșele de acum mulți ani. Tu n-ai fost pacoste pentru mine, ci ai fost o binecuvântare. Să fii fericită, fată!

VICTOR PREDESCU (Se apropie și mai tare de Măruța, își arcuiește mâna dreaptă peste umerii fetei și o apropie de el. Fata se lasă atrasă, îl privește și-i zâmbește frumos. El îi șoptește): Ție ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? (Fata ridică din umeri, dar se vede că este emoționată): Ochii aceștia, Doamne, Doamne, mă copleșesc, cu greu mă pot dezlipi de ei! Să fii și tu fericită, fată! Iar dacă inima nu-ți este dată cuiva, permite-mi, fată frumoasă, să încerc s-o cuceresc eu! Nu-ți cer răspunsul imediat…

LIE FLOROIU: Uită-te, urâto, cum se înfiripă dragostea! Fostul tău coleg și prietenul meu nu pierde vremea și bine face. Fată ca Măruța noastră nu se naște decât la o sută de ani. Strânge-o bine lângă tine, căpitane și n-o lăsa să-ți scape. Mă bucur pentru amândoi…

VICTOR PREDESCU: Dacă-ar fi după mine, aș duce-o direct acasă, doctore, dar trebuie să vrea și ea.

MĂRUȚA: Dar nu mă cunoști deloc, Victor Predescu și…

VICTOR PREDESCU: E semn bun, îmi zice pe nume. Îți mulțumesc, Măruța, sper să fie pe gândul meu. Dar continuă, te rog. Și?

MĂRUȚA (Îl privește direct în ochi): Vroiam să spun că nu mă cunoști deloc, este prima dată când mă vezi. Nu știi cât de rea pot fi… (E gata să pufnească în râs) și n-o să poți scăpa de mine, că eu nu mă las dusă, să știi.

LIE FLOROIU: Are dreptate, Victor. E rea-rea! Și are niște unghii, taie ca bisturiul. Numai ceva cât de cât dacă nu-i place, imediat le scoate din pernițe și praf te face cu ele!

AURELIA: Da, da! Asta am constatat și eu! Ca bisturiul taie!

MĂRUȚA (Se uită, instinctiv, la degetele de la mâini și, încercând să fie serioasă, i le arată și zice): Îi auzi? Ei mă cunosc bine. (Pufnește în râs): Le vezi? Taie ca bisturiul, în câteva clipe te scrijelesc de sus până jos…  

VICTOR PREDESCU (Vesel): Îmi asum riscul, draga mea. Dă-mi voie să ți le sărut. (Face gestul). Intru și eu în jocul vostru glumeț și pe un asemenea ton spun și eu că știu să-ți tai unghiile, oricât de ascuțite și tăioase ar fi.

LIE FLOROIU: Urâto, uite așa înțelegerea s-a perfectat! Să se sărute tinerii!

VICTOR PREDESCU (O sărută pe fată și cu o mare bucurie se adresează celor doi): Îți mulțumesc, prietene, că m-ai luat cu tine! Voi sunteți martorii  celui mai fericit moment din viața mea. Mi-am găsit sufletul pereche. Vă mulțumesc!

LIE FLOROIU: Să continuăm, urâto. A doua dorință.

AURELIA: Două dorințe ale mele: una posibilă, a doua imposibilă, dar este, totuși dorință. Îmi doresc mult să ajung acasă la  mine în deplinătatea puterilor fizice, mentale, cu o bună stabilitate psihică. Cu alte cuvinte – sănătoasă! Să fiu sinceră, mai am temeri. Sper să nu se confirme, să nu fie reale. Această dorință o consider posibilă, dar când va se va îndeplini, nu depinde de mine, ci doctorul decide.

LIE FLOROIU: Astăzi vei ști, urâto. Știu că stai ca pe spini, dar fără a avea siguranță sută la sută că ești bine, nu vei pleca. Spre binele tău. Și a treia dorință? Pe care o consideri imposibilă:

VICTOR PREDESCU (Intervine, surprinzându-i pe toți): Nu mai este imposibilă, Aurelia!

AURELIA (Surprinsă): De unde știi tu, căpitane, despre ce este vorba?

LIE FLOROIU (Tot cu surprindere primește și el afirmația căpitanului): Predescule, mă uimești! Ai cumva puteri paranormale?

VICTOR PREDESCU (Aduce argumentele lui): N-am puteri paranormale, dar am fler, am miros, am aptitudini detectivistice, motiv pentru care am devenit polițist. Dar s-o luăm încetul cu încetul, pas cu pas, metodic, că urâta asta, cum îi zici tu, doctore, este încă în convalescență și nu știu cât de bine își poate struni emoțiile. Cum stai, Aurelia? Poți suporta niște știri bombă?

AURELIA: Au legătură cu mine?

VICTOR PREDESCU: Numai cu tine și cu dorința aceea pe care o crezi imposibilă.

AURELIA: Sunt calmă și așa voi rămâne. Îmi asum riscul, căpitane, căci, altfel, nu voi ști dacă este sau nu imposibilă dorința mea. Și sunt într-un spital și am lângă mine personal medical care poate interveni la timp. Să bat în lemn! (Bate în lemnul băncii pe care stă, obicei popular practicat atunci când nu se dorește să se întâmple ceva rău).

VICTOR PREDESCU: Bine colega. Atunci, te rog să te uiți tu în poșeta asta! (Scoate dintr-o geantă o poșetă de damă și i-o întinde).

AURELIA (Ia poșeta): Seamănă cu poșeta mea. (O deschide): Aici, mărunțișurile care se găsesc în poșeta oricărei femei tinere: oglindă, ruj, fond de ten, pieptene, agrafe. Le recunosc, sunt ale mele. Să văd dincoace: actele mele (Își duce mâna dreaptă la inimă și se apasă): Nu vă temeți, nu este niciun pericol. Iar dincoace, în compartimentul cu fermoar ar trebui să fie niște bani. (Desface fermoarul și vede banii) Și banii sunt aici! Cred că sunt toți, nu mi se pare că ar fi umblat cineva la ei. Cum a ajuns, colega, poșeta mea la tine? (Glumesc, nu lua în serios ce auzi): Nu tu m-ai… să-mi iei poșeta cu o micuță comoară în ea?

VICTOR PREDESCU: În posesia poșetei am intrat ușor. Ni se întâmplă destul de des să ne parvină obiecte găsite. Așa s-a întâmplat și cu poșeta ta. La poartă la noi se prezintă un tânăr. Predă sergentului care era în post poșeta găsită. Tânărul nu este obligat să-și spună numele, că sunt formalități de făcut și sunt destul de complicate. Mulți preferă să rămână necunoscuți. Noi apreciem gestul și respectăm dorința persoanei. Sergentul îmi predă poșeta mie. Eu am deschis-o, fiindcă trebuie să întocmesc niște acte. Găsesc buletinul de identitate. Bineînțeles că te-am recunoscut și     m-am gândit să-ți fac o surpriză, aducându-ți acasă poșeta, să beau o cafea cu tine și să sporovăim nițel. I-am spus șefului meu, a fost de acord și, mai spre seară, am pornit îmbrăcat în civil spre locuința ta.

                                                       SCENA 16

                                            Aceiași din scena anterioară  

VICTOR PREDESCU: Urc pe scări până la etajul 2, încercând să-mi imaginez cum o fi arătând domnișoara Aurelia Petria acum și ce mutră va face când mă va vedea aducându-i poșeta. Am ajuns. Am stat puțin în fața ușii. Mărturisesc că aveam emoții. Mă pregăteam să apăs pe sonerie și aud că mă strigă cineva.

                                                     SCENA 17

                                              Cu câteva zile înainte

                                        Victor Predescu, Gigi Iliescu

GIGI ILIESCU (Coboară de la etajul superior) Victor, tu ești, măi băiatule? Bine că văd pe cineva cunoscut. Locuiești în blocul acesta?

VICTOR PREDESCU (Surprins și el de întâlnire, fiindcă nu-l știa în țară): Nu locuiesc aici, caut pe cineva, care și-a pierdut un obiect și eu i-l restitui. Obiectul a ajuns la noi la Poliție…

GIGI ILIESCU: Ce ai tu Poliția?

VICTOR PREDESCU: Acolo lucrez și, fiindcă o cunosc pe stăpâna obiectului, am venit eu. Tu?

GIGI ILIESCU: Eu am venit în țară să repart o mare greșeală pe care am făcut-o, când am părăsit țara, dacă se va putea. Dacă voi izbuti, nu mai plec din țară, dacă voi eșua, voi pleca definitiv.

VICTOR PREDESCU: Dragul meu, ai un pic de răbdare, sun aici, dau obiectul și ești al meu și sunt al tău. Mergem la un  pahar de vorbă, vii și dormi la mine, că sunt singur…

GIGI ILIESCU (Îl oprește): Aici vrei să suni?

VICTOR PREDESCU: Aici. Cinci minute și-am terminat.

GIGI ILIESCU: Te înșeli, prietene. Eu stau aici de câteva zile și în apartamentul acesta n-a intrat nimeni și nici n-a ieșit. Nu cred că tu vei fi mai norocos. Încearcă, totuși. Eu urcai câteva etaje pe scări, să-mi dezmorțesc picioarele. Poate să fi venit între timp. Sună. Soneria este bună, se aude destul de tare și în interior.

VICTOR PREDESCU: Am sunat, am sunat, am sunat… Și nimic. Nicio mișcare, niciun zgomot…  

                                                      SCENA 18

                                   Aurelia, Floroiu, Predescu, Măruța

AURELIA: La ușa mea?

VICTOR PREDESCU: Da, la ușa ta a avut loc întâlnirea și discuția pe care ai auzit-o.

AURELIA (Și mirată și nedumerită): La ușa mea, un străin așteaptă de câteva zile?! Nu mi se pare verosimil….

VICTOR PREDESCU: El zicea că nu este străin, te căuta pe tine. Pentru tine a venit în țară și tot ce-ai auzit…

AURELIA (Începe să priceapă, se emoționează foarte tare, are călduri și își face vânt cu palmele): Măruța, aș bea un pahar cu apă. Te rog!

MĂRUȚA: Acum, Aurelia. (Pleacă repede după apă).

LIE FLOROIU (Strigă după ea): Și-o jumătate de pastilă, Măruța!

                                                              SCENA 19

                                                    Aurelia, Floroiu, Predescu

AURELIA: Este nevoie și de pastilă, doctore?

LIE FLOROIU: Eu te văd, urâto, tu nu te vezi. Clocotești, fată, ca apa în ceaunul de mămăligă, sar năstrapi!* Mi-aduc aminte că Mama atunci trebuia să pună mălaiul în ceaun, când săreau năstrapi. La voi acasă nu tot așa se întâmpla?

AURELIA (Ușor înveselită): Ești șmecher, doctore, vrei să-mi abați atenția, ca să-mi estompezi emoțiile…

LIE FLOROIU: Și pentru asta, urâto, dar nu pot uita că eu mă țineam scai de Mama, când făcea mămăligă și eram acasă, fiindcă nu prea eram. Trebuia să pună surplus de apă, să pot eu să-mi iau cel puțin o strachină de păsat, în care puneam o lingură de untură de pe trandafiri*. Mai prindeam și câte o bucată de trandafir, Mama se făcea că nu vede. Amestecam bine untura cu păsatul, mă așezam pe prag cu strachina pe picioare și suflam păsatul. Cum terminam păsatul, termina și Mama mămăliga  și-o răsturna pe masă. N-o lăsam să se răcească, fuga la ea, tăiam cu lingura de lemn dintr-o margine cât gândeam că mănânc, o puneam tot în strachină și puneam o lingură de unt proaspăt. Amestecam bine, mai sfărâmam și niște brânză telemea și înfulecam cu mare poftă. Când terminam, îi ziceam Mamei: „Mănâncă-ți, Mamă, mâncarea, eu plec!” Plecam, iar până seara nu mai dădeam pe acasă!

AURELIA: Ai fost bun, doctore!

LIE FLOROIU: Pe vremea aceea, nu eram doctor, urâto. Ba eram, chiar mare doctor în fel și fel de năzbâtii! Dar nu despre asta vorbim acum. Iată că vine și Măruța. Dă-i, te rog, pastila întâi și, apoi, paharul cu apă. Așa. Putem continua?

AURELIA: Puteam și atunci, dar, dacă tu ai decis așa, eu trebuie să te ascult. Tu ești unicul meu șef aici și eu te ascult fără să crâcnesc. Căpitane? Cum arată, căpitane?

LIE FLOROIU: Tu știi despre cine este vorba, urâto?

AURELIA (Cu ochii umeziți de lacrimi): Știu, doctore, știu! Numai el poate fi, altcineva care să mă caute pe mine și să fie în stare să stea zile și nopți la ușa mea nu poate fi. Doctore, eu am pățit exact cum ai pățit tu. Când a fost să ne luăm – ne juraserăm credință, ne legaserăm să fim împreună până la sfârșitul zilelor – ,el a plecat fără nicio explicație, fără să-mi spună un cuvânt de adio. Orice, chiar să mă înjure, dar să fi zis ceva, să fi vorbit cu mine… (Îți șterge lacrimile): Iertați-mă pentru momentul de slăbiciune!

LIE FLOROIU: Plânsul face bine, te ușurează.

AURELIA: Gata, nu mai plâng. Doctore, vreau să fiu bine și să plec de-aici, dacă nu astăzi, cât mai repede. Dacă zice că a venit pentru mine, vreau să-l leg de mine, prieteni, pe vecie! Te întrebasem, căpitane, cum arată!

VICTOR PREDESCU: Nu s-a schimbat aproape deloc, Aurelia; același păr bogat și puțin rebel, ochii la fel de jucăuși, nasul drept, gura cu buzele acelea senzuale, lat în umeri, corp atletic. Ți-l amintești, veșnic zâmbea, dar acum nu l-am văzut zâmbind.  Poate de teamă că nu te va găsi sau te va găsi căsătorită și cu copii, trebuind să plece din țară. Sigur, hainele îi sunt diferite.

LIE FLOROIU: Cum îl cheamă pe Făt-Frumos acesta, urâto?

AURELIA: Pentru mine chiar este Făt-Frumos, doctore, și-l cheamă Gigi Iliescu. O să-l vezi   și-o să te convingi. Îmi mai spui ceva, căpitane?

VICTOR PREDESCU: Dragă Aurelia, el nu știe că tu ești la spital, că ar fi stat la ușa ta, aici.  N-am știut nici eu, că l-aș fi adus. Dacă nu mă suna doctorul să mă roage să-l primesc, că are o problemă deosebită, n-aș fi aflat. L-am primit și am aflat de tine. Astfel, totul prinde contur și apele se limpezesc. Mă bucur că ți-am adus eu vestea, că altfel… (Se uită la Măruța lui):  Înțelegi tu!

AURELIA: Dă-mi voie, căpitane, să te îmbrățișez și să te sărut pentru această minunată veste. Dacă l-ai fi și adus cu tine!...

VICTOR PREDESCU: A plecat să-i vadă pe-ai lui și se va întoarce mâine. Ne-am înțeles să ne reîntâlnim, nădăjduind că noi vom afla ceva despre tine. Așa că mă voi duce cu vești extraordinare pentru Gigi Iliescu. Să stabilim cum vom proceda în continuare.

AURELIA: Poți lua legătura cu el?

VICTOR PREDESCU: Sigur că pot, doar de aceea s-a inventat telefonul! De ce?

AURELIA: Anunță-l că nu vă puteți întâlni mâine. Pleci într-o misiune de două zile în nordul țării. Poate să mai stea cu ai lui două-trei zile, iar când te vei întoarce îi vei comunica vești nemaipomenite pentru el. Te pun să minți pentru mine, dar, știi și tu, uneori și minciuna este vorbă și se practică peste tot în lume, „de la opincă până la vlădică”, cum spune un celebru personaj. În cazul acesta este o minciună nevinovată.

VICTOR PREDESCU: Când este vorba să-mi ajut un prieten sau să ies dintr-o încurcătură, apelez și eu la minciună, nu fac nazuri, nu mă împiedic de ea. Ne spui și ce ai de gând să faci?

AURELIA: Vă spun, dar să văd ce-mi spune doctorul. Doctore, sunt la dispoziția ta. Te rog, însă, imaginează-ți că ai în fața ta fetița cu cireșele din copilărie, agățată de câte un deget de la mâinile tale ce te ruga să-i dai dintr-un cireș inaccesibil ei câteva cireșe. Te ruga cu lacrimi cât pumnul să faci gestul. Te rog și acum, doctore, cu și mai mare ardoare: vreau acasă, doctore! Sunt atât de aproape de cel mai fericit moment din viața mea și nu mai vreau să-l pierd. Te rog, doctore, te rog!

LIE FLOROIU (Impresionat de rugămintea fetei): Măruța, la lucru, fată. Îi chemi pe ceilalți doi colegi și ne întâlnim în sala cu aparatele. Încearcă tu și vrăjește-le nițel, să arate bine, că urâta asta este în stare să ne ia la bătaie. După ce terminăm, pe tine te las liberă. Căpitanul, căruia i s-au aprins călcâiele după tine, va trebui să mai aibă nițică răbdare. Tu, urâto, mergi în rezerva ta și pregătește-te și tu. Vin peste un sfert de oră să te iau. (Măruța și Aurelia ies).

                                                       SCENA 20

                                              Lie Floroiu, Victor Predescu

LIE FLOROIU: Și-acum, între noi, căpitane! Sper că n-ai glumit cu Măruța! Ar fi o crimă!

VICTOR PREDESCU (Revoltat): Să glumesc, doctore?! Ce tâmpenie îți trece prin cap? Credeam că ai păreri mai bune despre mine. M-ar bate Dumnezeu, dacă mi-ar trece prin cap să glumesc! Nu știi tu ce simții eu când o văzui pe fata asta cu ochii ei de culoarea cicorii! Poate că ea, cu sensibilitatea ei de fată, simți, că se lipi așa de repede de mine. Frumusețea ei, drăgălășenia, șarmul mă atraseră cu o forță irezistibilă. Nu mai puteam să-mi desprind privirile de la această făptură. Cum să glumesc, doctore? Eu aș duce-o acasă acum. Poate o să râzi de mine, dar aș fi în stare s-o iau în brațe și să fug cu ea până unde aș găsi un loc al nostru și aș face-o nevasta mea.  

LIE FLOROIU: Îmi place ce aud. Eu îi zic fata de 24 de karate. Să ai grijă de ea, că te va face fericit!

VICTOR PREDESCU: Așa va fi, prietene, te asigur. Dar tu ce faci cu prima dorință a Aureliei? I-o îndeplinești sau nu?

LIE FLOROIU: Cu Diana? Deocamdată, nu zic nimic. Din momentul când a plecat, fără să se uite înapoi, n-am mai văzut-o. N-am putut nici s-o caut, că aproape n-am părăsit spitalul. Am fugit de câteva ori până acasă, sperând că voi găsi un semn al trecerii ei pe acolo. Are cheie, are acolo obiecte personale. N-am găsit nimic, nici măcar un bilețel pe care să scrie ceva. M-aș fi bucurat și dacă ar fi scris: „ești un mizerabil, du-te dracului, nu vreau să te mai văd!” și să fi golit casa, să fi luat și obiectele mele. N-aș fi reclamat, mi-aș fi dat seama că mă urăște și, cu adevărat, nu vrea să mai audă de mine! Dar așa? Nu știu ce să cred, prietene. Acum, că voi dispune de timp liber, voi avea timp să mă ocup de această problemă și să iau o decizie.

VICTOR PREDESCU (Glumește și nu prea): Îmi dai voie mie să mă ocup, în cel mai discret mod, de domnișoara Diana Barbu? Să intru în Institut voi putea fără greutate…

LIE FLOROIU: Doamne ferește! În ruptul capului, Victor. Să pun detectiv pe urmele ei?! Niciodată! Dacă Aurelia va merge acasă, ceea ce îmi doresc, spre binele ei, voi avea timp. Mă voi duce au acasă la ea sau la birou. Vom sta față în față și ne vom rezolva problema. Eu vreau să fiu împreună cu ea, dacă și ea va vrea, nu văd ce ne-ar mai putea împiedica. Când va vedea că și strădania mea de a readuce-o la viață pe Aurelia a avut succes, va fi în favoarea mea, va fi atuul meu.

VICTOR PREDESCU: Dar dacă ai implica-o pe Aurelia?

LIE FLOROIU: M-am gândit la varianta asta, însă, după chibzuială îndelungată, am zis nu. Noi, și numai noi, trebuie să ne facem ordine în viața noastră. Dar, uite, Aurelia este gata să mergem la control. Cu Măruța te-ai înțeles unde vă întâlniți sau o aștepți până terminăm treaba?

VICTOR PREDESCU: Nu ne-am înțeles. O pot și aștepta. Dar, uite că vine și ea.

LIE FLOROIU: Te las câteva minute numai cu ea, să vă înțelegeți.

                                                         SCENA 21

                                         Lie Floroiu, Victor Predescu, Măruța   

LIE FLOROIU: Măruța?

MĂRUȚA: Este totul gata, domnule doctor. Și pacienta. Colegii așteaptă, dar au zis că vă costă, dacă vă așteaptă prea mult…

LIE FLOROIU: Drăguții de ei… Sunt niște oameni de milioane. Căutăm astfel de pretexte, ca să mai ieșim la o bere, la un grătar, la un local. Acolo, punem mână de la mână și plătim consumația, rar plătește unul singur. Ne mai permitem câte o mică plăcere. O să le satisfac dorința, Măruța. Te las câteva momente cu Victor. Ascultă-l bine și hotărăște cu mintea și cu inima. Eu sunt bucuros că v-ați găsit și vă doresc să fiți fericiți câte zile veți avea. Sau cum zicea Mama mea să fiți buni cât îți fi! Vă las. (Se îndreaptă spre Aurelia).

                                                      SCENA 22

                                            Victor Predescu, Măruța

VICTOR PREDESCU. Draga mea, spune-mi ce să fac: te aștept aici, până când terminați, sau ne întâlnim în altă parte, după?

MĂRUȚA: E greu să-ți dau un răspuns sigur. Dacă Aurelia va fi lăsată acasă, eu trebuie să o însoțesc cu salvarea până la domiciliu. M-am legat sufletește de fata asta și n-o pot lăsa. Poate să aibă și acasă nevoie de ajutor. Nu te supăra. Și eu aș vrea să fim doar amândoi…

PREDESCU: Iată, ai aici numărul meu de telefon, dar cred că n-o să ai nevoie de el. Îmi veni o idee și cred că este corectă. Te pup, draga mea, așa în fugă, așteptând cu nerăbdare să fim dor amândoi. (O pupă, iar fata se duce spre doctor și pacientă). 

                                                     SCENA 23

                                       Aurelia, Lie Floroiu, Măruța

AURELIA (Este gata de a părăsi spitalul. Bate la ușa cabinetului doctorului și intră): Dragul meu prieten, regăsit după atâția ani și în împrejurări dramatice, nu știu cum să-ți mulțumesc, iartă-mă!

LIE FLOROIU: Simplu, urâto: mulțumesc, doctore!

AURELIA (Zâmbind): Mulțumesc, doctore! Ești un om nemaipomenit și un profesionist desăvârșit. Mi-ai redat viața, bunul cel mai de preț pe care îl are omul. M-ai pus pe picioare, pot să mă duc acasă la mine și să-mi continui viața normală: cu slujbă și, sper, în mijlocul unei familii frumoase, să simt dragostea celor din jur, a soțului și a copiilor pe care mi-i doresc. În ceea ce te privește pe tine, doresc din tot sufletul să mi se îndeplinească prima dorință. Și, acum, te îmbrățișez, doctore, și-ți spun că pentru mine vei rămâne o persoană de mare preț. Doresc să rămânem prieteni! (Îl îmbrățișează și-l sărută). La revedere, doctore! Apropo, eu, pentru câteva persoane dragi, am de gând să dau o petrecere la mine acasă de bucurie că am scăpat cu viață. Te invit de acum și te rog să nu refuzi.

LIE FLOROIU: Aș putea, urâto?

AURELIA: Cred că nu. Nu, sigur nu! Aș vrea să nu vii singur, ci însoțit de Diana ta. Eu voi fi, sper din toată ființa mea, cu Gigi, Măruța cu Victor, iar tu cu Diana. Trei perechi fericite ce vor rămâne și prieteni pe vecie. Nu zice nimic, fă tu primul pas spre – nu spun împăcare, că nu v-ați certat – revenirea la drumul comun prin viață. Iată că vine Măruța. La revedere, doctore!

                                                     SCENA 24

                                  Aurelia, Lie Floroiu, Măruța

MĂRUȚA (Veselă): Aurelia, te așteaptă salvarea. Acum, sunt veselă și mă bucur. Când te-am adus, mă durea sufletul, dar nu i-am spus domnului doctor, că avea nevoie de mine. Mă uitam la tine și nu prea aveam speranțe că vei scăpa. Hai să te duc acasă, Aurelia, și să nu mai dai pe la noi, adică prin spital, decât când vei naște și când vei vrea să ne vezi. M-aș bucura să nu mă uiți, că pe domnul doctor sigur nu-l vei uita…

AURELIA (O oprește): Nu mai spune nimic, că mă faci să plâng. Voi ați intrat definitiv în viața mea și n-am de gând să vă scot de acolo. Deodată cu voi a intrat și Diana lui și căpitanul tău. Mergem, să nu lăsăm salvarea să aștepte. (Pleacă amândouă, iar doctorul le urmărește cu privirile până când ies pe ușă).

                                                  TABLOUL II

                                                      SCENA 25

                                       Aurelia, Măruța, Victor Predescu

(Salvarea oprește în fața blocului în care locuia Aurelia. Măruța urcă cu Aurelia la apartamentul ei. Acolo sunt așteptate de căpitan).

VICTORPREDESCU: Bine ați venit, fetelor!

MĂRUȚA: Asta era ideea ce ți-a venit la spital? Să ne aștepți aici?

VICTOR PREDESCU: Asta și alta, dar să mă consult cu voi.

AURELIA: Ești de treabă, căpitane, și mă bucur pentru Măruța, că a reuși să-ți fure inima.

MĂRUȚA (Cu timiditate vizibilă): Cred că ne-am furat-o reciproc, Aurelia. De când l-am văzut că nu-și mai dezlipește privirile de la mine, m-a cam trecut în posesia lui. Am simțit ceva care parca m-a săgetat și m-am rugat lui Dumnezeu să-l îndrepte spre mine. Se vede că ruga mi-a fost ascultată.

VICTOR PREDESCU: La fel am simțit și eu. Știți ce mi-am zis atunci când mă uitam la tine?

MĂRUȚA: Ce?

AURELIA: Eu zic să intrăm în casă, să nu stăm aici în picioare. Înăuntru vă puteți face destăinuiri. Puteți intra singuri într-o cameră și-acolo vă puteți spune destule, și cu vorba, și cu fapta.

VICTOR PREDESCU: Bine zici, Aurelia, deschide ușa!

AURELIA (Introduce cheia și deschide ușa): Dragilor, de când am plecat, la mine n-a mai intrat nimeni. Nu știu cum mai arată casa. Îmi cer scuze pentru ce nu este în regulă.

MĂRUȚA: Nu să te criticăm pentru posibile nereguli am venit, ci să te ajutăm să-ți faci ambientul plăcut. Nu-ți face griji, noi îți suntem prieteni și la ce sunt buni prietenii?!

AURELIA (Deschide ușa și intră urmată de Măruța și Victor Predescu): Să deschidem ferestrele care dau în afară, să intre aer proaspăt. Deschideți-le voi. Eu caut în frigider ceva, să vă servesc, cât stăm puțin de vorbă…

VICTOR PREDESCU: Dacă nu găsești, spune-mi mie ce dorești si îndată sunt cu ele aici.

AURELIA: Nu te trimit eu pe tine după…

VICTOR PREDESCU: Nu trebuie să mă trimiți. Am eu alte posibilități. Tu doar comanzi, iar eu rezolv.

AURELIA: Ajut-o tu pe Măruța dă deschidă ferestrele în dormitorul de acolo, dar închideți ușa, să nu se facă curent (Se uită la amândoi și zâmbește cu subînțeles), până fac eu cafele – cafea sigur am – , clătesc niște cești, pe care s-a pus praful, niște păhărele, după care vă chem (Aurelia se duce la bucătărie, căpitanul și Măruța intră în dormitor, să deschidă ferestrele și să-și pună de acord inimile).

                                                              SCENA 26

                                                 Aurelia, Măruța, Căpitanul

AURELIA (Pune față de masă pe masa din sufragerie, două cești cu cafea, trei păhărele, o sticlă cu lichior de caise, cele două scaune pe care le avea, mai aduce și pentru ea taburetul din bucătărie și strigă): Gata, copii, ieșiți!

VICTOR PREDESCU (Vesel, iese ținând-o pe Măruța pe după umeri; fata este emoționată și îmbujorată): Ai cam multe ferestre la dormitorul acela, Aurelia, ne luă ceva timp deschiderea lor. Ai și niște foraibăre sofisticate pe la ele…

AURELIA (Intră și ea în jocul lor): Dar vă descurcarăți, le-ați găsit secretul în cele din urmă, da?

VICTOR PREDESCU: O, da! Mă ajută însă și Măruța, care se dovedi foarte inventivă și atât de dulce, încât le tot închideam și le deschideam… Să nu uităm, Aurelia!

MĂRUȚA. E cam lipicios căpitanul Predescu, Aurelia, cu greu se dezlipi de mine. Să fiu sinceră, nici nu-mi displăcu. Dimpotrivă…

AURELIA: Dragilor, bine ați venit la mine în casă! Eu nu pot bea, dar vă rog pe voi să luați un pahar de lichior de caise, băutura mea preferată. Închin și eu cu voi și vă doresc să fiți fericiți toată viața. Așa îmi doresc și eu, dar parcă nu cred că se poate întâmpla, nu știu de ce…

VICTOR PREDESCU: Te mai îndoiești, Aurelia?

AURELIA: Încă n-am curaj să-mi pun mari speranțe, mai am îndoieli…

VICTOR PREDESCU: Haideți să vedem ce avem de făcut. Să chibzuim și să trecem la acțiune. Ție îți spunem acum. Măruța își dădu acordul să-mi devină tovarășă de viață. Urmează să facem următorii pași. Tu, când va veni Gigi Iliescu și vă veți întâlni, îi vei da un răspuns favorabil, ținând seamă că…

AURELIA: Să-l văd pe Gigi, Victor, și să dorească să fim împreună. Cred că ai auzit când am spus că vreau să-l leg de mine, dar trebuie să vrea și el. Altfel, iar se năruiește totul!

VICTOR PREDESCU: Deci tu nu crezi că a venit în țară cu gândul ășta?

AURELIA: Îmi pare rău, încă nu cred, mai am temeri…

VICTOR PREDESCU: Da? Atunci, ascultă aici! (Scoate telefonul, face numărul și-l apelează pe Gigi. Fetele amândouă vin lângă el să asculte convorbirea. Aurelia stă cu pumnii strânși la piept și este scuturată de emoții puternice):

                                                     SCENA 27

                                 Aceiași, Gigi Iliescu (la telefon)

VICTOR PREDESCU (Le face semn fetelor să asculte cu atenție și să nu miște, când începe telefonul să sune): Alo? Gigi?

GIGI ILIESCU: Da.

VICTOR PREDESCU: Victor la telefon. Ce faci, prietene?

GIGI ILIESCU: Stau ca pe spini. Umblu pe aici, pe coclauri, ca un bezmetic și mă cert cu ai mei că nu mai stau și pe acasă cu ei. Aștept vești de la tine! Vești bune! Ai așa ceva?

VICTOR PREDESCU. Am, Gigi, de aceea te sun, să ți le dau.

GIGI ILIESCU (Aproape strigă): Ai  dat de ea? Spune, nu mă mai ține cu tălpile pe jar! De Aurelia, fata pentru care am venit eu, ai dat? E bine, ai văzut-o, ai vorbit cu ea? Ce face? Ce zice?

VICTOR PREDESCU: Pui multe întrebări și nu-ți pot răspunde la toate. Stai liniștit și te anunț eu când să vii încoace. Cum vei veni, te duc la ea.

GIGI ILIESCU: Ce să mai aștept, Victor? Nu mai aștept niciun minut! N-am așteptat destul? Mă îmbrac, mă urc în mașină și peste trei ceasuri sunt acolo. Te sun pe tine și, dacă nu ești liber, mă duc iar la ușa ei. Gata, închid: Ne vedem peste puțin timp. (Închide și convorbirea se întrerupe).

                                                           SCENA 28

                                      Aurelia, Victor Predescu, Măruța

VICTOR PREDESCU. Ei, Aurelia, ce mai zici? Te mai îndoiești?

AURELIA: Zic, căpitane, că mă bucur, că simt cum plutesc nu prea știu prin ce sfere, că mă găsește total nepregătită, că nu știu cum să-l primesc, să nu-l dezamăgesc și să-l determin să fugă iar, că aveam de gând să-i întâlnim pe doctor și Diana, să fie și ei de față, că…

VICTOR PREDESCU: Oprește-te, fată! Parcă intrași în priză, nu te mai știi opri? Păi, noi de ce suntem aici? Să trecem la acțiune imediat!

AURELIA: Ce facem mai înainte?

VICTOR PREDESCU: Mergem la Diana. Dacă nu vrea să vină cu noi de bunăvoie, o arestez. Găsesc eu ceva și-o iau pe sus! Păi, ce? Se joacă cu un om al legii?

AURELIA: Sper că nu vorbești serios, căpitane!

VICTOR PRESEDCU: Nici nu vorbesc, dar îmi ciripi mie o păsărică la urechea dreaptă că doctorul se duse la Diana și, dacă nu pierdem timpul, îl prindem acolo. Gata, pe cai că se filmează! (Ies toți trei).

                                                    SCENA 29

                               Aurelia, Victor Predescu, Măruța, Diana

(Ajung la Institut. Căpitanul trece pe la poartă și rezolvă cu intrarea. Ajung la ușa biroului Dianei. Căpitanul bate în ușă. Dinăuntru, cu o mică întârziere, se aude un glas de femeie):

DIANA: Da. Intră!

AURELIA, MĂRUȚA, VICTOR PREDESCU (Căpitanul deschide ușa și le împinge pe fete înainte. După ele intră el. Înăuntru dau peste Diana, care îi primește puțin încruntată, dându-le de înțeles că nu prea are nevoie de cineva în acele momente. Toți trei zic): Bună ziua!

DIANA (În picioare, la biroul pe care avea o mulțime de hârtii, de schițe): Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva. Vă rog să spuneți, că nu dispun de prea mult timp, am mult de lucru, după cum vedeți. Luați loc!

AURELIA: Mulțumim, dar și noi ne grăbim, așa că rămânem în picioare.

DIANA: Cum doriți. Vă ascult.

AURELIA: Domnișoară arhitect Diana Barbu, eu vă caut, ei doar mă însoțesc pe mine. Eu am venit să vă mulțumesc…

DIANA: Mi se pare că suntem, dacă nu de-o vârstă, apropiate sigur. Să renunțăm la pluralul politeții, da?

AURELIA. De acord, Diana.

DIANA: Spuneai că ai venit să-mi mulțumești. Dar nici nu te cunosc, nu te-am văzut în viața mea!

AURELIA: Ba m-ai văzut, Diana, într-o postură în care n-aș dori să mă mai vezi vreodată. Poate ne-om mai fi văzut și înainte de acel moment critic, dar am trecut una pe lângă alta, fără să ne băgăm în seamă, ca două necunoscute. Eu lucrez în aripa cealaltă a acestei clădiri, sunt inginer proiectant.

DIANA: Și pentru ce îmi mulțumești, nu te supăra, ca să scurtăm cât mai mult această vizită neașteptată, ca să nu zic inoportună, deranjantă. Am spus că am de lucru și nu-mi place să nu-mi fac treburile la timp și fără greș.

AURELIA: Da? Mă bucur mult să aud. Atunci, scurtez. Îți mulțumesc Diana Barbu pentru puterea ta de înțelegere, pentru spiritul de sacrificiu de care ești în stare, pentru bunătate, pentru altruism… Și aș putea să mai adaug. Într-o anumită împrejurare, i-ai permis doctorului Floroiu, cu mare bucurie, fără să stai o clipă pe gânduri, să mă culeagă de pe marginea drumului accidentată, mai mult moartă decât vie, să cheme salvarea, să mă ducă la spital, să mă trateze, să stea la patul meu zile și nopți, să mă readucă în simțiri și încet-încet să facă să pulseze din nou viața în mine, să fiu ceea ce sunt acum. Și el a spus atunci că-și iubește meseria, că are obligația să intervină atâta timp cât nu   mi-am dat duhul. El a simțit că nu mi-l dădusem. Tu l-ai înțeles, deși trebuia să se întâmple cel mai fericit moment al vieții voastre. Îți mulțumesc, Diana, fată cu suflet nobil! Dă-mi voie să-ți prezint pe acești tineri. Ea este Măruța. O vezi cât este de frumoasă? Ea l-a ajutat pe doctor să mă facă bine. Ea este fata de 24 de karate. El este căpitanul Victor Predescu, care a venit la spital să-mi aducă mie o veste. S-au văzut și trăiesc în prezent o frumoasă poveste de dragoste. Venisem la tine…

DIANA: Mi-ai mai spus, să-mi mulțumești. Aurelia, căci așa te cheamă, eu am avut atunci o rătăcire, parcă mi s-a întunecat mintea, n-am putut spune nimic, am luat-o pe drum înainte și m-am dus mult și bine. Mi-am revenit târziu și, spre rușinea mea, n-am făcut pasul pe care ar fi trebuit să-l fac. Deci, tu ești fata cu cireșele, piaza rea, pacostea, năpasta și nu mai știu ce?

AURELIA. Eu sunt, Diana. Dar de unde știi tu despre fata cu cireșele, despre…?

VICTOR PREDESCU: Aurelia, ia uită-te pe colțul biroului, în stânga domnișoarei Diana, ce vezi?

AURELIA. Am văzut eșarfa de la început și-am recunoscut-o. Mai este aici, Diana Barbu?

DIANA: Este, urâto, este. Tu ai plecat cu Măruța, fata de 24 de karate, acasă, iar el a venit la mine. Mi-a mulțumit și el ca și tine, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, m-a îmbrățișat, m-a sărutat, cum știe numai el, și mi-a spus că a venit să mă ducă acasă. Apoi, mi-a povestit despre tine, despre Măruța, despre căpitan, despre Gigi, care a venit pentru tine din străinătate și nu va mai pleca. Am auzit bătăi în ușă și l-am trecut la separeu, neștiind cine este. (Strigă): Iubitule! Poți ieși! Au venit prietenii!

VICTOR PREDESCU: Asta-i muzica ce-mi place!* Dorința ta cea mai arzătoare, prima ta dorință exprimată, s-a împlinit, urâto! Iartă-mă că-ți spun și eu ca doctorul. Două din trei dorințe s-au împlinit. A treia e pe cale, trebuie să ne grăbim, că pică Gigi acum-acum…

                                                      SCENA 30

                   Diana, Aurelia, Măruța, Victor Predescu, Lie Floroiu

LIE FLOROIU (Vesel și cu chef de glume, ca de obicei): Urâto, nici aici nu scap de tine? Parcă plecaseși acasă, așa de repede ți se urî să stai în cuibul tău atât de mult dorit? Ha, ha, ha, ha!...

AURELIA: Am venit să văd cum știi să te ascunzi și constat că ai lipsuri serioase. Când ai fost copil, nu te-ai jucat de-a v-ați ascunselea? N-ai putea să te duci la femei, că-ți uiți obiectele personale și te prinde bărbatul!

DIANA: Atâta i-ar trebui, să meargă la altele!

LIE FLOROIU: Îi răspund Aureliei. Urâto, am venit la femeia mea și uită-te la ea cum arată și apoi îmi spui dacă ar putea alta să mă atragă!

AURELIA: Am văzut-o, doctore, și-am admirat-o cât timp tu erai la separeu, în ascunzătoare.

Am bănuit că ești aici și-am venit să vă luăm pe amândoi, repet și accentuez, pe amândoi, la o mică petrecere, una intimă, între prieteni de suflet. Bucuria pe care o am pe suflet, că mi s-au împlinit toate dorințele, vreau s-o împărtășesc cu voi: Cu tine și Diana, cu Victor și Măruța și…

DIANA și FLOROIU: Și tu singură?

VICTOR PREDESCU: Da de unde! Îi vine și ei jumătatea. E pe drum. Mă tem să nu gonească prea tare și să-și piardă permisul. Acum ajunge, trebuie să ne grăbim.

AURELIA: El a făcut să-mi renască speranța. Am încredere în căpitan, mai ales că m-a făcut  să-i aud și glasul. Nu știți cum îl aștept!

VISTOR PREDESCU: Prieteni, eu vă părăsesc! Aurelia, dă-mi voie să mă ocup eu de ce trebuie, să mă simt util. Lași totul în seama mea și te asigur că va ieși bine, ai să vezi. Voi mergeți acasă la tine și faceți locuri la masă pentru șase persoane…

AURELIA: Te-ai gândit bine, Victor. Chiar vroiam să te rog. Să-ți dau bani…

VICTOR PREDESCU: Decontările se fac la urmă. Și n-o să lăsăm totul pe spatele tău, căci doi dintre fericiți suntem aici, eu și doctorul, iar al treilea va veni odată cu mine. Să vă grăbiți și voi să ajungeți acasă. Preparatele și tot ce trebuie să umplem masa vor veni într-o jumătate de oră. Am plecat. Aș lua-o cu mine și pe fata mea, dar o las, să vă ajute acasă. (Iese).

                                                          SCENA 31

                                    Aurelia, Diana, Măruța, Lie Floroiu

AURELIA: Mergem și noi. Diana, tu poți pleca acum?

DIANA: Cine m-ar mai putea opri, Aurelia? Numai să-mi strâng hârtiile și să le bag în fișet, ca să nu mi le încurce cineva. Apoi, îmi iau liber cât timp va trebui. (Cei trei îi duc hârtiile de pe masa de lucru, iar Diana le așează în fișet la locul lor). Gata. Închid și plecăm. (Ies).

                                                              SCENA 32

                                          Aurelia, Diana, Măruța, Lie Floroiu

(Acasă la Aurelia. Totul este pregătit, dar nu sosesc căpitanul și Gigi Iliescu, cea mai așteptată persoană, și nu numai pentru Aurelia. Se simte o oarecare încordare, chiar neliniște. La un moment dat, se aude soneria. Toți tresar, se ridică de pe scaune să-i întâmpine pe cei așteptați. Aurelia se îndreaptă emoționată spre ușă. Deschide. Surpriză – la ușă este un copilaș. Ridică ochii spre Aurelia și zice):

COPILUL: Sărut mâna! Vă rog să-mi dați doi lei să-mi cumpăr niște cireșe. Este un nene cu niște cireșe în fața blocului. Sunt așa de frumoase: mari, negre, coapte-coapte. Ți se opresc ochii pe ele și-ți lasă gura apă, când le vezi. Îi cerui o cireașă să gust, dar nu vru să-mi dea. Mă trimiseră doi neni. Îmi dați? Vă rog!

AURELIA: Dacă-ți dau? Dar acei neni nu vrură să-ți dea? Ei, ce le-oi face eu!

COPILUL: Unul dintre ei scosese banii să-mi dea, dar îl opri celălalt, un polițist!

AURELIA: Îl opri? Vai de el! Pe acesta îl bat, să știi! Îl bat rău!

COPILUL: Ba, să nu-l bateți, că el îmi spuse să vin aici, că voi mânca atâtea cireșe, cât n-am mâncat toată viața mea!

AURELIA: I-auzi! Și câte cireșe ai putea tu mânca, copile?

COPILUL (Își ia pălărioara împletită din paie de pe cap și o întoarce cu gura în sus): De mâncat, aș putea mânca și pălăria asta a mea plină, ia, până aici. Și cu vârf! Dar mă mulțumesc și cu o mână, iar un pumnișor, uitați așa, ar fi și mai bine!

AURELIA: Copile, copile! O s-o ai plină-plină cu cireșe, cât n-o să stea în ea! (Îl mângâie pe copil și-l strigă pe doctor): Doctore, istoria aproape că se repetă. Du-te tu cu băiețașul și umple-i pălăria cu cireșe. Fetița cu cireșele din copilăria noastră luă, de data asta, chipul acestui băiețaș, dornic să mănânce cireșe. Uite, ia bani, te rog. De data aceasta nu vei mai lua bătaie, sigur.

LIE FLOROIU: Am înțeles, urâto, așa voi face. Dacă atunci nu mi-ai dat bani, nu ți-i iau nici acum. Hai cu mine, băiețaș! (Îl ia de mână pe băiat și coboară scările cu el. Aurelia închide ușa și revine în sufragerie. Nu peste mult timp, se aude iarăși soneria. Se duce să deschidă tot Aurelia).

                                                      SCENA 33

                                                 Aurelia, Gigi Iliescu

AURELIA (Deschide ușa și rămâne fără grai. În fața ei, stă Gigi Iliescu. Nu poate articula un cuvânt. Ochii i se umezesc de lacrimi. Își mușcă buzele, să nu izbucnească în plâns).

GIGI ILIESCU. Bine te-am, găsit, Aurelia. Mă primești în casa ta?

AURELIA (Reușește cu greu să răspundă). Bine ai venit, dragul meu. De când te aștept! Nu vreau nicio explicație, îți cer doar să rămâi…

GIGI ILIESCU. Cu gândul acesta am venit, să rămân lângă tine, dacă tu vrei, până la sfârșitul zilelor.

AURELIA (Îl îmbrățișează și-l sărută): Acesta este răspunsul pe care ți-l dau din tot suflerul. Intră, te rog, să mai cunoști două ființe dragi – pe iubiții lor i-ai cunoscut, cred, îi așteptăm să vină și ei(Îl prinde de braț și intră în sufragerie. Le prezintă pe fete): Ea este Diana Barbu, iubitul ei se duse cu un băiețel până în stradă, să-i cumpere cireșe. Ea este Măruța, fata care a stat la patul meu, până când m-am pus pe picioare. Pe iubitul ei îl cunoști bine, este prietenul tău, Victor Predescu. Fetelor, el este…

MĂRUȚA: Știm din spusele tale, Aurelia. Bine ai venit, Gigi, că fata asta frumoasă n-a lăsat pe nimeni să se apropie de ea. De câte ori am auzit-o la spital: „De l-aș vedea doar pe Gigi al meu, Doamne, Doamne! Ce fericită aș fi!” Fă-o fericită, Gigi, că merită.

                                                   SCENA 34

                   Aurelia, Gigi, Diana., Măruța, Lie Floroiu, Victor Predescu

AURELIA (Ridică cupa de șampanie): Prieteni, permiteți gazdelor (Se arată pe ea și pe Gigi) să dea semnalul începerii acestei petreceri deosebite, cum n-a fost, spun cu convingere, nici în basme: trei prieteni își găsesc iubirile și pornesc pe drumul vieții. Să închinăm pentru iubire, pentru liniște sufletească, pentru prosperitate, pentru viață lungă, pentru împlinirea dorințelor personale. Gândurile bune să ne călăuzească pașii, iar prietenia care ne leagă să rămână veșnică. La mulți ani! (Ciocnesc și beau, în timp ce se lasă încet CORTINA).

………………………………………………………………………..

A da cu pisica de pământ, proverb românesc, „a lămuri lucrurile de la început.”

Năstrap, năstrapi, s. m. – Strop, picătură dintr-un lichid care fierbe;

Trandafir, trandafiri, s. m. – Cârnat din carne de porc tocată mare și condimentată cu mult usturoi, pus apoi la uscat, după care se frige în untură și se păstrează în oală mare de lut.

*Asta-i muzica ce-mi place” – Fraza ajunsă celebră a fost  rostită de regele Carol I la prima lovitură românească de tun, trasă de artileriștii români de la Calafat asupra Vidinului, pe celălalt mal al Dunării, în Războiul pentru Independență, 1877 – 1878.

                                                    S F Â R Ș I T

                            

             

                            

       

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 231 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou