Home Teatru Grigorie M. Croitoru: I O N E Ţ I I sau ÎN CEL MAI PUR STIL ROMÂNESC
Grigorie M. Croitoru: I O N E Ţ I I sau ÎN CEL MAI PUR STIL ROMÂNESC PDF Print E-mail
User Rating: / 3
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 19 February 2013 09:06

                                                          I O N E Ţ I I

                                                                 sau

                                         ÎN CEL MAI PUR STIL ROMÂNESC

                                                         Dramă în trei acte

         PERSONAJELE:

                   - MIHAI ANTONIU – directorul şcolii, 50 de ani

                   - TUDOR NEDELEA – profesor, proaspăt absolvent, 22 de ani

                   - DORA ANTONIU – învăţătoare, soţia directorului, 48 ani

                   - ADRIANA ANTONIU – elevă în clasa a XI-a, fiica directorului, 18 ani

                   - OVIDIU IONESCU – profesor, 23 de ani

                   - DINU TĂTARU – profesor

                   - ALEXANDRU FOMESCU – profesor

                   - BARBU STANCA – profesor

                   - COSTICĂ ANGHEL – profesor

                   - DUMITRU DUMITRESCU – profesor

                   - EUSEBIU NEGREANU – profesor

                   - FANE DRAGOTĂ – profesor

                   - GHEORGHE DINESCU – profesor

                   - GETA FIRICAN – profesoară

                   - HORIA MĂRGINEAN – profesor

                   - IONETE ION – profesor

                   - OLGA DRĂGAN – profesoară

                   - JENICĂ MITITELU – profesor

                   - MIC

                   - NEUCUŢĂ

                   - LECĂ

                   - MOŞNEAG

                   - DOAMNA COCEAN

                   - ELIZA

                   - MILENA

                   - ELEVI

                                                                     *

                                                           ACTUL I

                                                          SCENA I

         (Decorul înfăţişează o sală profesorală dintr-o şcoală românească: mese aşezate în forma literei T, scaune, dulapuri, cuiere, orar pe perete, dulăpior pentru cataloage, flori ornamentale, în cele două colţuri ale încăperii de lângă ferestre doi ficuşi enormi)

         DIRECTORUL (Stă în capul mesei cu condica de prezenţă în faţă. Este mai în vârstă, uşor cărunt, poartă ochelari de vedere. Aude paşi pe coridor. Îşi îndreaptă privirile spre geamul din uşă şi vede un tânăr venind cu un geamantan în mână. Se ridică în picioare, îşi ia ochelarii de la ochi şi-i pune pe condică lângă stilou).

                                                          SCENA II

                                                Directorul, Tudor Nedelea

         TUDOR NEDELEA (Bate la uşă şi când aude  „intră”, apasă clanţa şi păşete înăuntru): Bună ziua.

         - DIRECTORUL (Cu zâmbetul pe buze îi răspunde la bineţe): Bună ziua, tinere. Cu ce îţi pot fi de folos, dacă îmi dai voie să te întreb?

         TUDOR NEDELEA: Pe tovarăşul director al şcolii vreau să-l găsesc, dacă este posibil.

         DIRECTORUL: L-ai şi găsit, tinere. Eu sunt directorul. Nu cumva eşti vreun nou profesor?

         TUDOR NEDELEA: Eu sunt profesor de limba română şi am fost repartizat la această şcoală. Am aici repartiţia, tovarăşe director. Poftiţi (Scoate din buzunar repartiţia şi i-o înmânează)

         DIRECTORUL (Ecaminând repartiţia): Îmi pare bine, tinere. Bine ai sosit şi să îmbătrâneşti în această şcoală, ca şi mine.

         TUDOR NEDELEA: Nu ştim ce va aduce ziua de mâine, dar s-o trăim cum se cuvine pe cea de astăzi.

         DIRECTORUL: Vii cam de departe şi cred că eşti obosit. Ia, te rog, loc să văd eu ce pot face până când îţi găsim gazdă. O gustărică şi un locuşor unde să pui niţel capul jos. Mă întorc numaidecât. (Iese).

                                                          SCENA III

                                                     Tudor Nedelea singur

         TUDOR NEDELEA (Se aşază comod pe un scaun. Îşi aruncă ochii pe orarul de pe perete şi citeşte numele profesorilor. La limba română erau trecute patru nume. O fi plecat vreunul, gândeşte. Dacă au dat catedra liberă, sigur este încă o catedră, nu trebuie să-mi fac grijă. Îi vine în minte Milena şi se întristează. Cât de mult ar fi vrut să fie cu el. Poate că ar fi rămas la universitate şi n-ar fi venit la marginea ţării. Punând atâta distanţă între ei, poate că îi va veni dor şi paşii o vor mâna spre el. Îl trezeşte din visare intrarea directorului).

                                                          SCENA IV

                                               Tudor Nedelea, Directorul

         DIRECTORUL (Intră zâmbind): Vino, te rog, cu mine. Stau în locuinţa şcolii, este aproape. Soţia îţi face o gustărică şi, dacă vrei, te culci puţin în camera băiatului. Dacă nu, mergem să-ţi găsesc gazdă, căci este datoria mea. Însă aş vrea să vină şi ceilalţi colegi, unii ar putea să te primească în gazdă. Au condiţii excelente şi este mai bine să locuieşti cu intelectuali, mai ales dacă sunt şi colegi, decât cu simpli oameni.

         TUDOR NEDELEA: Eu mă adaptez uşor. Ştiu să mă port şi cu intelectuali, şi cu oameni simpli. Dacă am o cameră a mea, o masă, un scaun şi un dulap, totul este în regulă. Sunt destul de ordonat, iar (Glumind) femei nu am de gând să aduc. Am o prietenă, adică aveam, dar n-a vrut să mă urmeze în părţile acestea. Nu ar suporta să se simtă dezrădăcinată şi...

         DIRECTORUL: Îmi permiţi o părere, tinere coleg?

         TUDOR NEDELEA: Sigur, tovarăşe director. Mai ales că vine de la o persoană cu multă experienţă de viaţă.

         DIRECTORUL: Nu te iubeşte destul, dragul meu. Femeia, când iubeşte cu adevărat, îl urmează pe bărbat şi în foc. Sau poate că ai vreo slăbiciune, ţi-a prins-o şi femeile ştiu să profite. Dacă ţi-ai pus inima toată în palma ei, eşti cam pierdut, iartă-mă că-ţi spun.

         TUDOR NEDELEA (Recunoscând): Aveţi dreptate. Slăbiciunea mea se cheamă Milena, un înger de fată, şi ştie că o iubesc peste poate. Ei nu i-a venit a crede că eu voi pleca. Nu ştiu ce va face acum, eu însă sunt hotărât să merg pe calea mea.

                                                          SCENA V

                                                         Aceiaşi, Dora

         DORA.(Acasă la director, Dora îi aşteaptă cu masa în sufragerie): Hai, bărbate, că se răceşte mâncarea. Veţi avea timp destul să povestiţi după aceea.

         DIRECTORUL: Ea este soţia mea. O cheamă Dora şi este învăţătoare. Nici ea nu prea a vrut să mă urmeze, dar până la urmă dragostea a învins şi iată-ne cu părul alb, cu copii mari. Draga mea, tânărul este noul profesor de limba română. După ce mănâncă, îi faci patul în camera băiatului, să se odihnească niţel. A călătorit toată noaptea. La amiază, pui la masă un tacâm în plus.

         DORA: Bine aţi venit, tovarăşe profesor, şi să prindeţi rădăcini. Aici nu este Bucureşti, Cluj, Timişoara, Craiova, dar sunt şi aici oameni minunaţi, o să vedeţi, iar copiii lor nu sunt cu nimic mai prejos decât alţii. Vă rog să luaţi loc la masă, iar eu vă fac patul între timp. Eu vă pusei şi un păhărel de tărie, dacă obişnuiţi, nu vă sfiiţi. Vă las. (Se porneşte spre ieşire).

         DIRECTORUL:  Adriana îşi face programul obişnuit?

         DORA: Doar o ştii. Se sculă, ciuguli, ca de obicei, de ici un pic, de colo încă un pic, îşi bău caniţa cu lapte şi se băgă în pat. Până nu-şi face planul de citit, nu se clinteşte din pat sau de la masă. Dar o voi scula, să mă ajute la pregătitul mesei şi la alte treburi.

         DIRECTORUL (Către Tudor): Adriana este fata noastră. Mai avem un băiat mai mare. Fata este în clasa a XI-a, clasă terminală, cu examen de maturitate şi cu admitere. Vrea să treacă cu bine aceste hopuri, şi-a făcut un plan şi nu se abate de la el nici s-o omori. Sperăm să şi reziste. Dar s-o lăsăm pe ea. Poftă bună!   

         TUDOR (Ridică păhărelul, gustă din el şi-l pune jos, apoi mănâncă)

                                                          SCENA VI

                                           Cadre didactice, Directorul

         (În sala profesorală a şcolii s-au strâns dascăli, discută între ei, se bucură de revedere după vacanţa mare. Sunt veseli şi destul de gălăgioşi. Intră directorul):

         DIRECTORUL (Bine dispus): Bună ziua, stimaţi colegi. Bine ne-am reîntâlnit.

         DINU TĂTARU: Bună ziua, tovarăşe director. Bine v-am găsit.

         ALEXANDRU: Ce mai faceţi, tovarăşe director? Parcă aţi mai întinerit...

         BARBU: Ba, parcă a mai îmbătrânit. Ha-ha-ha-ha!...

         COSTICĂ: A, nu, doar un pic mai adus de spate! Să vezi cum o să ne cocoşeze şi pe noi cu sarcinile, anul acesta. Doar am mai făcut un pas pe calea socialismului biruitor şi, cu fiecare pas, sporesc şi sarcinile, numai salariile nu se prea clintesc din loc.

         DUMITRU: Un pas mic pentru noi, dar unul enorm pentru România viitoare, Costică...

         DIRECTORUL (Vădit nemulţumit, dar îşi păstrează calmul): Nu v-aţi lăsat de cleveteli? Mă gândeam că v-aţi pierdut sacii pe unde aţi umblat în vacanţă. Dar se vede treaba că nu s-a întâmplat aşa ceva. Din păcate. Măcar abţineţi-vă un timp. Ne-a venit un profesor nou, un tânăr, nu-l băgaţi în sperieţi din primele zile. Amânaţi să vă daţi arama pe faţă cal puţin până când intră şi el în slujbă. Acum vă cer ajutor să mă sprijiniţi să-i găsesc gazdă. Doi colegi au posibilităţi să-l găzduiască. Ce zic aceştia?

         EUSEBIU: (Ritos): Eu nu iau pe nimeni în gazdă.

         FANE: Nici eu. Nu mă bag slugă la nimeni.    

         GHEORGHE (Jignitor): Îl poate lua domnişoara Geta. Îi poate oferi pat cu suflet... Ha-ha-ha-ha!

         GETA (Răspuns pe măsură): Să-ţi fie ruşine, Gheorghe! Ce-ai, mă, cu mine? Ţi-e ciudă că nu-ţi ofer ţie? Cine s-ar culca cu un măgar ca tine?

         HORIA: Dacă tăceai, filozof rămâneai, Gheorghe. Numai măgar nu fusesei. Acum, unde este, tovarăşe director?

         DIRECTORUL: L-am dus la mine, să se odihnească puţin, că a călătorit toată noaptea şi n-a dormit.

         IONETE (Prompt): Ei, şi să-l mai instruieşti puţin, să ne pictezi pe noi, ăştia care vă mai contrăm din când în când...

         DIRECTORUL: Te înşeli amarnic, prietene. N-am umblat şi nu voi umbla niciodată cu cioara vopsită şi să-i zic papagal.

         IONETE (Sare ca ars): Eu nu-ţi sunt prieten. (După o scurtă pauză): Nici duşman nu-ţi sunt, să ştii. De ţi-aş fi fost duşman şi ţi-aş fi dorit funcţia, ai fi zburat de mult. Ehehei!... Cine are curaj să se războiască cu mine? Cine?

         JENICĂ (Lansează şi el o fumigenă): A venit calul troian, directore. Ţi se apropie sfârşitul, precum s-a întâmplat cu anticii troieni.

         DIRECTORUL (Iritat, dar păstrându-şi calmul): Ce fel, Jenică?

         JENICĂ: Păi, n-ai auzit? Adică tu nu puteai auzi, deoarece nu-ţi putea spune nimeni ţie că-ţi trimite în şcoală un spion, ca să te schimbe din funcţie.

         DIRECTORUL: Că bine ar face să mă schimbe. Dar cu unul dintre voi şi să vă dau eu, apoi, o lecţie de bună purtare. Să mă cunoaşteţi şi în calitate de dascăl şi de om. Dar oricare dintre voi ar  duce-o de râpă, aţi unge-o cu slănină şi-aţi da-o la câini s-o mănânce, ca să şi glumim un pic. Tânărul acesta, Jenică, pare un tânăr de treabă, incapabil de josnicii, aşa că eu nu cred în spusele tale cu calul troian.

         JENICĂ: Pare, directore, pare!

                                                          SCENA VII

                                                  Aceiaşi, Tudor Nedelea

         TUDOR NEDELEA (Se strecoară uşurel pe uşa întredeschisă şi se reazemă de uşorul uşii. A fost văzut de câţiva, dar le face semn cu degetul lipit de buze să tacă. Cu statura lui atletică şi chipul frumos părea un efeb grec. Câteva doamne îşi duc mâinile la gură să-şi înăbuşe o exclamaţie de uimire. Când aude ultima replică, intervine):  Bună ziua, tovarăşi (Accentuează cuvântul „tovarăşi”) Aş fi vrut să vă spun dragi colegi, dar m-aţi dezamăgit cumplit. Nu credeam că într-un colectiv de dascăli, care, se presupune, au trecut printr-o facultate şi au învăţat cum să educe pe alţii, elevi şi părinţi ai elevilor, precum şi oamenii din comunitate, să nu se poată înţelege între ei şi să dea naştere la animozităţi. Mă gândesc cum puteţi educa elevii în spiritul prieteniei, al bunei înţelegeri, al întrajutorării în muncă, când voi vă certaţi ca la uşa cortului şi vă sfâşiaţi directorul fără milă? Vă asigur, pe cuvânt de cinste, - şi n-aveţi niciun motiv să-mi puneţi la îndoială cinstea, că directorul a făcut doar un gest omenesc, mi-a oferit o gustare caldă, observând că vin de la drum lung, şi patul băiatului său pentru a mă odihni niţel şi nu mi-a cerut nimic. Iar despre situaţia din şcoală nu mi-a spus nicio iotă. Auzisem că în această parte de ţară omenia este la ea acasă, dar mi se pare că m-am înşelat. Cât priveşte afirmaţiile ultimilor doi, Ionete şi Jenică, - colegi nu le pot spune pentru că au dovedit că nu cunosc sensul acestui cuvânt -  despre rolul de cal troian pe care l-aş avea eu în această unitate şcolară este o idioţenie ieşită din nişte capete proaste. Măcar ştiţi povetea calului troian? L-aţi citit şi voi pe Homer?

         IONETE: N-o ştiu şi nici nu mă interesează. Iar homarul este un animal marin, şi nu ştiu cum se poate citi.

         JENICĂ: De aceeaşi părere sunt şi eu.

         TUDOR NEDELEA (Enervat, dur): Sărmanilor, vă plâng de milă. Şi vă mai numiţi dascăli? Şi nu ştiţi nimic despre Homer, n-aţi auzit despre Iliada şi Odiseea, celebrele epopei homeriene, ceea ce s-a scris mai frumos de când este lumea asta despre războiul troian, unde apare şi calul troian, pe care l-aţi luat şi voi în gură, dar nu ştiţi cu ce se mănâncă. Folosiţi expresia, aruncând-o în cârca unui om pe care nu l-aţi văzut în viaţa voastră. Eu sunt tânărul profesor care a descins în această şcoală cu gânduri curate. Faţă de mine aţi greşit grav şi aştept scuze. Cu cât mai repede, ci atât mai bine. Parafrazând spusele lui Creangă – sau nici acesta nu ştiţi cine a fost? – într-un celebru basm, ar suna cam aşa: „ – Alelei! oameni nepricepuţi! Ce-aţi făcut? De v-a învăţat cineva, rău v-a priit, iară de-aţi făcut din capul vostru, rău cap aţi avut!”

         IONETE: Aşteaptă tu până când îţi cer eu iertare!

         JENICĂ: Tot aşa zic şi eu!

         TUDOR NEDELEA. Dacă nu vă veţi cere iertare, aud toţi dacălii prezenţi, vă voi umili până când vă veţi târî în genunchi în faţa mea. Încă ceva şi cu voi am terminat. Nu v-am permis şi nu vă permit să mă tutuiţi. Nu mă trag de brăcinar cu nişte loaze ca voi. (Adresându-se directorului). Domnule director, vă rog să-mi daţi şi mie o programă şcolară, un rând de manuale. Cred că voi avea un rând de clase.

         DIRECTORUL: Da, veţi avea un rând de clase. Poate o clasă în plus, de-a V-a, dar vă înţelegeţi în catedră. Olga, tu ai cheile, te rog pe tine să-i aduci un rând de manuale, o programă şi ceva indicaţii, dacă are nevoie.

         OLGA: Îi dau manuale noi, căci le va avea mai mulţi ani. Clasele le va lua pe cele rămase de la doamna care a aplecat, iar clasele a V-a i le veţi repartiza dumneavoastră. O poate înlocui şi ca şef de catedră.

         DIRECTORUL: Acestea sunt treburi pentru mai târziu. Dă-i acum ce a cerut, Olga. Altceva, tinere coleg. Mie mi-e ruşine de primirea pe care ţi-au făcut-o. Nu le pune pe toate la inimă. Sun copii buni, dar...

         TUDOR NEDELEA: Dar e rău dracul, că nu-i duce pe unii dintre ei, se zice pe la noi. Domnule director, îmi voi găsi singur gazdă. În seara aceasta voi dormi la hotel. Mă voi descurca. Cum m-am descurcat în perioada studiilor cu aceste două palme, fără să primesc un leuţ de la nimeni, mă voi descurca şi acum. Nu voi veni nici la masa de amiază. Vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să mă iertaţi pentru refuz, dar unii de aici ar fi în stare să ne scoată vorbe mie şi frumoasei dumneavoatră fete şi-ar fi păcat să sufere din pricina mea.

         DIRECTORUL: Nu-i cred în stare de asemenea mârşăvie, tinere coleg.

         TUDOR NEDELEA: Mai am o rugăminte: dacă puteţi să-mi daţi mai repede salariul de instalare, buzunarul meu fiind foarte subţire. După câte ştiu, se semnează zilnic condica de prezenţă. Vă rog să mi-o daţi să semnez şi după aceea să-mi îngăduiţi să plec.

         DIRECTORUL: Semnaţi condica. De aveţi puţină răbdare, vă însoţesc. Megem şi la Consiliu, ei au şi cameră de oaspeţi, să nu mai daţi bani la hotel. Iar dacă vă răzgândiţi, aveţi tacâmul pus la masă, de amiază. Fata mea ştie să distingă binele de rău şi nu va da ascultare unor vorbe venite din eter.

         OVIDIU IONESCU: Colega, eu sunt Ovidiu Ionescu, profesor de istorie. N-am zis nimic până acum, că mi-am dat seama că eşti stirpe de troian, nu cal, bineînţeles, sau os din Odiseu şi eşti capabil să le ţii piept şi să te ridici deasupra lor. Stau la gazdă şi am un pat, dar este mare, avem loc suficient amândoi. Dacă nu te deranjează să dormi în pat cu mine – ca o glumă, seara obişnuiesc să mă spăl pe picioare şi pe dinţi – ,te rog să primeşti invitaţia mea. La amiază, mergi la masă la domnul director şi apoi eşti al meu. Poate găsim şi gazdă până deseară. Şi nu te uita după gura lumii, fiindcă doar pământul o astupă..

         TUDOR NEDELEA: Mulţumesc, colega. Nu voi uita gestul tău.

         OVIDIU IONESCU: E bine că nu uiţi, dar nu-ţi creezi nicio obligaţie faţă de mine cu asta.

         TUDOR NEDELRA: Vă mulţumesc tuturor pentru primire! Am scris în registru un adevăr. Citiţi şi să vă dea de gândit. Să ne vedem mâine, cu bine. Să aveţi un somn odihnitor şi să visaţi frumos! (Iese. Pe coridor îl aştepta Olga cu programa şi manualele. Intră amândoi într-o sală de clasă). 

                                                          SCENA VIII

                                           Aceiaşi, fără Tudor Nedelea şi Olga

         IONETE: Ce scrie ăsta, tovarăşe director, în registru?      

         DIRECTORUL: Ce-a făcut. A intrat „într-un colectiv didactic în care sunt vipere, nu educatori!”

         IONETE: Serios? Ia să citesc şi eu? (Citeşte şi cade pe gânduri):

         DIRECTORUL: Ce să mai zicem? Ne-am făcut de ruşine în faţa unui tânăr coleg care trebuia primt altcumva. Aşa suntem noi făcuţi, din petice. Viaţa merge înainte şi va trebui să ne spălăm ruşinea şi să dovedim că putem fi şi oameni, nu doar vipere.

         Am stabilit aici nişte sarcini concrete pentru următoarele zile, colective şi individuale. Vă rog să le citiţi, să vi le notaţi pe cele care vă privesc şi treceţi la îndeplinirea lor. Se referă la amenajarea sălilor de clasă, a cabinetelor şi realizarea şcolarizării tuturor elevilor. Peste trei zile ne întâlnim toţi şi vedem cum stau treburile şi ce măsuri trebuie să luăm. Şefii de catedră vor pregăti şi o scurtă informare despre activitatea din anul trecut şi măsuri pentru anul în curs, pentru a putea să întocmesc raportul la nivel de şcoală.

         MIC (Cu un aer de nemulţumit): Dacă facem tot ce ne cereţi aici, înseamnă că nici nu mai dormim!

         DIRECTORUL: Dacă aşa crezi, atunci nu mai dormi, dar le faci, căci vă întreb pe fiecare în parte şi în funcţie de modul în care le realizaţi veţi fi plătiţi. Olga (Care venise între timp), pentru catedra de limba română faci tu un scurt raport, până vă organizaţi. Dar cred că vei rămâne şefă. Activitatea ta te recomandă şi sunt convins că vei face faţă cu brio. Ajutaţi-l şi pe noul coleg. Ceva îmi spune că va fi un profesor bun. Cineva care a trudit cu palmele ca să termine o facultate şi să devină profesor nu poate fi decât un om care îşi respectă şi profesia. Aş vrea din tot sufletul să fie aşa, ca să le închidă gurile celor care au fost atât de sonori şi au dat dovadă de o răutate inimaginabilă. Şi mai este un amănunt care vorbeşte şi el despre cel care a intrat astăzi în şcoala noastră şi la care v-aţi uitat ca la o arătare.

         OLGA: Puteţi spune, tovarăşe director?

         DIRECTORUL: Îmi face plăcere, Olga, dar aş fi vrut să spun şi să-l felicit în prezenţa lui. A terminat cu media zece şi a fost şef de promoţie.

         NEICUŢĂ: Brava lui. Merita altă primire, dar aşa suntem noi, nişte căcănari. Vai de capul nostru, că nu ne mai ajunge nimeni cu prăjina la nas!...

         DIRECTORUL: Sălile de clasă rămân cele de anul trecut. La lucru. (Iese).

                                                          SCENA IX

                                                        Dora, Adriana  

         ADRIANA (Admiră masa şi o cheamă pe Dora): Gata, mami, vino şi vezi şi tu dacă mai trebuie ceva.

         DORA: Dacă ai pus tot ce trebuie pe masă, e bine, fata mea. Şi nu este prima dată când aranjezi o masă.

         ADRIANA: Nu este, mami, dar tu ai ultimul cuvânt. Când zici tu că e bine, chiar este. Te rog, mami, te rog.

         DORA (Râzând şi strângându-şi fata cu dragoste la piept): Ştiu eu de ce tragi tu de mine, ca să te laud, dar sunt sigură că nu uitaşi nimic. Hai că vin (Trec în sufragerie şi mama apreciază ceea ce a făcut fata). Adriana, cum găsişi tu faţa asta de masă, că eu o pusesem bine? Vezi cât este de frumoasă? Eu o păstram pentru tine, că, mai ştii?...

         ADRIANA: O căutai, mamă, şi o găsii. Crezi că există ceva în casa asta, un lucruşor cât de mic, de care să nu ştiu eu? Iar până când îmi trebuie mie, ehei! mamă, multă apă va mai curge pe Someş.

         DORA: Ce ştii tu, fata mea. Dragostea vine şi nu te întreabă. Ai dreptate, nu discutăm acum despre aşa ceva. Dar trandafirii ăştia superbi unde îi găsişi, fată?

         ADRIANA: Secret, mami. Fugii în piaţă să cumpăr, din economiile mele, măcar trei fire, dar nu găsii.

         DORA: Şi?

         ADRIANA. Şi mă întâlnii cu un coleg de clasă. Avea chef de glumă, mă prinse de mână şi nu-mi dădea drumul. Eu îi spusei că sunt necăjită, că am nevoie de nişte flori şi nu le găsesc. Vrusei să le cumpăr din piaţă, dar nu sunt, şi nu ştiu ce să fac. „Câte îţi trebuie? Un braţ îţi ajunge?” mă întreabă. Măcar trei trandafiri frumoşi. „Eu nu mă încurc cu trei trandafiri, dacă vrei un braţ, îţi aduc, dacă...”. Fire-ai al naibii, tu râzi de mine şi mă ţii aici de poveşti. „Nu, colega, aşteaptă cinci minute şi ţi-am îndeplinit dorinţa. Dar să nu te mişti de aici”. O ia la fugă şi tot aşa îl văd şi venind. Nu chiar cu un braţ, dar cu destul de mulţi. Pusei în vază şi în camera mea, şi pe coridor. Îl întrebai de unde îi luă     şi-mi spuse, râzând, că se furişă în grădina seraiului.

         DORA : Şi nu-ţi ceru plată, fata mea?

         ADRIANA: Ei, poate că ar fi vrut el, dar...

         DORA: O să vină şi vremea aceea, Adriana! E bine, fata mea. Uite te răsplătesc cu o strângere la pieptul meu de mamă şi-ţi dau şi o sărutare.

                                                          SCENA X

                                    Dora, Adriana, Directorul, Tudor, Ovidiu

         DIRECTORUL: Fetele mele, am venit. Ne este o foame, de ne scapără ochii.

         DORA: Suntem gata, Mihai. Adriana, du musafirii la masă

         ADRIANA: Bine aţi venit la noi. Vă rog să veniţi după mine.

         DIRECTORUL: Ea este fata noastră, Adriana, elevă în clasa a XI-a. Vă rog, îndrăzniţi.

         ADRIANA: Vă rog să vă aşezaţi aici, tovarăşe profesor.

         TUDOR: Adriana, mă cheamă Tudor şi nu sunt aşa de bătrân să nu poţi să-mi spui pe nume. Te rog să reformulezi şi mă voi simţi bine. Şi-ţi promit, Adriana, că la primul bal, dacă părinţii tăi îmi vor permite, te voi lua cu mine şi voi avea grijă de tine ca de surioara mea, care are aceeaşi vârstă ca tine şi de care îmi este deja dor.

         ADRIANA (Emoţionată îi tremură uşor glasul): Tudor, te rog să te aşezi aici. Lângă tine va sta d-l Ovidiu.

         OVIDIU: Dacă lui Tudor îi zici pe nume, tratează-mă şi pe mine la fel. Mai ales că pe mine mă cunoşti mai de mult, dar mie nu mi-a venit ideea asta. Te rog.

         ADRIANA: Bine, Ovidiu, şezi lângă Tudor.

         TUDOR (Luând din vază un trandafir îmbobocit, î-l întinde fetei şi-i spune să-l ţină în mână): Adriana, nu vreau să te supun la un test, dar nu mă pot abţine să nu zic: „Un trandafir în văi părea”...

         ADRIANA: Mi-ai produs emoţii, crezând că este ceva în neregulă pe masă, dar pot continua. Nu mă prindeai, chiar dacă mă testai. Îmi place Coşbuc la nebunie. Cu permisiunea ta: „Şi-atunci de peste larg pridvor, / Din dalb iatac de foişor / Ieşi Zamfira-n mers isteţ, / Frumoasă ca un gând răzleţ, / Cu trupul nalt, cu părul creţ, / Cu pas uşor. / Un trandafir în văi părea; / Mlădiul trup i-l încingea / Un brâu de-argint, dar toată-n tot / Frumoasă cât eu nici nu pot / O mai frumoasă să-mi socot / Cu mintea mea.”

         TUDOR: De unde luaşi, fată dragă, atâţia trandafiri? Ne uitarăm şi noi, Ovidiu şi cu mine, să găsim flori, dar nu întâlnirăm pe unde umblarăm amândoi. Tu în ce grădină dăduşi iama?

         ADRIANA: Mă bucur că-ţi plac, ce grădină devastai nu contează. Dar şedeţi. Tati zicea că vă este foame, dar nu prea se vede, dacă nu vă grăbiţi.

         TUDOR: Lipseşte un scaun, Adriana. Tu numai până la patru ştii să numeri?

         ADRIANA: Copiii nu se cade să stea între oamenii mari. Aşa că...

         TUDOR (Uitându-se la părinţi): Nici dacă li se permite? Nici dacă sunt rugaţi?

         DIRECTORUL: Pune încă un scaun, Adriana, şi ia loc.

         TUDOR: Aici, lângă mine, să-ţi arăt ceva şi să te întreb cum a ajuns o fotografie de-a ta la mine?

         ADRIANA (Uimită peste măsură): Imposibil. Nici nu mi-am făcut poze care să merite să le dau cuiva. Şi acum te văd întâia oară cum ar fi putut ajunge poza mea la tine?!

         TUDOR (Scoate din buzunarul de la mapă un mic album, îl răsfoieşte, ajunge la poză şi i-l întinde fetei a cărei uimire era şi mai mare: Se uita când la Tudor, când la mamă, când la tată): Poate ne-am întâlnit într-o altă viaţă şi mi-ai dat-o. Uită-te, te rog.

         ADRIANA (Se uită cu atenţie la poză): Incredibil! Semănăm ca două picături de apă, dar nu sunt eu. Ea are o aluniţă sub ochiul stând, mică, mică, pe care eu nu o am. Cine este Tudor?

         TUDOR: Este surioara mea, Adriana. Are aceeaşi vârstă cu tine. Când te văzui, era gata să te strig pe nume, dar mă abţinui.

         ADRIANA (Dând poza tatălui, după care trece din mână în mână): Cum o cheamă Tudor, pe surioara ta şi ... a mea, din această clipă?

         TUDOR: O cheamă Eliza, dar îi spunem Eli. Dacă tu i-ai spus surioară, te rog să accepţi să-ţi fiu şi eu frate, Adriana.

         ADRIANA: Am să fiu bucuroasă să mai am un frate alături de Paul. Dar fotografia de lângă Eli a cui este Tudor? Dacă poţi şi vreu să spui.

         TUDOR (Întristat): Îţi voi spune, surioară, dar nu acum. Povestea este lungă şi tristă. Acum,    m-aş întrista şi mai mult.

         DORA: Gata cu poveştile. Adriana, bărbate, luaţi iniţiativa.

         DIRECTORUL: Tinere, bine ai venit în colectivul nostru. În ciuda impresiei negative pe care ţi-a produs-o, este un colectiv de dascăli buni, harnici. Are însă câteva uscături, ca orice pădure, dar mai devreme sau mai târziu vor fi eliminate, căci fiecare pasăre pe limba ei piere. Bine ai venit în casa noastră şi la masa noastră. Să te simţi bine şi să-ţi priască bucatele pregătite de fetele mele. Închin acest pahar de bun venit şi-l însoţesc de urarea de succes în activitate, de viaţă lungă şi să ai parte numai de bucurii. Tristeţea care te-a cuprins la una dintre întrebările Adrianei să se transforme în fericire, când drumurile voastre se vor întâlni, căci dragostea adevărată este veşnică. Să golim paharele. (Ciocnesc, beau şi mănâncă. În timpul mesei continuă şi discuţia)

         TUDOR (Evident satisfăcut): Mulţumesc pentru primire şi urări. Mă voi strădui să nu vă dezamăgesc. Vor fi nişte probleme de adaptare, dar sper să trec cu bine peste ele. Dacă se va şi rezolva problema unei locuinţe, cum aţi zis, ar fi excelent.

         DIRECTORUL. N-am zis eu, a zis edilul urbei noastre. S-au construit nişte blocuri şi urmează să fie repartizate în următoarele două, trei zile. I-am spus despre tine şi te-a trecut între prioritari, ca şi specialist şi vei primi sigur. Până atunci, găsim o soluţie.

         OVIDIU: E găsită gata. Este al meu, cu casă, cu masă, până când va primi locuinţă şi o va pune la punct.

         DIRECTORUL: O să fie bine, sunt convins. (În timp ce se ridică de la masă, se lasă încet cortina).

                                                          ACTUL II

         (Decorul înfăţişează o sală de clasă, unde s-a desfăşurat şedinţa de analiză a muncii din anul precedent şi de prelucrarea a planului de muncă pentru anul în curs. La sfârşit, unii au ieşit repede din sală, nesuportând probabil criticile din raport, alţii mai zăbovesc, vorbesc în şoaptă, fac schimb de păreri. A fost o şedinţă cam furtunoasă, dar, cum au recunoscut cei mai mulţi, realistă, serioasă. Grupul lui Ionete s-a retras precipitat într-o altă sală de clasă, ca să continuie discuţiile în favoarea lor şi în dezacord cu cele din materialul oficial.Tudor şi Ovidiu ies împreună. Trecând prin dreptul sălii de clasă în care se oprise amintitul grup, Tudor este obordat în mod brutal, jignitor).

                                                          SCENA I

                            Ionete, Lecă, Micu, Neicuţă, Olga, Tudor, Ovidiu

         IONETE: Auzi, bă, lăudatule, te simţi bine? Mai crescu inima în tine de câţiva centimetri?

         TUDOR (Calm, excesiv de calm). Cu mine vorbiţi, tovarăşe profesor?

         IONETE (Ritos, dar de o obrăznicie greu de înţeles, inexplicabilă): Cu tine, băăă! cu tine. Deja te crezi buricul pământului?

         OVIDIU (Încercând să aplaneze un conflict care era iminent): Ionete, noi ne cunoaştem de mai mult timp şi nu te-am văzut niciodată pornit împotriva unui coleg. Nu cred că este cazul să vă luaţi de un coleg care a venit în şcoală de câteva zile şi, cu siguranţă, nu v-a făcut niciun rău. V-a căşunat pe el din senin, fără niciun motiv. Nici nu ştie bine cum vă cheamă şi voi îl stropiţi cu noroi de când a păşit în şcoala asta. Gestul nu vă onorează, dimpotrivă, vă discreditează, arată cât de mici suflete aveţi. Sau cum zice Eminescu: „Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”. Hai, Tudor, să mergem, nu te coborî la nivelul lor.

         TUDOR: Vin, prietene, dar să le spun două vorbe, doar două. Ştiu ce-ar trebui să fac, să le întorc spatele, dar vor zice că sunt laş şi că mi-e frică de ei. Este mai bine să audă şi să ştie la ce să se aştepte, dacă nu voi fi lăsat în pace.

         LECĂ (Râzând, dar nu era râsul lui): Auzi, auzi, ne ameninţă! Ce tupeu, domnule! Ce tupeu!

         TUDOR (Categorie, dar calm): Mă uit la tine, Ionete, şi vorbesc cu toţi. Vă rog mult, din suflet vă rog, nu-mi puneţi răbdarea la încercare, nu mă provocaţi şi, mai ales, nu mă porniţi. Eu am venit în şcoala aceasta din considerente personale. N-am mai spus nimănui, vă spun vouă, că poate o să mă lăsaţi în pace. Sunt dispus să uit totul, să şterg cu buretele toate obrăzniciile voastre. Puteam rămâne – şi am numirea în buzunar – asistent universitar în cadrul universităţii din marele oraş în care mi-am făcut studiile. Încă un an de zile mi se reţine postul. Am ales să lucrez în învăţământ anul acesta, repet, din motive personale, pe care nu vi le dezvălui. Am venit cu cele mai bune intenţii şi am fost primit cu o inexplicabilă ostilitate. În mod cu totul nejustificat. Aş fi vrut să fiu priten cu toată lumea, sunt un tânăr sociabil şi prietenos, n-au urât pe nimeni în cei 22 de ani pe care îi am, dar bine am făcut la o sumedenie, n-aş face un rău cât de mic nici celui mai aprig duşman al meu. În aspra viaţă pe care am avut-o am împărţit coaja de pâine, când am avut-o, cu alţii ca şi mine. În puţinul timp care s-a scurs,  v-aţi putut da seama că-mi fac datoria de dascăl. Elevii m-au primt bine şi mă apreciază pentru ce fac cu ei în clasă. Nu ştiu dacă aţi observat, dar eu nu lipsesc de la şcoală, nu întârzii de la ore, aştept elevii la uşă sau în clasă, nu le „mănânc” pauzele, la orele mele este disciplină şi atmosferă de lucru, în timp ce alţii nu sunt lăsaţi să-şi facă orele, se duc la ore nepregătiţi, citesc lecţiile din carte şi citesc prost, alţii le spun luaţi de aici până aici sau copiaţi din manuale schemele cutare şi cutare, în timp ce profesorul se uită pe fereastră sau îşi face unghiile, îşi pune mâncarea pe catedră şi se aşează la masă. Şi-aş avea multe să vă mai spun, dar mă opresc aici.

         MIC (Hlizându-se): Ăsta veni să ne facă morală, să ne mai săpunească şi el. Şi care sunt profesorii de care vorbeşti tu?

         TUDOR: Voi sunteţi aceia. Celelalte spuse consideră că nu le-am auzit. Îţi mai spun ţie încă ceva, fiind valabil şi pentru ceilalţi. Nu-mi plac bădăranii. Nu sunt bă, ăsta. Am un nume şi-un prenume de care sunt mândru. Purtătorul lui nu s-a înclinat în faţa nimănui. Şi dacă am o anumită notorietate în anumită lume, mi-am câştigat-o prin muncă cinstită. Şi nu vă permit să mă tutuiţi, pentru că nu sunteţi oameni.

         NEICUŢĂ: Ne-a pus la punct, dar nu ne spune şi cum a îngenuncheat în faţa directorului. Ha-ha-ha-ha!...

         OVIDIU (Revoltat): Chiar nu-ţi este ruşine, Neicuţă? L-ai văzut tu?

         OLGA: Îl corectez eu pe Neicuţă. Nu în faţa directorului a îngenungheat, ci în faţa fecioriţei...

         TUDOR (Scos din sărite): Dacă ar fi spus unul dintre ei grosolănia asta, l-aş fi făcut una cu pământul, dar cu o fată proastă şi frustrată eu nu mă cert. Cel mult te-aş scuipa, dar socotesc că e mai valoros un scuipat de-al meu decât tine. Avertisment de gradul zero: sunteţi cinci, dacă o amestecaţi în povestea aceasta neruşinată pe domnişoara Adriana, un înger de fată, jur pe ce am mai scump, pe viaţa mea, că vă schilodesc, apoi ce-o da Domnul, chiar dacă mă bagă la ocnă, măcar scap lumea de nişte netrebnici.

         OVIDIU (Îl prinde de braţ): Tudor, hai cu mine. Nu merită. Sunt prea josnici, să te cobori până la nivelul lor.

         TUDOR (Se lasă dus de Ovidiu spre ieşire). Nu-i auzi, Ovidiu, unde îi duce nebunia? Parcă sunt cuprinşi de streche. Ăştia nu au nimic sfânt în ei.

         OVIDIU (Încearcă să-l liniştească): Lasă-i, prietene, nu-i băga în seamă. Sunt insonştienţi. Răutatea din ei le întunecă puţina minte pe care o au.

         MIC (Cu multă răutate): Dar îi place când îl vizitează domnişoara – auzi, domnişoara! – la domiciliu! Când mai şi înnoptează la el şi-i ţine de cald în aşternut!... Ehei! a crescut fetiţa şi s-a pus musca pe ea! Ha-ha-ha-ha!...

         TUDOR (Ameninţător, încercând să se elibereze din braţele lui Ovidiu): Măi nenorocitule, înghite-ţi vorbele, că ţi le vâr eu pe gât...

                                                          SCENA II

                                                      Ovidiu, Tudor

         OVIDIU (Nu-i dă drumul şi îl scoate pe uşă): Calmează-te, Tudor. Calmează-te, prietene! Le-a ieşit porumbelul pe gură. Ei nu ştiu ce vorbesc. Ei nu ştiu cine a dormit la tine, nu ştiu de Eli şi este bine că nu ştiu. Nici nu visează ei că sunt într-o confuzie totală şi se vor păcăli cumplit. Îşi vor rupe gâtul singuri, ascultă ce-ţi spun eu.

         TUDOR (Clocotind de mânie): Ovidiu, dar o amestecăm pe Adriana în murdăria asta şi mă doare sufletul, înţelegi?

         OVIDIU: Îi spunem în ce postură se află, fără voia ei şi a noastră, şi va înţelege. E prea inteligentă să nu înţeleagă şi prea curajoasă să nu accepte jocul. În ultimă instanţă, este un joc murdar, dar trebuie câştigat. Şi-l vom câştiga. Să aşteptăm mişcarea lor.

                                                          SCENA III

                                                Ovidiu, Tudor, Adriana

         (Cei doi ies din incinta şcolii, coboară în curte şi se îndreaptă spre poartă. Discută încet, dar se observă că nu sunt în apele lor. O văd venind pe Adriana de la şcoală cu servieta pe umăr. Este veselă, parcă îi vine să zburde. Bucuria devine şi mai evidentă când îi vede pe cei doi prieteni. Deşi era elevă, şi Tudor, şi Ovidiu o acceptaseră ca prietenă şi fata se dovedea demnă de prietenia lor. Un bun-simţ specific persoanelor bine educate o determina să nu depăşească unele limite. Când era numai cu ei, inegalităţile dispăreau).

         ADRIANA (Grăbeşte pasul spre ei. Bucuroasă nevoie mare li se adresează): Salut, băieţi! Dacă n-am fi unde suntem, v-aş pupa. Dar consideraţi că v-am pupat.

         OVIDIU (Molipsit şi el de starea fetei): Da ce-i cu tine, Adriana, de eşti aşa de veselă? Ţi-ai văzut cumva îngerul păzitor, te-ai întâlnit cu el?

         TUDOR (Încearcă şi el să facă o glumă). Sau trăseşi lozul cel mare şi vrei să faci cinste?

         ADRIANA (Privindu-i cu atenţie şi devenind dintr-odată serioasă): Se pare că nu nimerii unde trebuie. Nu pe voi, cei de-acum, voiam să-i întâlnesc, ci pe aceia pe care îi am în sufletul meu. Vouă nu vi-s toţi boii acasă. Cine ştie pe ce coclauri rătăcesc şi voi nu reuşiţi să-i adunaţi. Eu, fiind prea mică după opinia voastră, nu am niciun drept să vă întreb ce s-a întâmplat cu voi de ieri până astăzi. Continuaţi-vă drumul, eu vă las, că văd că nu sunt dorită în preajma voastră. Voiam să împart bucuria cu voi, dar n-am cu cine. Nu mi-am văzut nici îngerul păzitor, nici n-am câştigat la loto, deşi, mărturisesc, mi-ar prinde bine un câştig cât mai substanţial. Să ne vedem cu bine şi cu stări sufleteşti opuse celor de-acum! (Dă să plece. Se vede că este tulburată, aproape că izbucneşte în plâns).

         OVIDIU (O prinde de o mână): Adriana, stai...

         TUDOR (O prinde de cealaltă mână): Buna noastră prietenă! Pentru mine eşti chiar singura prietenă. Nu ne judeca aspru, că nu merităm. De-ai şti tu, fată dragă, în ce mocirlă te târăsc eu, ai arunca cu pitre în mine şi ai fugi să te ascunzi şi să nu mă mai vezi niciodată. De-aş fi ştiut peste ce dau în orăşelul acesta, m-aş fi dus „nouă şi cu-a brânzei zece”, cum se zice pe la noi. Mă bate gândul să şi plec imediat, dar nu vreau să se spună despre mine că sunt laş. Am urât laşitatea de când mă ştiu şi nu vreau să părăsesc lupta...

         ADRIANA (După ce a ascultat cu atenţie): Puteţi să-mi spuneţi şi mie despre ce este vorba? Mai ales că, după spusele tale, mă târăşti în mocirlă...şi, dacă ştiu ce mă aşteaptă, suport mai uşor loviturile.

         TUDOR (Serios şi privind-o drept în ochi): Te-am băgat, Adriana, şi nu ştiu cum te voi scoate curată de acolo. Adică vă voi scoate, că şi pe Ovidiu l-am băgat. El este însă bărbat şi va suporta mai uşor loviturile. Şi cum voi mai da eu ochii cu părinţii tăi, când le-am terfelit odorul lor cel mai de preţ, care se uită la tine mai abitir ca la ochii din cap?

         ADRIANA: Nu mă mai fierbeţi atât! Îmi spuneţi sau nu-mi spuneţi? Uite, este o bancă acolo. haideţi să stăm pe ea şi-mi spuneţi. Vă rog.

         OVIDIU (Privindu-l pe Tudor): Eu zic să-i spunem. Va primi mai uşor şocul, dacă va afla de la noi.

         TUDOR: Mergem la bancă şi-i spunem. (Fetei): Dar să nu afle părinţii tăi, că eu aş intra în pământ de ruşine, nu i-aş mai putea privi în faţă.

         ADRIANA (Foarte mirată): Chiar aşa de grav este, băieţi?! Ce-am putut face sau ce-aţi făcut voi atât de grav. Aţi omorât pe cineva, eu v-am văzut şi, tăinuind, mă fac vinovată de crimă şi eu? Nu vă cred în stare de aşa ceva.

         OVIDIU: Nu de crimă suntem vinovaţi, Adriana. Tudor este acuzat că, de când a venit în orăşelul acesta de la marginea lumii, trăieşte cu o minoră. Şi elevă, pe deasupra! Ori elevă şi minoră, cum vrei să spui...

         ADRIANA (Fără să stea pe gânduri): În acest caz, să-i fie ruşine lui Tudor. Auzi, Tudor? Să-ţi fie ruşine. La ocnă să-ţi petreci următorii 25 de ani şi să nu vezi soarele în acest timp. Cum ai putut, nenorocitule, să faci aşa ceva, când sunt muieri destule, dacă nu poţi trăi fără muiere?!Acum îmi explic eu de ce nu te-a urmat iubita, pentru că eşti ticălos, josnic, ordinar, unul care ar trebui strivit cu unghia ca pe un păduche...

         OVIDIU (Strigând la ea şi scuturând-o de mână): Opreşte-te, fată!! Că numaidecât devii tu criminală. Îl omori tu pe el. Nu vezi că abia se mai ţine pe picioare?! Imediat cade şi-şi dă duhul!... Tudor nu a făcut nimic rău, nu...

         ADRIANA: Cum să se dea, Ovidiu, un profesor la o elevă? Noi ne uităm la dascălii noştri ca la nişte sfinţi şi nu-i credem capabili de asemenea infamante gesturi. De m-ar fi pus cineva cu tălpile pe jar, nu m-aş fi gândit acolo. Despre el să aflu aşa ceva? Doamne, ce frumos îmi vorbea despre Milena lui, despre iubirea năvalnică dintre ei, care nu s-a estompat şi o aşteaptă, cum aştepţi luna mai cu flori şi mitresme îmbătătoare. Se roagă şi în culcare, şi în sculare să revină la el. Că nu poate trăi fără ea        şi, acum, ce-mi aud urechile, Ovidiu? (O podideşte plânsul şi lacrimile îi inundă obrajii ei frumoşi). Doamne, cu ce-am greşit de m-ai adus în situaţia de a auzi aşa ceva?... Uite-l cum tace, Ovidiu! Nu zice nimic, pentru că este vinovat. Doamne, ce te-aş bate! Ca pe vremuri, te-aş lega la stâlpul infamiei, te-aş dezbrăca la bustul gol şi te-aş bate cu biciul, să văd ţâşnind sângele din tine! Nu te-aş fi cunoscut!... (Plânsul o îneacă).

         OVIDIU: Nu zice nimic, Adriana, nu pentru că este vinovat, dar tu nu aflaşi totul. Se gândeşte probabil ce vei zice tu sau ce vei face când vei auzi totul...

         ADRIANA: Ce-aş putea afla mai rău de atât, Ovidiu?

         OVIDIU: Ai putea afla, de pildă, cine este fata minoră şi elevă cu care se zice că trăieşte Tudor de când a venit aici. Nu te interesează?

         ADRIANA: Dă-o dracului, că şi aia este o nemernică, dacă...

         OVIDIU: Adriana, Tudor suferă atât de mult nu pentru el, pentru că el ştie că este nevinovat. El n-a făcut ceea ce unii, în nemernicia lor, susţin, nici cu gândul măcar. Cum spuneai, el este încă robul iubirii pentru Milena pe care n-ar trăda-o pentru tot aurul din lume. Pe el îl îndurerează faptul că va păta numele şi onoarea acelei fete nevinovate ca şi el.

         ADRIANA: Şi cine este, Ovidiu, fata asta a cărei onoare îl interesează atât de mult?

         OVIDIU: Eşti tare de îngeri, Adriana?

         ADRIANA: Sunt, Ovidiu.

         OVIDIU: Tu eşti fata, Adriana, singura lui prietenă de aici...

         ADRIANA: Eu?!...

         OVIDIU: Tu, fată dragă!    

         ADRIANA: Prin urmare, eu şi Tudor, de când a venit aici, ne destrăbălăm. O ducem tot într-o verselie şi ne ..., înţelegeţi voi, zi şi noapte!... Ce mizerie, Doamne! În cine să mai ai încredere pe lumea asta? Îţi cer iertare, Tudor, în genunchi, pentru vorbele grele pe care ţi le-am adresat. Acum, nu mai pot auzi şi altceva. Cine sunt cei care te / ne acuză de aşa ceva nu mă interesează. Îţi promit că-ţi voi fi alături şi te voi apăra. Eu voi merge înainte cu capul sus şi niciodată plecat. Pe netrebnici îi voi afla până la urmă...

         TUDOR: Eşti o fată minunată, Adriana. Te rog să rămâi în continuare surioara mea dragă. Singura bucurie pe care o am aici alături de Ovidiu.

         ADRIANA: Iiiii!... Aici ar putea să fie încurcătur, Tudor. Eliza, sora ta, a fost la tine, aici, un timp când ţi-ai amenajat apartamentul. A fost văzută intrând şi ieşind de la tine. Ba, a şi dormit acolo. A mai venit şi în weekenduri. Asemănarea aproape perfectă între mine şi Eliza i-a dus pe unii cu gândul la noi. Ei, dragii mei, treaba asta numai noi o ştim şi aşa să rămână. Oricare vor fi cei care     ne-au scos vorbe sunt în budă. Îşi vor blestema şi zilele în care s-au născut, vă spun eu. Deja planul îmi şi încolţi în minte, urmând doar să-l perfecţionez şi să-l pun în practică. E adevărat, fiecare pasăre pe limba ei piere! Vă las cu bine. Eu rămân tot Adriana pe care o ştiţi. Să nu vă schimbaţi comportamentul faţă de mine, ca să-i lăsăm să-şi continuie acţiunile josnice. Cu bine. (Pleacă, săltând uşor cu mersul ei de căprioară, urmărită şi admirată de cei doi tineri profesori).

                                                          SCENA IV

                                                        Tudor, Ovidiu

         OVIDIU: S-ar putea să aibă dreptate Adriana, Tudor.

         TUDOR: Are precis. Fata asta, Ovidiu, ne dădu o lecţie de bună purtare. Trebuie s-o înghiţim fără să crâcnim şi s-o preţuim şi mai mult ca prietenă.

         OVIDIU: Îmi vine să râd, Tudor. Îţi trase un perdaf, de să-l pomeneşti, dacă nu toată viaţa, o bună bunată de vreme sigur. Uită-te la ea cum păşeşte, cu mândria şi siguranţa omului superior...

         TUDOR: Şi curajos, Ovidiu. Ai auzit cu câtă hotărâre îmi spuse: „Îţi promit că-ţi voi fi alături şi te voi apăra!”. Nu la onoarea ei se gândi, ci să mă apere pe mine. Ovidiu, sper că nu te superi pe mine dacă îţi spun ceva.

         OVIDIU: Să mă supăr? Cum aş putea? Spune ce vrei, fără niciun ocoliş, numai să nu mă înjuri de mamă, că nu suport...

         TUDOR: M-ai crede în stare de aşa ceva? Mama pentru mine este sfântă, prietene. Vreau să-ţi dau un sfat şi un îndemn: uită-te şi în alt fel la fata asta care plecă de lângă noi, că merită...

         OVIDIU: Adică?

         TUDOR: Adică să te apropii de ea sufleteşte şi s-o iubeşti. Găseşti la ea tot ce vrei: frumuseţte, inteligenţă, un suflet de aur şi, dacă vei reuşi s-o faci să te iubească, fata asta mândră te va face fericit şi-ţi va fi alături toată viaţa, la bine şi la greu.

         OVIDIU: Crezi că nu m-am gândit? Dar eu o văd tot o copilă, ca acum doi ani, când am venit aici. În vara în care a trecut s-a produs transformarea ei fizică, i s-au rotunjit formele, s-a înălţat, a devenit aşa cum o vezi, adică fermecătoare. Era gata să n-o mai recunosc, când am venit din concediu. Am trecut pe lângă ea şi n-am băgat-o în seamă. Mă strigă: „Nene Ovidiu, – aşa îmi spunea atunci – nu mă mai cunoşti sau nu vrei să mă vezi!” M-am uitat la ea şi nu-mi venea să cred. Ne-am apropiat şi am sărutat-o pe obraz. I-am spus să nu-mi mai zică „nene”, căci vârstele ni s-au apropiat. A început să râdă şi a zis: „Bine, Ovidiu, nu-ţi mai zic. Mulţumesc pentru că mă consideri mare”. „Chiar eşti, Adriana. Şi nu doar mare, ci şi frumoasă...”

         TUDOR: Înseamnă că nu vă fi greu să vă apropiaţi. Reluaţi dialogul de unde l-aţi întrerupt şi după aceea vă spun inimile ce trebuie să faceţi. Adriana este tipul de fată care va izbuti în viaţă. Vei vedea că va intra la facultate din prima. Tu te poţi muta cu slujba în oraşul în care va fi ea studentă, sau în apropire, şi vă căsătoriţi.

         OVIDIU: Să lăsăm să se limpezească apele, Tudor, că acum s-ar putea să nu fie momentul potrivit.

                                                          SCENA V

                                           Dascăli, apoi Tudor şi Ovidiu

         (În sala profesorală sunt adunate cadrele didactice. Este animaţie, dar şi o oarecare îngrijorare produsă de apariţia unui anunţ pe tabla de afişaj. Unii dascăli stau pe scaune, alţii în picioare şi discută. Doar cei din grupul Ioneţilor, strânşi într-un colţ, par veseli şi nu-şi ascund satisfacţia. Tudor şi Ovidiu intră şi ei în sală).

         TUDOR (Salută): Bună ziua, stimaţi tovarăşi. Bine v-am găsit!

         OVIDIU (Salută şi el): Vă salut cu respect şi eu. Sărutări de mâini doamnelor şi domnişoarelor!

         VOCI (Răspund): Bine aţi venit şi voi. Bună ziua. Salut. Bine să vă fie inima...

         IONETE (Arătându-şi colţii): Au venit bine, dar nu ştiu cât de bine se vor simţi când vor citi ce scrie pe tablă. Ha-ha-ha-ha!...

         OVIDIU: Şi ce pericole ne-ar paşte pe noi, ca să ne temem de anunţul de pe tablă? O să venim la şedinţă. Doar n-am omorât pe nimeni, treaba ne-am făcut-o şi ne-o vom face şi în continuare. Inspectorul-şef a mai fost în şcoală şi nu vedem de ce n-ar mai putea veni.

         TUDOR: El ştie mai multe, Ovidiu, aşa că nu te mai frământa.

         IONETE: Sigur că ştiu. Cineva o va păţi rău. Rău de tot! Poate va fi şi dat afară din învăţământ. Mai mult ca sigur vom avea şi un nou director...

         DIRECTORUL (Intrând): Am auzit pomenindu-se numele directorului. De când aţi venit în şcoală unii dintre voi, vreţi să scăpaţi de director, deşi n-aţi făcut nimic să dovediţi că aţi fi capabili să conduceţi şcoala. Câţiva nu sunteţi în stare să vă ţineţi nici orele ca lumea. Aţi ajuns de râsul elevilor, care v-au pus porecle şi vă imită comportamentul derizoriu din clasă. Sunteţi buni de bârfă, de semănat sămânţa discordiei, de împroşcat cu noroi în tot ce vă iese în cale. V-am ţinut în spate şi v-am cărat după mine, în loc să dau cu voi de pământ. Ei, luni vă voi face pe plac, îi voi spune şefului tot despre voi şi, apoi, îi voi înmâna demisia...

         MOŞNEAG (Categoric): Fugi de-aci, omule! Eşti în toate minţile? Eu te ştiu om serios. Dă-mi mie demisia pe care văd că o ţii în mână să ţi-o aprob eu, făcând-o bucăţele. Care dintre ăştia, care bat din gură toată ziua ca o moară stricată şi nu fac o para chioară, sunt în stare să conducă şcoala? Ăştia or unge-o cu slănină s-o mănânce câinii, aşa parcă spuneai cu câtva timp în urmă. Ar trebui să pui mâna pe par şi să dai pe ei ca pe hoţii de cai...

         MIC (Râzând prosteşte): Hî-hî-hî-hăăă! Uite moşul! Se făcu al dracului. Ne dă lecţii...

         DOAMNA COCEAN (Strigă): Gata! Destul! M-am săturat să vă ascult. Terminaţi-o!

         IONETE: Iată, domnule, cine ne interzice nouă să vorbim, Doamna Cocean. Cocean... Cocean...

         DOAMNA COCEAN: Da, este numele meu şi nu l-am pătat niciodată. Pe cocean cresc grăunţele, de care eu am şi în cap, pe când voi aveţi numai „pleavă şi puzderii”. Credeţi că ceilalţi care tac sunt de partea voastră? Vă înşelaţi. (Către colegi). Cine le aprobă obrăzniciile să ridice mâna în sus. Doar nu ne-om teme noi de nişte neisprăviţi ca Ioneţii ăştia, care n-au auzit în viaţa lor de bună-cuviinţă! (Nimeni nu ridică mâna). Aţi văzut, Ioneţilor? Staţi pe fundul vostru că vi se înfundă. Dă-mi, directore, mie hârtia pe care o ţii în mână! (I-o smulge din mână şi, văzând că este demisia, o rupe şi o aruncă în sobă. Gestul stârneşte admiraţie şi smulge câteva aplauze).

         MOŞNEAG: Bravo, doamnă! Te felicit din toată inima. Doar nu fac ei legea în şcoală! Directore, trimite-ne la ore şi vezi-ţi de treburile tale.

         DIRECTORUL: La ore! Prelungiţi ora cu timpul pierdut cu aceste discuţii neavenite.

                                                          ACTUL III

         (Decorul înfăţişează o sală de clasă cu băncile aşezate în trepte, un  fel de amfiteatru, în care, de obicei, se fac repetiţiile la cor şi se ţin şedinţele de consiliu. În faţă, este o masă lungă cu patru scaune. Pe masă, este o faţă  de masă de matase albastră, pe o tavă, o cană cu apă şi pahare).

                                                          SCENA I

                                            Tudor, Ovidiu, apoi, Directorul

         TUDOR (Îngrijorat): Am emoţii, Ovidiu. Doamne, ce le-oi face de se vor lua de Adriana. De mine să se ia şi să mă bârfească până când li se va duce gura la ceafă, dar să nu se atingă de fată, că-i strâng de gât, auzi?

         OVIDIU: Calm, prietene! Calm! Lasă-i să zică. Ştii cum se spune: „Câinii latră, caravana trece”. Inspectorul general este un om cu picioarele pe pământ, ştie să discearnă lucrurile şi va judeca, sunt sigur, cum trebuie.

         TUDOR: Veni deja. Este în sala profesorală cu directorul.

         OVIDIU: Singur o fi venit? În situaţii de astea, trebuie să fie şi cineva de la partid. Poate va veni cineva de la judeţeana de partid sau/şi de la comitetul orăşenesc. Depinde şi de director. El nu prea este de acord să se amestece nimeni în treburile şcolii. A avut şi conflicte dure cu cei de la partid pe tema asta. Dar... Uite-l că vine spre noi.

         DIRECTORUL (Apropiindu-se): Salut, băieţi! N-aţi intrat înăuntru? Au venit toţi?

         TUDOR: Bună ziua, domnule director! N-am fost înăuntru. Cine a venit, dacă puteţi spune?

         DIRECTORUL: De ce să nu pot? Veni generalul şi unul din partea biroului judeţean. Îi aşteptăm pe-ai noştri de-aici şi apoi începem. Să-ţi păstrezi calmul, Tudor!

         TUDOR: Eu mi-l voi păstra, deşi, bănuiesc, eu voi fi cel pus în discuţie.

         DIRECTORUL: Aşa este, dar sunt minciuni grosolane, Tudor. Toţi sunt conştienţi de asta. Generalul s-a şi interesat la facultate ce fel de student ai fost, a făcut şi alte investigaţii, a venit pregătit şi hotărât, nu numai să facă lumină în acest caz, ci şi să-i pedepsească cumplit pe cei care sunt vinovaţi. Dar, ţi-a spune el.

         OVIDIU: Domnule director, nu vă supăraţi că vă întreb, Adriana veni de la şcoală? Aş vrea s-o întreb ceva. N-am văzut-o nici ieri. Am vrut s-o luăm cu noi la o plimbare, că ne-a rugat doamna Dora s-o mai rupem de la citit, că se teme că se strică de cap. Cică a uitat să şi râdă, nu se mai bucură de nimic.

         DIRECTORUL: Adriana, dragii mei, mi-a făcut o figură proastă şi o s-o cert cum n-am făcut-o niciodată. Şi pe ea şi pe Paul. Băiatul m-a rugat să-i dau maşina să se ducă până la Sibiu, la un prieten. Auzind, Adriana se agaţă de mine şi mă mângâie, şi mă pupă, rugându-mă s-o las şi pe ea. Îndemnat şi de Dora, am lăsat-o. Păi, gândiţi că au venit? Dora ştie mai multe, dar nu-mi spune. N-am putut scoate de la ea decât că a zis Adriana că va fi la timp unde trebuie, dacă va întreba cineva de ea. Atât. Iată că vine şi al nostru. Mă duc. Intraţi şi voi în sală, că vom începe în curând.

                                                          SCENA II

                                                       Ovidiu, Tudor

         OVIDIU: Adriana, Adriana! Unde eşti, fată dragă?!

         TUDOR: O fi fugit, să fie cât mai departe de mizeria de astăzi!

         OVIDIU: Crezi?

         TUDOR: Nu cred, dar zisei şi eu aşa, ca să mă aflu în vorbă. Unde s-o fi dus? Cu maşina, ca să poată fi la timp unde trebuie! Dar unde trebuie să fie ea la timp, Ovidiu? La şcoală, dar la şcoală nu fu deloc...

         OVIDIU: S-o lăsăm în pace. Hai să intrăm, că vin şefii. Calm, prietene! Nu uita că ai şi susţinători. Altcumva se vor comporta astăzi, ai să vezi, deşi până acum au fost pasivi. Aşa sunt românii, nu ştii?  se unesc numai la necaz. Curaj! (Intră).

                                                          SCENA III

                         Dascăli, directorul, inspectorul general, tovul B., tovul Z.

         DIRECTORUL (După ce aşează la masă împreună cu inspectorul general, tovul B. şi tovul Z. Cu glasul puţin tremurat, deschide şedinţa): Stimaţi colegi, ne-am adunat la dispoziţia tovarăşului inspector general pentru a rezolva o problemă foarte gravă privitoare la abaterea de la normele morale a unui profesor din colectivul nostru didactic. La acesată şedinţă, împreună cu Domnia Sa, mai participă tovarăşul B., membru al biroului judeţean de partid, şi tovarăşul Z., pe care îl cunoaşteţi. Neştiind despre ce şi despre cine este vorba, dau cuvântul tovarăşului inspector general. Poftiţi!

         INSPECTORUL GENERAL: Bună ziua, colegi! Am o misiune ingrată şi m-am deplasat aici cu inima strânsă. Funcţia însă mă obligă să fac lumină în acest caz şi să iau măsuri disciplinare aspre în acest caz neobişnuit, dacă se dovedeşte a fi real, mergând chiar până la desfacerea contractului de muncă, fără drept de a se reîntoarce vreodată în învăţământ, şi darea respectivului pe mâna justiţiei, repet, dacă va fi găsit vinovat.

         VOCE: Este! (În partea din care venea Vocea, se văd nişte feţe radiind de bucurie, inşi care îşi freacă  mâinile de satisfacţie, îţi fac cu ochiul, îşi dau  coate, adică jubilează. Ceilaţi dascăli, cu feţele împietrite, prvesc în jos. Numai Tudor şi Ovidiu stau liniştiţi în banca lor).

         INSPECTORUL GENERAL: Vom vedea. Cineva, în numele unui colectiv de profesori, a făcut o reclamaţie adresată Inspectoratului Şcolar Judeţean în care se aduc învinuiri inimaginabile unui coleg tânăr, venit în şcoală doar la începutul acestui an şcolar. Cică acest coleg, de când a venit în şcoală, mai precis de când a primit apartament, dat pe nedrept se zice în reclamaţie...

         TOVARĂŞUL Z.: De treaba asta răspundem noi, tovarăşe inspector general, şi avem cui da socoteală, dacă am greşit. De fapt, pentru informarea acelora care au reclamat, am acoperit toate cererile de locuinţe şi nu văd pe cine am neîndreptăţit. Mă iertaţi pentru întrerupere.

         INSPECTORUL GENERAL (Continuă): Deci, de când a primit apartamentul – vă rog să vă ţineţi bine, că, poate aşa ceva nu v-au mai auzit urechile. Mi se zbârleşte părul în cap, trebuind să citesc aşa ceva – (Trage aer în piept puternic şi aproape că silabiseşte) trăieşte cu o elevă minoră!!! (Îşi ia ochelarii de la ochii, priveşte peste sală şi zice cu năduf). Pentru un dascăl, o faptă mai gravă decât aceasta nu există...

         VOCI:  Minciună! Minciună grosolană! Nu este adevărat! Nici vorbă! Bănuim despre cine este vorba, acest tânăr merită toată stima! Huooo! Nemernicilor!...

         MOŞNEAG:  Domnule inspector general, eu sunt cel mai bătrân, îmi pun gâtul în ştreang pentru acest tânăr, pe care unii nu-l suportă şi nu-mi dau seama de ce. Mă iertaţi, dar este purul stil românesc de a da în cap celui care reuşeşte să se ridice deasupra noastră. Fiecare dintre noi ne credem buricul pământului, deţinătorul adevărului absolut, şi nu credem că altul poate să fie mai bun decât noi. Asta este şi aici. Tânărul acesta a dovedit în scurtul timp în care a lucrat în această şcoală că este deosebit din toate punctele de vedere. Aceia vor să-i dea în cap, dar nu-i vom lăsa...

         VOCI (Continuă să strige): Minciună! Minciună!...

         ISPECTORUL GENERAL (Bătând cu degetele în masă şi cerând să se facă linişte): Vă rog! Vă rog! Daţi-mi voie să continui. Vă dau cuvântul la fiecare, dar aveţi răbdare. Avem la dispoziţie toată după-amiaza şi toată noaptea, dacă va fi nevoie. Ce părere ai, tovarăşe Ionete?!

         IONETE (Făcând feţe-feţe, se ridică în picioare): Eu şi colegii mei am spus în reclamaţie. Altceva nu mai adăugăm.

         INSPECTORUL GENERAL: Şi chiar îl credeţi capabil de aşa ceva pe fostul eminent student şi actualmente cadru didactic universitar, reţineţi – cadru didactic universitar la cea mai prestigioasă universitate din inima Transilvaniei, să batjocorească o elevă minoră? Înainte de a veni aici – şi-i cer scuze directorului că am lucrat fără ştirea lui – ,am sta de vorbă cu vreo 50 de elevi şi cu părinţii lor, am aici lista acestora, şi mi l-au prezentat aşa cum este: cum se duce la ore, cum îşi organizează orele într-un mod atractiv, cum stă de vorbă cu elevii, cum îi îndrumă, le prezintă cărţi, îi duce la bibliotecă şi altele, şi altele. Şi voi?

         IONETE: Este aici, întrebaţi-l şi pe el şi vedeţi ce zice...

         INSPECTORUL GENERAL: O să-l întreb, dar voi puteţi proba această gravă acuzaţie care...

         OLGA: Da. Eu şi ei am văzut eleva intrând şi ieşind de la el din apartament de mai multe ori. Intrând seara şi ieşind dimineaţa, când pleca la şcoală...

         TUDOR (Sare în picioare, destinzându-se ca un arc): Domnule inspector general, despre mine este vorba. Eu vă spun doar câteva cuvinte şi aştept verdictul. Nu mă dezvinovăţesc, pentru că nu sunt vinovat. Eu am pe lumea asta trei fiinţe de sex feminin pe care le iubesc din străfundul sufletului, dar pe fiecare în alt mod. Pe Milena mea, de care nu mă va despărţi numai moartea, iar dacă nu voi avea parte de ea, pe altcineva nu voi mai iubi, pe sora mea Eliza, pe care o iubesc ca pe o soră bună şi pe... (Se aud bătăi în uşă şi dă buzna înăuntru... Adriana. Se opreşte lângă uşă, se uită peste sală, apoi vine până în apropierea mesei cu oficialii. Toţi rămân stupefiaţi. Nici măcar Tudor, tulburat de cele auzite nu-şi dă seama, pe loc, cine este fata care a intrat. Asemenea directorul):

         ELIZA: Bună ziua tuturor! Sărut mâna, tati! (Către Tudor şi Ovidiu, care se uitau şi ei nedumeriţi la ea): Salut, băieţi! Capul sus!

         INSPECTORUL GENERAL (Puţin enervat): Tu cine eşti. fată?

         IONETE (Frecându-şi mâinile de bucurie): Asta este. Uitaţi-vă la ea! Asta este eleva. Să-l vedem ce mai zice. Chiar ea s-a decis să-l bage la zdup! Ha-ha-ha-ha!...

         ELIZA (Dezinvoltă): Aţi auzit. Eu sunt. Uitaţi-vă la mine. Sunt elevă în clasa a XI-a!

         OLGA: Ea este Adriana Antoniu, elevă în clasa a XI-a, care n-a împlinit încă 18 ani, fiica (Cu ironie subliniată) dragului nostru director!! Ea a dormit în apartamentul distisului profesor, cadru didactic universitar, o mare valoare naţională...

         DIRECTORUL (Îşi prinde capul între braţe şi-l lasă pe masă. Se aude un vaier dureros): Doamne! Doamne! ce mi-a fost dat să aud?!

         TUDOR (Stană de piatră. O priveşte ţintă şi nu ştie ce să creadă): ?!

         ELIZA (Ameninţând cu degetul, dar se observă că este gata să dea în râs): Tu să taci din gură, Tudor, că nu poţi nega. Poţi nega că n-am intrat în apartamentul tău şi n-am dormit în camera cea mică, pe canapeaua aceea extensibilă cu cuvertură de pluş roşu? Pe perete ai un păretar oltenesc, adus de sora ta... Poţi, Tudor?

         TUDOR (Dumirit, se ridică din bancă şi se îndreaptă spre Eliza cu braţele desfăcute. Tu da, sora mea dragă, dar nu Adriana Antoniu, pe care vor s-o mânjească cu noroi, nenorociţii ăştia, şi să lovească şi în directorul şcolii... (O cuprinde cu braţele, o sărută şi o strânge la piept).

         ELIZA (Către oficialii de la masă): Vă rog să mă scuzaţi. Am aici un act de identitate. Mă cheamă Eliza Nedelea şi sunt sora lui bună, din aceiaşi părinţi. Am fost la Tudor când şi-a amenajat apartamentul şi în vreo două, trei weekenduri. Şi-am dormit la fratele meu. Este asta o crimă? Şi, pentru că n-o cunoaşteţi pe Adriana Antoniu, permiteţi-mi s-o aduc aici.

         TOVUL B: Te rugăm.

         ELIZA (Se duce spre uşă, o deschide şi intră cu Adriana de mână. Îmbrăcate la fel, erau două gemene perfecte): Ea este Adriana Antoniu, extraordinara fiică a domnului director, care a dat o fugă până la mine acasă şi m-a adus aici, să lămurim acest caz şi să-şi apere un prieten. Zice că prietenia pentru ea este sfântă. (Oftează): Păcăt că se întâmplă între oameni culţi asemenea bârfe!...

         TOVUL B.: Să fiu al naibii! Parcă suntem într-un basm cu happy-end. Dacă nu ne-ai fi spus, domnişoară Eliza, cine este şi aţi fi apărut amândouă, ar fi fost nevoie de albină să se pună pe domnişoara Adriana, ca s-o recunoaştem. Formidabil. Şi cum ai ajuns aici, domnişoara Eliza, tocmai la ţanc?

         ELIZA: Să explice Adriana, că ea este „vinovată”. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ajungeam la timp. Eu, ca eu, dar pericolul cel mare îl pândea pe Paul, fratele ei, că el era şoferul. De câte ori a auzit, săracul, că-i pune pielea pe băţ, dacă nu este la ora 13,oo, aici! Şi am ajuns.

         ADRIANA: Ce să spun? Aş vrea să uit cât mai repede acest episod din viaţa mea, ca pe-un vis urât. Cu greu, tovarăşii profesori Ovidiu Ionescu şi Tudor Nedelea mi-au dezvăluit că unul dintre ei, Tudor Nedelea, este acuzat că trăieşte cu mine de când a venit în localitate. Vă închipuiţi ce răsunet a avut în sufletul meu această oribilă veste! Dar dacă ar fi aflat mama şi tata? Eu poate că aş fi suportat ruşinea, deşi nu eram vinovată nici cu gândul, dar dacă decideau mutarea mea disciplinară la altă şcoală sau chiar eliminarea din şcoală?! Dar el? Până s-ar fi aflat adevărul... zdrobeam nişte inimi, făceam pulbere o carieră şi mai ştiu eu ce s-ar mai fi putut întâmpla... Şi m-am hotărât. I-am spus fratelui meu ce vreau să fac, l-am minţit pe tata, ştiind că mă va ierta, ne-a dat maşina şi ne-am dus. Când a auzit Eliza, ne-a întrebat când plecăm înapoi. Tot ea a fost de părere că trebuie să mai ştie cineva. Am plecat la acel cineva şi l-am lăsat pe Paul să se odihnească câteva ore. Şi-am pornit înapoi. L-am certat pe Paul până l-am scos din sărite şi m-a alungat de pe scaunul din faţă. Mi se părea că stă peloc, că nu merge destul de repede, deşi pedala de acceleraţie era apăsată până la fund.

         DIRECTORUL (Se ridică şi el de pe scaun şi se duce spre Adriana): Fata mea, sunt mândru de tine şi-ţi mulţumesc ca un tată pentru gestul tău (O îmbrăţişează şi o sărută).

         TUDOR: Îmi daţi voie să-i mulţumesc şi eu acestei fete nemaipomenite şi s-o asigur că toate invectivele pe care mi le-a adresat cu nemiluita, când a aflat de ce faptă sunt acuzat, dar neştiind cine este eleva minoră, mi se par acum cele mai mângâietoare vorbe pe care mi le-au auzit urechile, iar loviturile de bici, menite să facă să ţâşnească sângele , un adevărat balsam ce vindecă cele mai cumplite răni (Se duce la ea şi o îmbrăţişează).

         ADRIANA: Înseamnă că m-ai iertat.

         TUDOR: De atunci, surioară! (Adresându-se oficialilor): Vă rog să mă iertaţi. Adică, să ne iertaţi.

         TOVUL B.: Să vă iertăm? N-aţi greşit cu nimic. Dimpotrivă, ne-aţi dovedit că ştiţi să luptaţi pentru adevăr şi să vă apăraţi onoarea, rămânând curaţi, puri. (Către general): Continuaţi.

         INSPECTORUL GENERAL: S-au limpezit apele, tovarăşe B. Din punctul meu de vedere acest tânăr profesor şi această tânără elevă sunt curaţi ca lacrima. Cei vinovaţi sunt semnatarii acestei reclamaţii, grupul Ioneţilor. Să-i vedem şi noi. Ridicaţi-vă în picioare! (Grupul se ridicăîn picioare): Ei, ce ziceţi?

         MIC (Cu capul plecat, abia îngaimă câteva vorbe): Eu m-am luat după ei, eu...

         NEICUŢĂ (La fel): Şi eu am ascultat de ei şi-mi pare rău. Suport însă consecinţele şi regret că am fost aşa de credul.

         INSPECTORUL GENERAL: De care ei?

         LECĂ: De Ionete şi de Olga. Ei ne-au îmbrobodit cu fel de fel de scorneli. Mă simt vinovat şi mi-e ruşine. Şi eu suport consecinţele- Îi rog să mă ierte, dacă pot.

         INSPECTORUL GENERAL: Ceilaţi doi?

         OLGA: Eu am văzut-o pe sora lui ieşind de la Tudor – stau în apropiere – şi am crezut că este Adriana, fiica directorului. I-am spus lui Ionete şi – asta este – sunt vinovată, nu am nicio scuză. Puteam să-l întreb pe el, ca şi coleg, şi aflam adevărul. Le cer iertare lor, iar pe dumneavoastră vă asigur că nu voi comenta sau contesta sancţiunea pe care mi-o veţi da, oricât de aspră ar fi.

         IONETE: Eu sunt vinovatul principal. N-am absolut nicio scuză. Şi eu le cer iertare. Faceţi cum se cuvine.

         INSPECTORUL GENERAL: Voi? Adriana? Numele tău şi întâmplarea aceasta nu le voi uita toată viaţa. Ce-ar trebui să le facem celor care au vrut să te compromită în modul cel mai josnic posibil?

         ADRIANA: Eu le accept scuzele şi fiindcă oamenii sunt supuşi greşelii, îi iert pe toţi. Shakespeare, într-un din piesele sale, zice: „A ierta este o faptă mai nobilă şi mai rară decât aceea de a se răzbuna”

         TUDOR: Nu sunt un tip răzbunător. Şi eu le accept scuzele şi sunt de părere că merită o şansă. Să le-o acordaţi, dacă nu există altceva care să vă oblige să-i sancţionaţi. Să veniţi mai des prin şcoală.

         INSPECTORUL GENERAL (Către cei doi): Dumneavoastră? (Aceştia clatină din cap, însemnând nu). Ne oprim aici. Rămâne să judecăm totul şi vom lua o decizie, pe care vă vom aduce-o la cunoştinţă cât mai urgent. Sunteţi liberi. (Ies din sală).

                                                          SCENA IV

                                         Tudor, Adriana, Eliza, Ovidiu

         ADRIANA (Îl prinde de braţ pe Tudor): Stai, amice, că pentru tine mai am ceva. Cum stai cu inima? Rezistă? Vino, Ovidiu!

         OVIDIU: Vin, Adriana, dragă fată. Credeam că pe mine mă excluzi.

         ADRIANA: Pe tine? Câţi prieteni am eu, Ovidiu? Doi, te tine şi pe Tudor.Îmi pot permite să te pierd? Prinde-mă de braţul acesta. Trebuie să fii martor la un alt eveniment. Fericit de data aceasta.

         TUDOR: Ce mai ascunzi, surioară? Ce surpriză mai ai şi pentru cine?

         ADRIANA: Intrăm până la mine în casă, luăm de acolo ce a pus Eli de la voi de acasă şi mergem la tine şi sărbătorim. Dacă n-ai destule tacâmuri, mai luă de la noi. Şi ce crezi că mai trebuie. (Îi duce în bucătprie pe toţi): Luaţi puţin loc, să văd eu ce iau de aici. Doar câteva secunde. (Intră în camera ei şi-l cheamă pe Tudor): Tudor, ia tu ce este aici, că eu nu pot.

         TUDOR (Sărind de pe scaun): Acum, Adriana. (El intră în cameră, iar Adriana închide uşa.Vine spre Ovidiu, ţopăind de bucurie şi bătând uşor din palme. I se alătură şi Eliza)

         OVIDIU (Glumind): Adriana, iar îţi văzuşi îngerul păzitor?

         ADRIANA: Tudor şi-l găsi, Ovidiu. Îngerul lui, de care sper să nu se mai despartă niciodată. Niciodată... Niciodată...

         OVIDIU: Milena, Adriana?

         ADRIANA: Milena, Ovidiu. Milena lui.

         OVIDIU (O prinde de amândouă mâinile şi o priveşte în ochi cu dragostea): Adriana, nu mă sfiesc de Eliza şi-ţi spun că-mi eşti dragă. Dar dragă, auzi?

         ADRIANA (Neluându-şi privirile de la el): Ai grijă, Ovidiu, că eu nu mă joc cu jumătăţi de măsură. Eu l-am citit pe Lev Tolstoi şi au găsit la acest titan al literaturii ruse o maximă, pe care am memorat-o şi de care mă voi ţine când mă voi gândi la iubire. Eu vreau o iubire mare şi „Nu este iubire mai mare ca aceea de a-ţi da viaţa pentru acei pe care îi iubeşti”. Înţelegi, dragul meu Ovidiu?

         OVIDIU: Înţeleg, draga mea Adriana. Înţeleg şi-ţi voi dovedi că sunt capabil de o mare iubire. (O prinde în braţe sub privirile admirative ale Elizei, în timp ce Tudor şi Milena ieşeau din camera Adrianei cu fericirea întipărită  pe feţele lor tinere. Se lasă îcet cortina).   

                                                                S F Â R Ş I T

              

         

               

                                                                                                  

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 300 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou