Home Teatru Grigorie M. Croitoru: INSOMNIACUL
Grigorie M. Croitoru: INSOMNIACUL PDF Print E-mail
User Rating: / 4
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 21 May 2013 13:50

                                                                                        Motto: „Dragostea este darul pe care Zeii l-au

                                                                                                    dat Oamenilor singuri de sub cer”.

                                                                                                                   (Sir Walter Scott)

                                                           

         PERSONAJELE:

                         PAUL

                         FLORENCE

                                                                     *

         (E aproape miezul nopţii. Florence trebăluise până atunci, îşi făcuse un duş şi se pregătea de culcare. Se opreşte în faţa oglinzii mari din apropirea patului şi se priveşte în ea. Aproape de fiecare dată, înainte de a se băga în pat, îi plăcea să se admire în oglindă. Îşi desfăcea capotul şi-şi admira trupul încă tânăr şi superb. „Uite ce sâni am!”, zice, şi şi-i acopere cu capotul, vrând parcă să-i ferească de privirile vreunui curios. Zâmbeşte unei amintiri trecute şi clatină din cap a nemulţumire. În acest moment sună telefonul. Se miră că sună la o oră aşa de târzie şi stă în cumpănă, să ridice receptorul, să nu-l ridice. Se hotărăşte să-l ridice):

                                                                     *

         FLORENCE: Alo?

         PAUL: Bună seara, stimată doamnă!

         FLORENCE: Dacă şi la miezul nopţii mai poate fi vorba de seară! Măcar spune cine eşti şi de ce vrei să-mi sperii somnul la ora asta?

         PAUL: Te rog să ai răbdare şi să nu pui receptorul jos.

         FLORENCE: Şi de ce aş sta cu tine la taclale în miez de noapte?

         PAUL: Pentru că eşti o doamnă bună şi-ţi pasă de necazurile altora.

         FLORENCE: Poate că oi fi eu bună, dar, dacă nu-mi spui cine eşti, închid. Şi te avertizez: aici, la telefonul acesta nu este linie erotică, dacă aşa ceva cauţi.

         PAUL: Nu, nu, nu... Te rog... Îţi spun tot despre mine, dar nu închide, stai de vorbă cu mine. Te rog. Mă cheamă Paul. Prietenii îmi pronunţă numele franţuzeşte – Pol. Îmi zici cum îţi convine ţie, dar nu închide. Te rog din suflet, te rog, te rog...

         FLORENCE: Bună... seara, Paul. Tu, cred, ştii cum mă cheamă, dacă mă sunaşi, aşa că nu este nevoie să-ţi spun.

         PAUL: Nu ştiu nimic despre tine: nici cum te cheamă, nici de unde eşti, nici cum arăţi, nici dacă eşti tânără sau bătrână, frumoasă sau urâtă, dacă eşti căsătorită sau nu. Nimic, nimic, nimic...

         FLORENCE (Rămâne pentru câteva momente blocată. Nu zice nimic): ?

         PAUL: Alo? Mai eşti la telefon? Spune ceva, dacă mai eşti la aparat!...

         FLORENCE: Paul, dacă nu ştii nimic despre mine, de unde ai numărul meu de telefon?

         PAUL: Mi l-a dat un amic, zicându-mi: „Uite, Paul, un număr de telefon. Sună, şi la capătul firului vei găsi persoana care te va vindeca de boala ta! Şi iată-mă vorbind cu tine cu speranţa că am găsit persoana potrivită...

         FLORENCE: Paul, pe mine mă strigă prietenii Florence...

         PAUL: Varianta franceză de la Floarea, Flora, Florela, Florentina, Florenţa, Floriana, Florina...

         FLORENCE: Ei, dar eşti specialist în onomastică?

         PAUL: E mult spus specialist, să zicem doar puţin interesat de probleme de onomastică. Cred că şi tu ştii că Floarea este creaţie românească. Numele Flora este strâns legat de numele unei cunoscute divinităţi din mitologia romană, Flora, zeiţă a florilor şi a vegetaţiei...

         FLORENCE: Deci, iată-mă şi cu nume de zeiţă. Linguşitorule, vei fi dezamăgit cumplit, când vei afla cine sunt şi cum arăt. Măcar să ai curajul să zici ceva la sfârşit, orice, nu numai să laşi receptorul jos şi să fugi fără să zici ceva. Dragul meu Paul, sigur, nu sunt eu persoana pe care o cauţi şi de care ai nevoie. Eu sunt o babă de 70 şi... de ani, gârbovită şi fără dinţi, fără gene, fără sprâncene, cu şanturi adânci, săpate pe toată faţa de neiertătoarea bătrâneţe şi aproape cheală, cu degetele încârloiate, adică încârligate ca toate visele. Ce să mai lungesc vorba, adevărată Babă Cloanţă Cotoroanţă, de te bagă în sperieţi...

         PAUL (Râde cu hohote): Ha-ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha-ha!!... Ce mincinoasă eşti, Florence, Floarea, Flora, Florela, Florina, Florentina!... Ha-ha-ha-ha!... Iartă-mă că te fac mincinoasă, dar te asigur că nu mă poţi păcăli. Eu pot stabili vârsta oamenilor, cu destul de mare precizie, auzindu-i vorbind. Florence, tu nu ai mai mult de 30 de ani. Oricât de Cloanţă Cotoroanţă te-ai face tu, pe mine nu mă înşeli. Tu nu ai un dinte lipsă din gura ta, pe faţă nu ai nici un rid, nu cum zici tu şanturi adânci, pun pariu că seara înainte de culcare te mai admiri în oglindă, constatând că eşti încă frumoasă, că trupul tău nu şi-a pierdut armonia. Poţi refuza să stai de vorbă cu mine, ceea ce nu-mi doresc, dar nu te face ceea ce nu eşti. Îţi vine şi ţie să râzi, am dreptate?

         FLORENCE: Paul, trebuie să închid...

         PAUL: Te sun mâine seară?

         FLORENECE: Te sun eu, dacă mă hotărăsc să stau de vorbă cu tine în continuare. Noapte bună!

(Pune receptorul jos, fără să mai aştepte ca Paul să spună ceva. Râde singură de gluma făcută, chiar dacă n-a fost reuşită. Se duce iar în faţa oglinzii, îşi dă jos capotul şi rămâne goală. Gândeşte că are dreptate bărbatul de la capătul firului. Arată încă foarte bine. Se roaga lui Dumnezeu să nu-i ofilească trupul şi să-i atrofieze simţurile, căci mai poate iubi şi mai poate fi iubită. Îndreaptă, Doamne, paşii unui bărbat care să mă iubească şi pe care să-l iubesc. Vreau să iubesc, Doamne, şi să fiu iubită. Se îmbracă şi se bagă în pat).

                                                                SEARA a II-a

         PAUL (Aşteaptă neăbdător să sune telefonul.Îi aude ţârâitul strident şi ridică repede receptorul): Alo?

         FLORENCE: Salut, Paul! Ţi-am produs emoţii?

         PAUL: Salut, Florence. Dacă mi-ai produs emoţii? Cu carul, Florence, cu carul! Îmi pare bine că te-ai hotărât să stai de vorbă cu mine.

         FLORENCE: Nu te bucura prea tare. Hotărârea mea nu este fermă. Trebuie să-mi spui ce vrei de la mine, căci eu nu sunt amatoare de aventuri de niciun fel, iar de vreo întâlnire cu tine, dacă asta urmăreşti, nici nu poate fi vorba. Să începem cu necazurile tale şi cu modul în care eu te-aş putea ajuta să scapi de ele. Ai noroc că sunt o persoană miloasă şi, dacă pot, fac bine oricui, chiar unui necunoscut, care îmi intră în casă în miez de noapte.

         PAUL: Florence, eu sunt insomniac. Nu somnambul, ci insomniac, adică nu pot dormi. Nopţi în şir. De aici, decurg o serie de neajunsuri, din care cel mai cumplit este că, neavând randament la slujbă, voi fi dat afară. Înţelegi ce tragedie ar fi?

         FLORENCE: Paul, ştiu ce înseamnă insomniac, dar nu ştiu ce-ar trebui să facă o babă ca mine ca să-ţi alunge insomnia?

         PAUL: Florence, nu mă aburi tu pe mine cu poveşti de astea. De-aş avea lângă mine o babă ca tine, sigur n-aş dormi, dar din cu totul alt motiv. Parcă te văd cum râzi în pumn, auzind că spun adevărul. Dar să lăsăm la o parte aspectul acesta, să nu crezi că urmăresc altceva. De unde eşti, Florence?

         FLORENCE: Din Satu Mare.

         PAUL: Eu sunt din Braşov. Între noi sunt câteva sute de km. Şi nu pot să-ţi dovedesc că am dreptate cu vârsta pe care o ai. Dar nu-i nimic, faci abstracţie de anii care depăşesc cifra 30. O să-ţi prindă bine şi ţie, 30 de ani fiind o vârstă frumoasă şi, retrăind nişte momente de atunci, ehei!...

         FLORENCE (Mai mult pentru ea, dar neluând receptorul de la ureche): N-o să-mi fie greu deloc...

         PAUL: Sigur, Florence, n-o să-ţi fie greu, că această vârstă o ai.

         FLORENCE: Da’ mă auzişi?

         PAUL. Trebuia să nu vorbeşti în receptor...

         FLORENCE: Tu câţi ani ai, Paul?

         PAUL: Cu cinci ani mai mulţi decât tine, Florence.

         FLORENCE: E-n regulă. Putem începe. Ţi-ai făcut un plan? Cu ce începem?

         PAUL: Nu mi-am făcut niciun plan. Mă gândesc că ar trebui să punem întrebări şi să răspundem la ele. Răspunzi doar la cele care vrei. Bine?

         FLORENCE: Bine. Care ar fi prima întrebare, Paul?

         PAUL: Eşti căsătorită, Florence?

         FLORENCE (După o uşoară ezitare): Nu, Paul! Dar...

         PAUL: Dar?

         FLORENCE: Dar am un copil, Paul. Un copil făcut din dragoste... Cu un bărbat pe care l-am iubit ca o nebună şi, când a aflat că voi avea copil, ne-a părăsit, fără să se uite înapoi. Am decis să-l nasc şi să-l cresc. Mi-e drag ca lumina şi căldura soarelui. Mă zbat să nu-i lipsească nimic... Dacă îţi spun că are cinci anişori, îţi poţi da seama cât de Cloanţă Cotoroanţă sunt...

         PAUL: Am avut dreptate, Florence, în privinţa vârstei tale.

         FLORENCE: Ai avut, Paul. Acum, ţi-aş pune şi eu aceeaşi întrebare: tu eşti căsătorit, Paul?

         PAUL: Nu, Florence. Am avut vreo două relaţii, una chiar de mai lungă durată, dar n-au mers şi am hotărât să stau aşa o perioadă. Nu ştiu cât.   

         FLORENCE: Cu ce necazuri te conftrunţi în viaţa de toate zilele? Ce te frământă? Ce nu merge, Paul? Insomnia ta trebuie să aibă nişte cauze. Hai să încercăm să despicăm firul în patru şi, dacă va fi cazul, în alte patru şi-n alte patru...

         PAUL: N-aş putea spune că sunt greutăţi insurmontabile în viaţa mea şi astea îmi dau bătăi de cap. Cu slujba mă descurc bine, am prieteni, citesc mult, mai şi scriu, plec în drumeţii, în excursii. Necazul este acasă, buna mea prietenă. Îmi permiţi să-ţi spun aşa. Adică, nu numai să-ţi spun, ci să şi te consider. De când ai acceptat să stai de vorbă cu mine, te consider confidenta mea. Ţie îţi încredinţez cele mai ascunse gânduri, tainele sufletului meu.

         FLORENCE: Cu toată încrederea, Paul, deşi nu sunt sigură că te pot ajuta. Dar, ştii cum se zice, două capete gândesc mai bine decât unul singur sau unde sunt doi puterea creşte şi poate vom putea să ne batem cu insomnia cu mai mulţi sorţi de izbândă.

         PAUL: Mulţumesc, Florence. Cum spuneam, necazul este acasă, mă ucide singurătatea. Vin acasă ca şi când aş merge la spânzurătoare! Cu toată că nu ştiu cum se merge la spânzurătoare. Sau ca şi cum mi-ai trage un rug, iartă-mă că folosesc un cuvânt obscen, prin cur. Cum deschid poarta şi intru în curte, un fior rece îmi fulgeră şira spinării. Bag cheia în broască şi mă podideşte plânsul, căci ştiu că dincolo găsesc nenorocita de singurătate, care mă strânge de gât. Intru în casă şi-mi vine să urlu. Nu mă întâmpină nimeni. Aş aştepta... Lasă-mă puţin, Florence, că îmi curg lacrimile şiroaie...

         FLORENCE: Sărmane Paul! Lasă-le să curgă, că te uşurezi. Ai vrea să te întâmpine cineva şi să ţi se agaţe de gât, să te sărute, să te mângâie, să-ţi alunge norii negri de pe frunte. Să te împiedici de jucăriile copiilor, pe care mama n-a apucat să le strângă, să auzi un scaun trântit şi strigătul micuţilor. „Tati, ce ne aduseşi?” şi să te caute prin buzunare. Să te facă cel mai straşnic bidiviu şi să se certe care să încalece primul. Dar pe tine te întâmpină liniştea, singurătatea, ucigătoarea singurătate!

         PAUL: Şi tot aşa de câţiva ani, Florence. Un timp am băut, am băut straşnic, dar...

         FLORENCE: A fost mai rău!

         PAUL: Mult mai rău. Era gata să mă prăpădesc, devenisem din om neom. M-am lăsat de băutură. De un an de zile n-am pus strop de băutură în gură. Florence, am ajuns la capătul puterilor. Nu mai suport. Ce să mă fac, fată dragă?

         FLORENCE: S-o luăm încet, prietene! Să gândim pozitiv şi să readucem în prezent momente fericite din trecut. Îţi mai aducu aminte, Paul, când ai sărutat prima fată?

         PAUL: O, Florence! Ce fericit am fost atunci! Să-ţi povestesc?

         FLORENCE: Da, Paul, dar să văd ce vrea puişorul meu. Se trezi şi vine spre mine, frecându-se la ochişori. (Către Dragoş): Puiul mamii, Dragoş, cum de te trezişi? Visaşi ceva şi te speriaşi? Vino aici, la mama. Aşa. Spune tu la telefon: Noapte bună, nene.

         DRAGOŞ: Noapte bună, nene!

         PAUL: Mulţumesc, Dragoş! Să creşti mare şi să fii cuminte. S-o asculţi pe mămica. Dacă nenea ăsta te va întâlni vreodată, îţi va aduce o jucărie frumoasă-frumoasă, cum n-are niciun copil de vârsta ta. Somn uşor şi ţie. (Către Florence): Dă-i, te rog, un pupic din partea mea.

         FLORENCE: Noapte bună, Paul. Pe mâine-seară la aceeaşi oră şi-mi povesteşti cum a fost când ai sărutat prima fată. Culcă-te cu gândul la ea.

                                                                     SEARA a III-a

          Paul, Florence, Mona – fetiţa cu rochia albă cu volănaşe, Mama fetei, lume la hora satului

         PAUL (O sună pe Florence. Este bine dispus. Nu dormise chiar toată noaptea, dar dormise totuşi, comparativ cu nopţile anterioare): Alo? Florence?

         FLORENCE: Eu, Paul. Aşteptam telefonul tău. Dă-i drumul. Eu stau ghemuită pe canapea, cu telefonul lângă mine şi te ascult cu multă atenţie.

         PAUL: Mi se pare că nu ţi-am spus, eu sunt de la ţară...

         FLORENCE: Nu, nu mi-ai spus. Reţin acum. De fapt, şi eu sunt de la ţară. Tot la ţară mi-am făcut ucenicia în slujbă. Promit că nu te mai întrerup.

         PAUL: Am văzut lumina zilei într-un sătuc de pe Olteţ. Pentru mine a fost, este şi va fi cel mai frumos loc care există sub soare. Aici, am trăit cele mai frumoase momente ale vieţii mele. Am ştiut să-mi iau porţia de fericire, deşi de multe ori am riscat să mi-i ridic pe ai mei în cap.

         FLORENCE: Suportai şi consecinţele, Paul?

         PAUL: Rar, Florence, fiindcă scăpam cu fuga. Dar poate voi avea ocazia să-ţi povestesc mai multe despre mine.

         FLORENCE: Dacă te gândeşti că s-ar putea să ne întâlnim vreodată, nu ştiu dacă va fi posibil, dar, vorba poetului, speranţa „mângâie, alină uşor pe toţi muritorii.”

         PAUL: După o ceartă cumplită cu ai mei, am reuşit să-i determin să mă lase să plec la şcoală. Am terminat ciclul gimnazial, parcurgând zilnic 12 km dus şi 12 km întors, pe ploaie, pe ninsoare, pe arşiţă, pe viforniţe, prin nămol până la glezne, pe vreme când, cum zice românul, nu ţi-ai scoate nici câinele afară”. După gimnaziu, ai mei au pus iar piciorul în prag şi s-au opus plecării mele la şcoală mai departe: „Fire-al dracului cu şcoala ta cu tot. Gata. Ai terminat. Dacă ţi-aş socoti câte perechi de opinci ai rupt pe drumul Bălceştiului în trei ani, ar trebui să te bag slugă să ţi le câştigi. De te mai aud cu şcoala ta, îţi rup oasele”, sunt vorbele tatălui.

         FLORENCE: Aspru verdict, Paul. Şi ce-ai făcut?

         PAUL: I-am răspuns în felul meu: „Îmhî! O să rupi tu pe dracu”... Şi-am luat-o la fugă. Nici nu ştiu cum am sărit peste poartă. Când am ajuns la mijlocul coastei, am mai strigat: „N-o să mă mai vedeţi!” O să scurtez, Florence. În scurt timp şi-au dat seama că încăpăţânarea mea nu poate fi înfrântă. Le mai spusesem că numai aşa mă pot opri din drumul meu dacă mă descăpăţânează sau mă spânzură de creanga dudului de la poartă. Altfel, n-au nicio şansă.

         FLORENCE: Paul, ştii ce încerc acum?

         PAUL: Nu. Ce?

         FLORENCE: Să mi te imaginez cum te contrai tu cu ai tăi. De unde atâta îndrăzneală să te împotriveşti părinţilor? Nu-ţi era teamă că-ţi lungesc urechile sau că-ţi băşică funduleţul?

         PAUL: Ei, nu-mi era! Îmi era, dar aveam grijă să pun, de fiecare dată, o oarecare distanţă între mine şi ei. Ştii cum se spune: „Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă”. Şi-ţi mai spun ceva, dragă fată: m-aş fi certat şi cu Dumnezeu, dacă s-ar fi opus voinţei mele de a merge la şcoală. Realitatea este că nici ai mei nu-şi prea puneau mintea cu mine, aşa cred acum, nu urmăreau ei neapărat să mă bată, ci încercau să mă descurajeje şi să mă facă să renunţ, ameninţându-mă în fel şi chip: că o să mă duc în opinci la Craiova, cu pantalonii rupţi în tur, cu cămaşa din pânză de cânepă, tesută de mama în război şi câte şi mai câte. Eu spuneam că o să mă duc şi în zdrenţe sau chiar în pielea goală, că a lor o să fie ruşinea! Dar de dus, tot mă duc.

         FLORENCE: Erai dat naibii, Paul! Trebuie să recunosc. Şi ai reuşit să-i îndupleci, căci altfel n-ai fi ajuns unde ai ajuns. Cum?

         PAUL: Am reuşit. Tata mi-a pus două condiţii: 1. Dacă nu reuşesc, nu mai pomenesc în veci de şcoală.

         FLORENCE: Nu avea încredere în tine?

         PAUL: Poate. Dar mai sigur este că el credea că un pui de ţăran dintr-un sătuc azvârlit unde şi-a înţărcat dracul pruncii va reuşi la o şcoală aşa de mare şi de renumită ca cea din Craiova, unde reuşesc doar odraslele de mahări, şi astea pe bani grei. Minte de ţăran, care nu ieşise din satul lui decât când fusese în armată şi în război. Tata a făcut Primul Război Mondial, a fost şi în iadul de la Mărăşeşti şi a scăpat cu viaţă. Avea fixurile lui şi cu greu îl scotea cineva din ele. Când voia să te înfunde şi să-ţi taie macaroana, îl auzeai „Îmi spui tu mie? Păi, ştii tu unde am fost eu? Tu ai fost la Mărăşeşti sau eu?”

         FLORENCE: Şi a doua?

         PAUL: Dacă, totuşi, se va întâmpla minunea să reuşesc şi nu voi face faţă, să mă retrag singur şi iar să nu mai pomenesc de şcoală. Bineînţeles că am acceptat şi am pus pace.

         FLORENCE: Şi ai reuşit.

         PAUL: Şi nu oricum, ci bine de tot. Chiar peste aşteptările mele. Iată-mă, după aprige dispute cu ai mei, elev de liceu. Şi ce liceu! Reuşita mi-a adus o cotă de popularitate considerabilă. Atunci mi-am dat seama că nu era lucru obişnuit în timpul acela ca un fiu de ţăran, care era învăţat să ţină vacile şi oile de coadă şi să dea cu sapa, cu coasa, să ţină plugul şi rariţa de coarne, să ajungă la o şcoală de renume în oraşul Craiova. Şi ai mei îşi schimbaseră total viziunea. Erau şi ei mândri şi nu uitau să spună cu cine se întâlnesc, când ies în lume, şi ce zic către ei. Când mă îmbrăcam cu uniforma, pe care era inscripţionată emblema „C. P. N. B. Croiova”, mă suceau pe toate părţile să mă vadă şi să mă admire. Nu te plictisec, Florence?

         FLORENCE: O, nu, Paul! Chiar îmi place, povesteşti frumos şi eşti aşa de convingător, ca şi când totul s-ar fi petrecut ieri, alaltăieri, nu cu atâţia ani în urmă.

         PAUL: Eu o luai de la Adam şi Eva, Florence, dar nu uitai de draga mea Mona, la care ajung imediat. Nu ştii de câte ori am pupat-o azi-noapte. Şi ca lumea, nu ca atunci, în adolescenţa noastră, când cu ochii şi cu zâmbetul ei mi-a fermecat, cum zice Sadoveanu, „un trecător ceas al vieţii”.

         FLORENCE: Şi la tine este valabilă zisa că prima dragoste nu se uită. Şi primul sărut, deşi eşti convins că n-a fost cum trebuie, dorit a fost? De ambele părţi, Paul, sau i l-ai furat şi ai fugit?

         PAUL: Ascultă şi judecă singură, Florence. Gândeşte-te şi tu la primul tău sărut, căci şi tu ai avut un prim sărut.

         FLORENCE: Am avut şi, Doamne, ce frumos a fost. De ai putea vedea câte emoţii am! Îmi bate inima... ca atunci, Paul! Mi-o apăs cu mâna, să se potolească. Sunt numai urechi.

         PAUL: Într-o duminică, m-am dus la horă în satul Fulger. Şi despre hora sătească aş putea să-ţi vorbesc ceasuri întregi. Este un spectacol magnific. Dar mă restrâng cât pot de mult. Începusem să joc şi eu în horă, cam stângaci, dar mă prindeam mai la coada horei, ca să nu încurc pe cei pricepuţi. Mă pomenesc că se prinde în horă, lângă mine, o fată. Poate n-aş fi luat-o în seamă, dacă n-aş fi auzit un glăscior cam afectat, dar plăcut, pe care nu-l cunoşteam:

                                                                     *

         MONA: Îmi dai voie să joc şi eu lângă tine?

         PAUL (O priveşte cu atenţie din cap până în picioare, îi zâmbeşte şi zice): Cum să nu te las, frumoasă domnişoară, mă simt onorat, numai că o să ai o surpriză cam neplăcută. Nu prea ştiu să joc şi s-ar putea să te încurc şi pe tine, motiv pentru care îmi cer scuze. Dacă ştii bine juca, te-aş ruga să treci înaintea mea, să mă iau şi eu după tine. Acesta va fi secretul nostru, sigur fiind că nu vei spune nimănui că nu ştiu juca.

         MONA (Zâmbindu-i frumos, îi spune): Nu m-am înşelat, eşti şi bine crescut, nu degeaba eşti elev de liceu. Şi încă ce liceu! Câţi visează să ajungă pe băncile celebrului liceu.

         PAUL (Surprins şi flatat de vorbele neaşteptat de frumoase ieşite din gura unei drăgălaşe fetiţe, pe care n-o văzuse niciodată până în clipa în care a apărut lângă el, o întreabă): Ştii ce înseamnă iniţialele de pe mânecă? N-aş fi vrut să vin cu uniforma, dar am ascultat de ai mei, care sunt oameni simpli şi le place să mă vadă îmbrăcat aşa.

         MONA: Cum să nu ştiu, doar mă duc des la Craiova, având acolo neamuri. Stau în Valea Vlăicii şi Colegiul la care eşti tu elev este vizavi de biserica Madona Dudu. Este şi Teatrul Naţional în clădirea liceului şi am fost de câteva ori la teatru. Am văzut „Floricica purpurie” şi „Nota zero la purtare”. Dar ce-ţi spun eu, că te duci şi tu la teatru.

         PAUL: Domnişoară, dar tu eşti o comoară, o nepreţuită comoară. Eşti şi frumoasă, dar să nu te încrezi, eşti şi umblată prin ţară, îţi place teatrul, sigur îţi place şi literatura, avem preocupări comune, să nu le numim pasiuni.

         MONA: Nu-mi mai spune domnişoară, mi se pare cam rece, pune o distanţă prea mare între noi, mă cheamă Mona, zi-mi Mona şi mă simt bine. Pe tine ştiu cum te cheamă, m-am interesat. Nu mă întreba de ce m-am interesat, că nu sunt sigură.

         PAUL: S-a terminat hora. Te-ai descurcat bine, să nu mai zici că nu ştii juca. Unde vrei să te duc, ca să nu te las singură.

         MONA: Nu mă duci niciunde. Nu vrei să ne plimbăm pe drum la vale, sau la deal, încotro vrei tu? Numai îi spun mamei unde plec şi, gata, mergem. Hai cu mine, uite până acolo, unde stă mama. (Îl prinde de mână, verselă ca o fetiţă ce şi-a găsit jucăria pierdută şi pornesc spre un grup de femei care priveau, de pe un dâmb, la horă): Mămico, noi mergem la plimbare pe drum. Îţi spun, ca să ştii unde sunt şi când mă înapoiez, mergem acasă, dacă vrei. (Îl prinde iar de mână şi pornesc pe drum la vale, spre Dobriceni): Paul, nu te superi că te-am răpit aşa? Te ţin de mână, ca şi când m-aş teme să nu te pierd...

         PAUL: Să mă supăr? Dimpotrivă, mă bucur, Mona. Eşti prima fată cu care mă plimb ţinându-ne de mână şi simţind căldura palmei tale şi bătăile pulsului. Spune-mi ceva despre tine, Mona. De unde eşti, de nu te-am mai văzut până acum, şi ce legături ai cu satul acesta?

         MONA: O, cu plăcere. Părinţii mei sunt originari din acest sat, am aici bunicii. La ei am venit cu mama, tata, având nişte treburi urgente, mai întârzie, dar va veni şi el. Acum stăm la Balş. Nu-mi prea place localitatea, dar evadez foarte des la Craiova.Îmi place oraşul, mă plimb mult pe Unirii şi în Parcul Poporului, mă duc la filme, la teatru. Cam asta îţi pot spune, amănunte nu cred că te interesează. Ai mei lucrează, eu cu şcoala.

         PAUL: Mona, tu eşti o fată deosebită, fermecătoare cutez să spun. Ne cunoaştem de nici un ceas şi parcă suntem prieteni de când e lumea şi, asta, numai datorită ţie, datorită şarmului tău deosebit.

         MONA: Mulţumesc, Paul, şi-mi pare bine că îţi place în compania mea. Sper că n-o spui doar din complezenţă.

         PAUL: Nu, deloc. Te pricepi de minune să umpli totul în jurul tău de voie bună, de veselie. Cât despre mine, îţi mărturisesc în modul cel mai sincer că nu prea ştiu cum să mă comport cu fetele. Şi mai direct: nu ştiu ce să fac cu ele.

         MONA (Privindu-l, se opresc din mers şi-l prinde cu două degete de obraz, ca pe un copil căruia îi faci o observaţie în glumă): Da’ tu crezi că eu ştiu? Am auzit că se ţin de mână şi se plimbă, vorbind despre ce ştiu mai bine. Eu te-am luat de mână şi te-am invitat la plimbare, deci am făcut primul pas. Dacă tu vrei să-l faci pe următorul, eşti liber, ai consimţământul meu.

         PAUL: Dar care este următorul pas?

         MONA: Nu ştiu. Spun unii că se sărută. Pe mine nu m-a sărutat nimeni.

         PAUL: Necazul e că nici eu n-am sărutat pe nimeni şi nici nu ştiu cum se face. Mi-e frică să nu râzi de mine şi să stricăm relaţia care s-a înfiripat aşa de frumos între noi. Vei rămâne cu o impresie proastă despre mine şi nu pot suporta gândul acesta.

         MONA (Râzând uşor): Paul, ar trebui să te temi atunci când ai şti că eu sunt expertă, dar când îţi spun că nu m-a sărutat nimeni, nu văd de ce n-ai încerca. Dacă ţi-e frică ţie că te faci de ruşine, uite că nu mi-e frică mie. (Îl prinde de umeri şi-l sărută pe obraz, atingând uşor cu buzele ei catifelate pielea obrazului. Băiatul se face roşu ca focul, de emoţie).

         PAUL: Ei, aşa  se face? Aşa ştiu şi eu. (Îi acoperă faţa cu sărutări. Pe obraji, pe frunte, pe ochi. Se opreşte la gură. Mona îşi ţuguiase uşor buzele, să primească sărutul, dar nu vine): Aici nu ştiu, îmi dai voie să încerc?

         MONA: Cu o condiţie, dragul meu: dacă nu faci bine, te pun să mă pupi până când crezi că a fost bine. Nu te voi spune la nimeni. Va fi secretul nostru.

         PAUL: (O pupă o dată, se uită la ea şi o vede clătinând din cap a nu; a doua oară – tot nu; a treia oară- tot nu...). Ţi-am spus eu că o să zâzi de mine.

         MONA: Nu râd, dar mai vreau. Nu ştiu ce simţi tu, dacă simţi ceva, dar eu parcă plutesc prin nori.Aş vrea să nu se mai dezlipească buzele tale de ale mele. Au un gust nemaipomenit şi-mi produc nişte furnicături prin tot corpul, parcă mă curentează. E prea scurt, Paul, prea repede îţi iei buzele de pe ale mele. Te pedepsesc să mai faci şi strânge-mă în braţe cât poţi de tare...

                                                                     *

         PAUL: Florence, mai asculţi la telefon sau ai trecut în lumea viselor?

         FLORENCE: Ce frumos, Paul! Cum îţi închipui că aş fi putut adormi? Te fericesc şi te invidiez, Paul. Întâmplarea asta e aşa de naturală, de reală, încât merită să-i faci un loc în inima ta pe vecie acestei fete cu adevărat minunate.

         PAUL: I-am făcut, Florence. Dar s-o duc până la capăt. Am sărutat-o pe Mona mea până când am observat că întârziaserăm cam mult. Am pornit spre horă. Am dus-o până la mama ei şi ne-am despărţit. Din păcate, nu ne-am mai întâlnit niciodată. Cu toate că n-am mai întâlnit-o, acesta a fost unul din momentele cele mai fericite ale vieţii mele de până atunci, produs de această apariţie neaşteptată a unei fetiţe îmbrăcate într-o rochie albă cu volănaşe.

         FLORENECE: Era frumoasă Mona, Paul?

         PAUL: La prima vedere, mi s-a părut frumuşică. Cât mă pricepeam eu atunci la fete. M-a surprins deosebit de plăcut cu privirea limpede, deschisă, pornită din nişte ochi negri ca întunericul nopţii, cu gene lungi şi sprâncene stufoase. Se vedea că nu este prea mare ca vârstă, dar fizicul îi era favorabil. În plus, cum am mai spus, avea o rochie albă cu volănaşe pe la poale, strânsă pe trup, cu care îi şedea bine.

         FLORENCE: Ei, ei, te-a cam gâdilat la inimioară, Paul!

         PAUL: Şi cum încă! De când visam eu să mă apropii de o fată. Iată că se ivise o nesperată ocazie, iar exemplarul din faţa mea mi se părea unul de rasă.

         FLORENCE: Aşa s-a şi dovedit. Nu te-ai înşelat deloc.

         PAUL: Am privit-o cam mult din cap până în picioare. Şi-a lăsat privirea în jos şi şi-a muşcat uşor buzele. Atunci, i-am observat gura frumos desenată, cu nişte buze care se cereau sărutate. Mi-am zis în gând „Doamne, ajută!” şi am sperat să se întâmple.

         FLORENECE: Mă repet, dar mă ierţi: ce frumos! Au mai fost şi alte momente fericite în viaţa ta, Paul?

         PAUL: Au mai fost, Florence. Nu multe, dar au mai fost. Tu ai avut, buna mea prietenă?

         FLORENCE: Pe mâine-seară, Paul. Noapte bună.

         PAUL: Noapte bună, Florence!

                                                                     SEARA a IV-a

                                                                      Florence, Paul

         PAUL (Aşteptând telefonul, fredonează o melodie veselă. Este şi el vesel. O va provoca pe Florence să-i povestească şi ea cum a primit primul sărut, căci şi ea a avut un început. Se uită la ceas. Mai are timp şi poate să-şi facă ordine în dormitor. Sună însă telefonul. Îl ridică): Alo?

         FLORENCE (Agitată): Paul, eu sunt. Salut. Te sunai mai repede, că nu mai am răbdare. Azi-noapte am retrăit coşmarul din adolescenţă şi n-am închis ochii. Am şi plâns.

         PAUL: Ce s-a întâmplat, Florence?

         FLORENCE: După ce am întrerupt convorbirea aseară, m-am culcat, puternic impresionată de frumoasa poveste despre sărutul adolescentin depus de tine pe buzele frumoasei fete îmbrăcate cu o rochie albă cu volănaşe. Un timp, numai pe voi vă vedeam şi încercările voastre tandre de a vă apropia şi a ajunge la acest moment dorit şi de unul, şi de altul. Fiecare aveaţi o strategie, dar Mona, mai îndrăzneaţă, a dat tonul, după care tu ai trecut la cârmă şi ceea ce doreaţi amândoi s-a întâmplat.

         PAUL: Cu prisosinţă, pot spune. Nu ne mai puteam despărţi...

         FLORENCE: Am înţeles aseară, Paul. Vezi cât de nedreaptă este viaţa?! V-a întâlnit o dată, s-a înfiripat o frumoasă iubire şi v-aţi despărţit pentru totdeauna.

         PAUL: Eu n-am uitat nici fata, nici efemerul nostru moment de iubire.

         FLORENCE: Sunt sigură că nici Mona n-a uitat şi nu va uita. Mai ales că în viaţa noastră momentele de reală fericire – şi voi aţi trăit un astfel de moment – sunt puţine. Nici eu nu uit primul meu sărut, dar dintr-un cu totul alt motiv. Pentru mine a fost de groază, Paul.

         PAUL: Cum aşa? Dacă îţi vine greu, nu-mi povesti.

         FLORENCE: Ba povestesc, prietene, căci am retrăit coşmarul azi-noapte şi nu vreau să se repete. În adolescenţă, am fost o fată frumuşică, nu chiar ca Mona ta, însă când mergeam pe stradă sau intram în incinta şcolii atrăgeam privirile băieţilor. Unii spuneau că în timpul mersului, corpul meu degajă o muzică fascinantă. Exagerau ei, încercând să-mi intre în graţii. La învăţătură eram bună, nu cea mai bună, dar mă aflam acolo sus, aproape de vârf. Eram un fel de vedetă. Consecinţa? N-aveau curaj băieţii să se apropie de mine. Îi descurajam. Mai aveam şi un zâmbet flegmatic. Îţi imaginezi, Paul, fugeau băieţii de mine, parcă eram ciumată.

         PAUL: Nesimţiţii!

         FLORENCE: Colega mea de bancă, şi prietenă în acelaşi timp, se lăuda cu trecerea ei la băieţi. În fiecare seară, la culcare, făcea un fel de bilanţ, socotea câţi o sărutaseră în ziua respectivă şi se  bucura, se bucura... Eu mă băgam în pat, trăgeam pătura peste cap şi plângeam înfundat. Îţi dai seama că stăteam la internat...

         PAUL: Tu doreai să ai un prieten, Florence? Un iubit?

         FLORENCE: Sigur că doream, dar nu ştiam cum să-l apropii. De aceea spuneam că tu şi Mona, cum v-aţi văzut, aţi înţeles că este o corespondenţă între simţirile voastre şi v-aţi apropiat fără nicio greutate. Totul a decurs cum vă dictau inimile voastre tinere şi dornice de iubire. Ele au dictat totul şi n-a fost nicio oprelişte.

         PAUL:  A venit, totuşi, şi rândul tău.

         FLORENCE (Oftează): A venit, e drept, dar mai bine să nu mai fi venit. În trimestrul al doilea, a venit în clasa noastră un elev mutat disciplinar de la o şcoală nu ştiu din ce localitate. El, cum a venit, a pus ochii pe mine şi a trecut la acţiune. Într-o pauză, vine la mine şi mă abordează într-un mod neînchipuit de grosolan: „Hei, puicuţă, mie îmi place de tine. Nu prea cunosc locurile pe aici, unde am putea să ne întâlnim, să ştii tu ce?”. Am rămas fără grai. Văzând că nu-l bag în seamă şi nu-i răspund, se aşază în bancă lângă mine şi mă prinde de mână. Am încercat să mă eliberez, dar n-am putut. Continuă: „Cu tine vorbesc, puicuţă, iar eu nu sunt obişnuit să fiu refuzat de nicio fată”. „Lasă-mă!” am strigat din răsputeri şi am dat să mă ridic din bancă şi să fug. El mă trage înapoi, mă culcă pe bancă şi se aşază cu pieptul peste pieptul meu: „Vezi? Eu pot lua de la tine ce doresc şi dacă nu vrei!” Şi mă pupă. L-am scuipat, iar el m-a plesnit cu palma peste faţă. M-a prins apoi de piept, m-a ridicat în sus de pe bancă şi mi-a mai dat o palmă şi un dos de palmă tot peste faţă: „Aşa. Să te înveţi minte!”. În acest moment, intră pe uşă, în fugă, un coleg din clasa vecină. Îl chemaseră nişte colege când văzuseră că se luase de mine. L-a luat ăsta la bătaie, de la snopit. I-a spus că dacă se mai apropie de mine, îl omoară.

         PAUL: Nemernicul. Şi s-a mai apropiat?

         FLORENCE: Cât a mai stat la noi, nu. Când intra sau ieşea din clasă, ocolea cât putea banca în care şedeam eu. În trimestrul următor a plecat din şcoala noastră.

         PAUL: Şi din cauza asta n-ai dormit tu azi-noapte, Florence?

         FLORENCE: Din aceasta şi din alta, de altă natură.

         PAUL: Tot dureroasă, Florence?

         FLORENCE: Hai să-i zicem dorinţă neîmplinită. Sigur că are şi durere, căci a fost ceva dorit şi n-am ajuns la acel ceva. Este vorba tot despre un sărut şi, dacă ar fi avut loc, ar fi fost urmat şi de amor. Dar, ca să pricepi, o iau de la început.

         PAUL (Râzând): De la Adam şi Eva, cum am luat-o eu.

         FLORENCE: Exact. Eram în primul an de dăscălie, într-un sat, nu interesează numele satului. Şi m-am îndrăgostit. Rău de tot, Paul. Lulea, parcă se  zice. Dacă tipul mi-ar fi zis: „Florence, vreau să fac amor cu tine, l-aş fi întrebat, fără să stau pe gânduri, când şi unde. Şi cum i-ar plăcea să stau şi ce să fac, ca să-l mulţumesc.

         PAUL: Erai năbădăioasă, fată, sau te temeai să nu rămâi fată mare?!

         FLORENCE: Dragă Paul, chiar eram virgină. Nu ştiu cât de năbădăioasă eram, dar frustrată simţeam că sunt. Trupul mi se dezvoltase frumos. Aveam nişte sâni pe care doar eu îi mângâiam de cîte ori făceam baie, duş, sau când mă dezbrăcam să mă bag în pat. Buzele îmi ardeau şi doar în închipuirea mea savuram şi eu un sărut adevărat. Deci, fie ce-o fie, dar să se întâmple odată...

         PAUL: Florence, Tu eşti din ţara lui „tucu-te”. Ascultă ce-ţi spun: Ţucu-ţi sufletul tău, fată dragă! De ce n-am dat eu peste tine, atunci? Ţi-aş fi arătat eu ţie „din bob în bob” sărutul!

         FLORENCE: Crezi că eu nu regret? N-ai dat tu peste mine, ci a dat EL. Era director coordonator în comună şi a venit şi în şcoala noastră să participe la şedinţa de analiză. S-a aşezat în bancă lângă mine.

                                                                     *

         EL (Îi ia carnetul de notiţe din faţă şi începe dialogul... în scris): Pe mine mă cheamă Sergiu P. Pe tine?

         EU: Florence.

         EL: Eşti învăţătoare sau profesoară?

         EU: Învăţătoare. Absolventă de anul acesta.

         EL (Intră direct în „subiect”): Florence, ţi-a spun cineva că eşti o fată frumoasă?

         EU (Surprinsă, dar ripostez cu destul curaj): Tovarăşe director, observ pe inelar verigheta. Ce-ar zice Doamna P. dacă ar şti că dvs. încercaţi să faceţi ochi dulci unei fete, pe care o credeţi cel puţin naivă şi lipsită de experienţă?

         EL: Mă cheamă Sergiu şi lasă deoparte pronumele de politeţe. Reformulează. Te rog.

         EU: Sergiu, ce-ar zice Doamna P. dacă... Vă asigur că nu sunt chiar atât de naivă, ca să nu zic altcumva...

         EL: Nu este vorba despre naivitatea ta sau alte trăsături caracteristice. Am făcut o observaţie despre ceea ce vede toată lumea. Răspunde la întrebare. Te asigur că eu n-am gânduri ascunse şi nu   ţi-aş face rău pentru tot aurul din lume. Îţi spun asta, ca să te liniştesc.

         EU: Mi-au mai spus colegi de şcoală, dar nu prea i-am luat în seamă. Din partea ta nu mă aşteptam. Mulţumesc pentru sinceritate.

         EL: Îmi place frumuseţea pură. O găsesc la tine şi de aceea te provoc. Dar nu sunt periculos. Nu urmăresc să-ţi iau fetia, dacă n-ai pierdut-o până acum, ci vreau să mă joc cu tine. Pune mâna în bancă, lângă tine.

         EU: Vrei să-mi simţi pulsul? Te asigur că depăşeşte 120 de bătăi. Să nu te sperii, că nu mi se întâmplă nimic.

         EL (O prinde de mână şi o strânge uşor): Ai dreptate, pulsul este cam ridicat. E semn bun. Eşti şi o fată sensibilă nu numai frumoasă.

         EU: Sergiu, Sergiu! Lipsa mea de experienţă mă împiedică să intuiesc unde vrei să ajungi. Dar...

         EL: Dar?

         EU: Cu alt prilej, Sergiu. Dacă se va mai ivi!

                                                                     *

         PAUL: S-a mai ivit, Florence? 

         FLORENCE: De multe ori. De câte ori ne întâlneam, locul lui Sergiu era lângă mine. Chiar dacă şedeam cu cineva în bancă, îl expedia şi se aşeza în locul lui şi-ncepea conversaţia în scris. Se isca din nimic. Trebuie să recunosc că nu-mi displăcea, mă lăsam antrenată în jocul lui. Propuneri indecente nu-mi făcuse, colegii care îl cunoşteau bine mă asigurau că este foarte serios, că-şi adoră nevasta şi copilul, dar aşa era el. Mi-aduc aminte de un moment care m-a pus pe gânduri serios. El era obsedat de mine. Eşti dispus să-l asculţi, Paul.

         PAUL: Până mâine te ascult, Florence, dacă este cazul.

                                                                     *

         EL: Sărut mâna, domnişoară Florence. Cum ai dormit?

         EU: Bună ziua, Sergiu. Bine am dormit. (Îl privesc mirată şi scriu întrebarea): Dar de când te interesează cum dorm eu, Sergiu?

         EL: De ce? Asta este treaba mea. Mă interesează pur şi simplu. M-ai visat azi-noapte?

         EU: Trebuia?

         EL: Sigur.

         EU. Tu m-ai visat?

         EL: Eu nici nu vreau să te visez. Eu dorm în braţe cu cine-mi este dragă, pe ea o iubesc, cu ea fac amor. Dar tu?

         EU: Poate că am şi eu pe cineva la care mă gândesc când mă culc, care aş vrea să mă ţină în braţe, cu care aş vrea să fac amor. Şi dacă te-aş visa pe tine, ce aş câştiga? Cu tine n-am nicio şansă. La ce să mă gândesc la tine?

         EL: Vreau să te îndrăgosteşti de mine! Vezi ce bărbat bine sunt?

         EU: O iau ca o glumă şi-mi permit să glumesc şi eu. Mai bine sunt eu decât tine. Eu sunt un boboc de floare, urmează să-mi deschid petalele, pe când ale tale încep să se ofilească, amice.

         EL (Enervat): Ai limba ascuţită, Florence, şi nu-mi place. Ar trebui să te pedepsesc.

         EU: Să mă pedepseşti? Cred că ai depăşit orice limită, ţi-ai pierdut controlul de tot. Crezi că mie îmi place aroganţa ta şi aerul de cuceritor pe care îl afişezi? E timpul să punem punct. Punct, auzi?

         EL: Punem punct când vreau eu, nu când porunceşti tu, iubito.

         EU: Nu sunt iubita ta. Te avertizez: dacă nu mă laşi în pace, am două posibilităţi să mă descotorosesc de tine.

         EL: Care sunt, Florence, acelea?

         EU: Prima: să-i spun Doamnei că mă hărţuieşti.

         EL: Ştie.

         EU (Cu asprime deosebită): Dacă ştie, să-ţi pună botniţă şi să te ţină în lesă!

         EL (Atins rău de tot): Dacă n-am fi unde suntem, Doamne ce ţi-aş face pentru vorbele astea!

         EU: M-ai bate? A mai comis unul greşeala asta şi a regretat enorm.

         EL (După o mică pauză, calmat): Şi a doua?

         EU: O să vină prietenul meu la mine şi o să-i spun. Va rezolva el treaba, fii sigur. Dar aş dori să dai dovadă de înţelepciune şi înţelegere şi să mă laşi în pace. Aş mai putea adăuga că hărţuirea este caz penal şi se pedepseşte cu închisoare. Tu eşti profesor, educator, înţelegi ce vreau să zic... Acum, schimbă locul.

         EL: Îmi schimb locul. Îmi pare rău că te-am necăjit. Nu uita că eu rău nu-ţi voi face.

         EU: Îmi faci foarte mult rău, Sergiu!

                                                                     *

         PAUL: Şi cu asta s-a terminat tentativa lui Sergiu de a-ţi înrobi inima?

         FLORENCE: S-a terminat pe naiba. M-a lăsat în pace un timp, însă am început să mă simt eu atrasă de el. Îi simţeam lipsa şi el ştia asta. Când ne întâlneam, îmi zâmbea cu subînţeles şi cu o doză de răutate. Parcă spunea: „Vezi? Ţi-am spus eu că te vei îndrăgosti de mine? Suferă acum, iubito!” Şi sufeream. Observase şi că prietenul meu nu-şi făcuse apariţia. Nu-şi făcuse, pentru că, de fapt, era inexistent.

         PAUL: Încurcată şi deranjantă situaţie, Florence. Trebuia să aibă un final.

         FLORENCE: A venit, Paul. Şi nu cum aş fi vrut eu. Ajunsesem într-un punct când m-aş fi lăsat şi sărutată şi sedusă. M-aş fi dat cu trup şi suflet lui Sergiu, fără nicio reţinere şi fără nicio condiţie. Poate o să te uimesc, auzind ce-mi iese pe gură: animalul din mine îşi cerea drepturile. Eram la vârsta când aşa simţeam.

         PAUL: Ce nu s-a întâmplat şi ai fi vrut să se întâmple?

         FLORENCE: Am plecat într-o excursie în circuit cu elevii şcolilor din comună. Eram şi mai multe cadre didactice, deci eram şi eu. Într-un oraş din sudul ţării, am ajuns mai târziu şi trebuia să găsim internatul unde eram cazaţi. El era conducătorul grupului şi răspundea de organizare. Autocarul opreşte într-o parcare şi anunţă să nu coboare nimeni până nu se întoarce el. Merge să caute internatul. Mă prinde de mână şi mă trage după el, fără să zică ceva. M-am dus şi-ţi spun sincer că-mi părea bine. Ne-am depărtat niţel şi mi-a zis: „Ei, iubito, iată-ne din nou împreună. Te ţin iar de mână, tremuri toată de frică sau de emoţie. Te pot îmbrăţişa, uite aşa (Mă îmbrăţişează), te pot săruta (Îmi dă drumul din îmbrăţişare, mă cuprinde cu mâna stângă pe după cap, mă apleacă uşor şi-şi apropie buzele de ale mele, dar nu mă sărută), pot face orice cu tine. În părculeţul de acolo, ţi-aş putea lua fetia. Ce mai zici, draga mea Florence”.

                                                                     *

         EU: De ce, Sergiu?

         EL: Pentru că n-ai avut încredere în mine!

         EU: Ce încredere să am? Eşti însurat, ai copil, ai o familie. Am înţeles că ţii la familie ca la ceva de mare preţ. Ce vrei de la mine?

         EL: Iubesc frumuseţea ta, Florence, şi sunt fericit când o am în preajmă. Sunt fascinat. Nu este doar o frumuseţe pură, rece, ci una caldă, umană, care te atrage irezistibil. Aşa sunt eu atras de frumuseţea ta.

         EU: Nu-ţi este milă, Sergiu, să mă chinuieşti?

         EL: ?

         EU: Eşti crud! Eşti sadic! Eşti egoist! Eşti rău!

         EL: Sunt. Recunosc şi-mi pare rău. Iubesc frumuseţea ta, Florence. Nu pe tine, pe învăţătoarea cu numele Florence, ci frumuseţea ta, frumuseţea femeii. Nu ştii de câte ori te dezbrac într-o zi, să-ţi admir măiestria cu care ţi-a fost sculptat trupul. Ar fi invidios şi Michelangelo, dacă l-ar vedea. Sânii Afroditei pe lângă ai tăi...

         EU: Eşti bolnav, Sergiu! Bolnav rău. Trebuie să te cauţi. Neapărat. Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine.

         EL: Sunt bolnav, Florence. Dar cea care ar putea să mă vindece mă respinge fără milă.

         EU. Eu?

         EL: Tu.

         EU: Ce-aş putea eu face?

         EL: Să mă laşi să te admir, să te privesc, să te iubesc în felul meu.

         EU: Dar sunt femeie, Sergiu! Vreau şi eu pe cineva care să mă iubească ca pe-o femeie: să mă îmbrăţişeze cu tandreţe, să mă sărute pe tot corpul, dacă vrea, să mă dezbrace şi să mă iubească cu pasiune. Nu doar să fiu obiect de decor, de admiraţie. Am şi eu dreptul la viaţă de femeie adevărată, să simt bărbatul, să-l strâng şi eu în braţe cu dragoste, să-i fac plăcerile ca orice femeie cu inimă şi simţuri. Tu nu poţi face aşa ceva şi nici n-aş accepta.

         EL: Îmi zdrobeşti sufletul, Florence!

         EU: Doar al tău contează, Sergiu? Eu n-am suflet? Tu împingi egoismul până la limita extremă. De mine nu-ţi pasă. Cred că nici de nevastă-ta nu-ţi pasă, deşi spui că o adori. Tot în felul tău, probabil. Nu toate pot fi în felul tău.

         EL: Vorbele tale sunt cuţite înfipte în inima mea! Mă omori, Florence!

         EU: O să plec, Sergiu, încotro oi vedea cu ochii. Cum ajung acasă, mă duc la Secţie şi-i cer şefului să mă mute. Oriunde şi cât mai departe de localitatea asta. Mă duc la autocar, caută singur internatul.

         EL: Să nu faci aşa ceva. Voi veni după tine, oriunde te vei ascunde.

         EU: Nu stai bine nici cu etajul superior, Sergiu! Îmi voi lua apărător pe primul bărbat apărut în cale... (Plec spre autocar).

                                                                     *

         PAUL: Şi aşa l-ai întâlnit pe cel cu care ai făcut pe Dragoş.

         FLORENCE: Cam aşa ceva. Dar a mai durat ceva timp până am căzut pradă acestui om cu suflet negru şi cu aer de mironosit. El m-a găsit pe mine.

         PAUL: Ascult.

         FLORENCE: Ssst! Mi se pare că iar s-a trezit Dragoş. Aşa este. Îl aud că vine. Iată-l. Dragul meu, cine te trezi? Ia spune mămicii tale cine te supără? Hai că vine mămica cu tine, scumpule! Închid, Paul. Pe mâine-seară, prietene. Noapte bună!

         PAUL: Noapte bună, Florence. Un somn fără vise şi pentru odorul tău.

         FLORENCE: Auzi ce spune nenea, Dragoş? Spune-i şi tu nopate bună.

         DRAGOŞ: Noapte bună, nenea Paul. N-ai uitat de jucărie?

         PAUL: Nu, nu, dragul meu. Trebuie însă ca mămica ta să-mi permită să vin la voi. Atunci îţi aduc jucăria sau te duc la magazinul de jucării din oraşul vostru şi ţi-o alegi singur pe care o vrei.

         DRAGOŞ: Bine, nene.

                                                                     SEARA a V-a

                                                               Florence, Paul, Mihai

         FLORENCE (Cu receptorul la ureche): Alo? Paul? Am venit la întâlnire. Cum eşti?

         PAUL: Salut. Sunt bine, te aşteptam. Mi-am ascuţit auzul, stau ghemuit în fotoliu şi vreau să te aud. Ai rămas...

         FLORENCE: Ştiu unde am rămas. Mai întâi, îţi spun că mi l-ai pus în cap pe Dragoş. Mereu mă întreabă când îţi spun să vii la noi, să-i aduci jucăria.

         PAUL: Mă bucur auzind că este cineva care doreşte să mă vadă. Apropo, ai de gând, Florence, să accepţi o întâlnire cu mine?

         FLORENCE: Poate, Paul, dar deocamdată nu m-am gândit la aşa ceva. S-ar putea. Acum continui. Am plecat spre autocar. M-a ajuns şi Sergiu din urmă şi am sosit deodată. Excursia, în continuare, a decurs fără peripeţii. Nu s-a mai apropiat de mine, ca şi când n-aş fi existat. Nici măcar nu m-a privit. Aşa a înţeles el că trebuie să mă pedepsească. Cred că, de vorbit, n-am mai vorbit cu el niciodată. Cum am ajuns acasă, a doua zi m-am dus la Secţia de Învăţământ. Şeful îmi fusese director şi profesor la şcoala pedagogică. Mă cunoştea bine şi avea păreri excelente despre mine. Mă primeşte şi se bucură că mă vede. Mă serveşte cu o cafea şi mă întreabă cu ce probleme pe la secţie. I-am spus că vreau să plec de la şcoală şi că m-aş bucura dacă nu m-ar întreba de motivele reale. „Nici nu mă interesează motivele, fosta mea elevă de excepţie, căci eu am nevoie de tine. Eu este un fel de a spune, noi avem nevoie de tine. De nu veneai tu, veneam eu sau trimiteam pe cineva să te aducă aici. Draga mea, tu eşti într-un fel salvatoarea mea. Avem nevoie de un cadru didactic tânăr şi foarte bine pregătit la Casa Corpului Didactic. Tu eşti potrivită. Eşti a noastră. Te-aş aduce la Secţie, căci şi aici avem nevoie de un inspector, dar nu ai măcar definitivatul. Uite o coală de hârtie, ia stiloul meu şi scrie cererea. Las-o la secretariat şi întâi septembrie te găseşte la noul loc de muncă.

         PAUL: Ce frumos te-a scos din încurcătură! Şi nici n-ai fost umilită, fiind nevoită să-i spui necazurile tale cu un om obsedat şi complet debusolat. Şeful ţi-a aruncat colacul de salvare exact la timp.

         FLORENCE: Nu ştii de câte ori i-am mulţumit în gând şi m-am rugat să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă. Am plecat direct acasă la mine, străduindu-mă să uit totul cât mai repede. N-am chiar reuşit, dar ştiind că plec din comună, nu-mi mai făceam probleme. Colegilor nu le-am spus nimic, deşi m-am întâlnit cu câţiva dintre ei. Mă gândeam că la noul loc de muncă nu mai putea să ajungă la mine, n-o să mai aibă îndrăzneală. N-a venit, dar după câtva timp a venit Mihai, un tip atletic, înalt, spilcuit, un adevărat dandi, cu păr mare, frumos pieptănat, nas drept, ochi verzi. Un animal de rasă căruia i-am căzut pradă de la început. A intrat în birou cu zâmbetul pe buze, stăpân pe el şi întreabă de cineva. Am rămas cu ochii pironiţi pe el. A observat că-l privesc cu interes şi m-a privit şi el cu mai multă îndrăzneală decât mine. La plecare mi-a tras cu ochiul ştrengăreşte. Era să pufnesc în râs, dar am reuşit să mă abţin. După slujbă, m-a aştepatt la ieşire. M-a invitat la o cafea, să stăm niţel de vorbă. L-am refuzat iniţial, motivând că trebuie să-mi caut altă gazdă. Unde stăteam,   nu-mi convenea deloc. Atmosfera din familia gazdei era insuportabilă. Aveam eu camera mea, cu intrare separată, dar auzeam tot ce se întâmplă dincolo de peretele comun. Eu simţeam nevoia să am linişte, să-mi fac treburile mele, doream să-mi continui studiile.

                                                                     *

         MIHAI: Ştii de glumă, Florence? mă întreabă.

         FLORENCE: Dacă glumele nu sunt proaste.

         MIHAI: Nu mi-aş putea permite să fac glume proaste cu tine.

         FLORENCE: Ştiu să gust glumele bune.

         MIHAI (O prinde de mână, apoi pe după umăr, îi zâmbeşte şi o prveşte cum ştie el mai frumos, apoi i se adresează): Te primesc eu în gazdă, Florence. Îţi asigur liniştea de care ai nevoie şi-ţi promit să te iubesc din toată inima, cât voi trăi.

         FLORENCE (Perplexă): Abia mă văzuşi, Mihai, nu crezi că te grăbeşti? Nu ne cunoaştem deloc. Nu ştim nimic unul despre altul, de unde până unde îţi veni ideea asta năstruşnică?

         MIHAI (Încearcă să fie cât mai convingător): Eşti adorabilă, Florence, şi chiar dacă te surprind, îţi spun cu gânduri curate că m-aş căsători cu tine, dacă ai vrea. Nu trebuie să-mi dai răspunsul acum. Îţi las timp de gândire, iar când te vei hotărî, îmi spui şi ne căsătorim. Inima îmi spune că mi-am găsit fata pe care o voi iubi şi lângă care voi fi fericit.

                                                                     *

         PAUL: Te-ai dus cu el acasă, Florence?

         FLORENCE: M-am dus, Paul. Stătea doar cu mamă-sa. Mă prezintă ca fiind prietena lui, venim de la slujbă şi am mânca ceva. O roagă să pună un tacâm în plus la masă. Pe mine mă duce în camera lui şi-mi spune: „Dacă vei vrea, aici te voi face nevasta mea, Florence. Acum, te rog să-mi dai voie să te sărut şi să-ţi spun că-mi eşti dragă, Florence”.

         PAUL: Şi?

         FLORENCE: Şi m-a sărutat. Un sărut pe care l-am simţit în tot corpul!. Dragul meu Paul, din acest moment s-a comportat cu mine ireproşabil. Din iubita lui, comoara lui nepreţuită, odorul lui scump, zâna lui nu m-a scos. M-a câştigat total şi i-am cedat repede.

         PAUL: Sărmana mea prietenă, ca-n bancul ăla cu şoarecele şi pisica. Îl ştii?

         FLORENCE: Nu. Mi-l spui?

         PAUL: Sigur. Cică un şoarece, jucându-se pe marginea unui râu, cade în apă. Era gata să se înece. Vede pe mal o pisică şi-i zice: „Dragă pisicuţă, decât să mor înecat, salveată-mă şi mă mănânci tu. Te rog!” Pisica întinde o labă, prinde soarecele şi-l scoate afară. Se pregătea să-l crănţănească. Şoarecele îi zice iar: „Dragă pisicuţă, mai ai un pic de răbdare, să mă usuc şi apoi mă mănânci. Nu este bună carnea de şoarece udă”. Îl lasă. Şoarecele se plimba de colo până colo pe la soare şi vede o gaură. Intră în gaură şi-o lasă pe pisică cu buzele umflate. Pisica pleacă necăjită că pierduse o bucăţică bună şi era flămândă. Când se depărtează destul, soarecele iese la gura găurii şi-i strigă: „Ce să-i faci, dragă pisicuţă, multe se promit până se ajunge la gaură”. Nu te supăra, Mihai ajunsese unde dorea.

         FLORENCE: Se potriveşte gluma ta, Paul. Dar să merg mai departe. Ce surprins a fost când a văzut că eram fecioară. Mi-a jurat că mă va iubi până când moartea ne va despărţi. Eu sunt fericirea lui. Mă dezbrăca seara şi se uita la mine minute în şir şi mă săruta. Eu eram opera de artă pe care i-a dăruit-o Dumnezeu să-i încânte privirile şi să-i umple de iubire sufletul. Şi apoi ne iubeam cu pasiune, cât ne ţineau puterile.

         PAUL.: Până s-a făcut al dracului, uitând de opera de artă dăruită de Dumnezeu, de promisiuni, de jurămintele rostite şi nerostite...

         FLORENCE: Totul s-a sfârşit la fel de brusc cum a început, când i-am pomenit că sunt gravidă. Am gândit că-i fac o bucurie şi i-am spus. Pregătisem o masă cu mâncări alese, cu băuturi, o aranjasem frumos în sufragerie, cu flori, cu lumânări aprinse, în intimitate etc., etc. Când a auzit, parcă i-am dat cu parul în cap: „Scapă de el, dacă vrei să continuăm. Dacă nu, ne despărţim acum”, zice şi iese afară din casă.

         PAUL. Deci, el te voise doar să-i satisfaci poftele trupeşti. Uitase probabil şi de promisiunea cu căsătoria.

         FLORENCE: La concluzia aceasta am ajuns şi eu. Am ieşit din casă şi am plecat. I-am spus mamei lui să nu mă caute, că îi voi arunca cu vitriol în ochi şi-l voi nenoroci. Voi naşte copilul, îl voi creşte şi când va fi mare îi va rupe oasele.

         PAUL: Şi nu te-a căutat?

         FLORENCE: Niciodată, Paul. Sunt aproape şase ani de atunci şi nu l-am mai văzut nici măcar din întâmplare. Mă îndrăgostisem de el nebuneşte. Credeam că, în sfârşit, mi-am găsit si eu marea dragoste, omul care mă iubeşte şi pe care îl visasem de multe ori. Depindeam sufleteşte de el ca de aer. De atunci, n-am mai cunoscut al bărbat.

         PAUL: O să mă cunoşti pe mine (Scurtă pauză)... în curând! (Liniştea de la celălalt capăt al firului îl pune pe gânduri. După o pauză): Alo? Florence, mai eşti la aparat?

         FLORENCE: Sunt, dar închid, Paul...

         PAUL: Nuuu! Te rog, Florence! Mi-ai ascultat necazurile, ţi le-am ascultat pe ale tale, trebuie să te şi văd. Să văd şi cum arată o ... Cloanţă Cotoroanţă la ... 30 de ani! Şi nu vreau să-l dezamăgesc pe micuţul Dragoş, cu numele descălecătorului plecat din Maramureş. Ar fi bine să-mi spui tu unde te găsesc, că tot te găsec, cum zice românul, şi-n gaură de şarpe. Auzi?

         FLORENCE. Aud, Paul. Închid. Noapte bună! (Pune receptorul jos şi cade pe gânduri).  

                                                                     *

         PAUL (Singur, cade pe gânduri şi se întristează. Vorbeşte singur): Ei, Florence, Florence! Vrei să fugi, fată dragă? Nu te mai las. Ai ajuns la capătul drumului, Florence. Şi eu la fel. Bine că te-am găsit. Vei fi a mea. Plec spre tine. O să te pomeneşti cu mine la uşa ta. Îmi vei deschide uşa casei, dar mai ales uşa sufletului? Plec, Florence, aşteaptă-mă! (Se ridică din fotoliu, pune telefonul pe măsuţă, se îmbracă, îşi pune câteva obiecte de lenjerie într-o geantă, stinge luminile şi iese pe uşă. Se urcă în maşină şi o ia spre Satu Mare): Doamne, ajută! Să ajung cu bine şi s-o găsesc pe Florence a mea.

                                                                     ACTUL II

                                                                      SCENA I

                                                                   Paul, Doamna

         PAUL (Intră la Casa Corpului Didactic. La secretariat, găseşte o Doamnă, bătea la maşina de scris): Sărut mâna, Doamnă. Vă deranjez un pic.

         DOAMNA: Bună dimineaţa. Cu ce pot să vă fiu de folos?

         PAUL: Nu sunt din oraşul acesta şi nu sunt sigur dacă am nimerit unde trebuie. Aici este CCD?

         DOAMNA: Aici. Căutaţi pe cineva?

         PAUL: Lucrează aici o doamnă cu numele Florence F.? Are un băieţel pe  nume Dragoş?

         DOAMNA: Lucrează, dar astăzi mi se pare că nu vine la slujbă. Parcă s-a cerut la tovarăşa directoare. Le întreb pe fete, pe colegele ei.(Intră în biroul alăturat şi revine repede): Zic fetele că voia să meargă la ţară în satul ei natal, nu ştian pentru ce.

         PAUL (Alarmat): Vai, şi-am făcut atâta drum! Cum am putea da de ea?

         DOAMNA: Sunteţi rudenii? Ştiţi unde stă?

         PAUL: Nu, nu suntem rudenii, nu ştiu unde stă, n-am văzut-o în viaţa mea, dar trebuie s-o găsesc neapărat. Dacă n-o găsesc, e prăpădenie, Doamnă! Nu ştiu dacă înţelegeţi.

         DOAMNA: Cam greu: nu sunteţi rudenii, n-aţi văzut-o, n-o cunoaşteţi, dar trebuie s-o găsiţi... Ce să înţeleg?

         PAUL: Dacă vă spun, va fi şi mai greu să înţelegeţi. Vă spun, totuşi: pentru că o iubesc, Doamnă, deşi n-am văzut-o niciodată, cum am mai spus.

         DOAMNA: Ei, dacă este aşa, o să vă fie foarte greu dumneavoastră. Poate chiar imposibil.

         PAUL: De ce?

         DOAMNA: Păi, Florence nu mai vrea să audă de bărbaţi, de când...

         PAUL: Nici nu este de mirare, cum se mai poate gândi la gărbaţi la vârsta şi înfăţişarea ei? Cine dracu’ se mai poate uita la o babă de 70 de ani, gârbovită şi fără dinţi, fără gene, fără sprâncene, cu şanţuri adânci săpate pe faţă de neiertătoarea bătrâneţe şi aproape cheală, cu degete încârloiate? Ca să nu mai lungesc vorba – o adevărată Babă Cloanţă Cotoroanţă, de ar băga în sperieţi şi pe Scaraoţchi din fundul bălţii...

         DOAMNA (Începe să râdă cu hohote şi să se ţină cu mâinile de burtă. Fetele din biroul alăturat deschid uşa, scoţându-şi şi ele capetele): Aţi auzit, fetelor, ce zise tovarăşul ăsta despre colega voastră?

         O FATĂ: Despre Florence vorbiţi? Pe ea o caută?

         ALTĂ FATĂ: Păi are dreptate, tovarăşul. Are mai mulţi ani decât zise el. Arată de 170 de ani, nu de 70 cum zise el! Şi nu doar pe Scaraoţchi l-ar băga în sperieţi, ci toată dracimea iadului ar lua-o la goană, dacă ar vedea-o.

         A TREIA FATĂ: Tu eşti nebună, colega? Aşa o vezi tu pe Florence, colega noastră, care...

         ALTĂ FATĂ (Îi trage un cot şi se strâmbă la ea. Intră şi ea în jocul fetelor): Exageră niţel colega mea, nu chiar 170 de ani are, cu ceva mai puţin, cam 152 de ani şi câteva luni. Eu sunt de părere că nu toată drăcimea ar fugi dacă ar vedea-o, dar jumătate sigur, de-ar rupe pâmântul la vederea ei.

         DOAMNA (Continuând să râdă): Ai auzit, tovărăşelule, ce spun colegele ei? (Către fete): Voi aţi auzit de ce o caută, fetelor?

         O FATĂ: Pentru că o iubeşte, dacă am înţeles eu bine? Aşa este, tovarăşul...?

         PAUL: Paul Petrescu mă cheamă şi vin tocmai de la Braşov, să-mi găsesc dragostea. Vă asigur că stau bine cu capul, nu sunt nebun.

         DOAMNA (Îi vine o idee. Lui Paul): Staţi. Sunteţi un om norocos, tovarăşe Paul?

         PAUL: Nu prea, Doamnă.

         DOAMNA: Dacă n-a plecat încă, s-ar putea s-o prindem la telefon. (Ridică receptorul şi formează numărul. Se aude ţârâitul telefonului la celălalt capăt al firului şi un „Alo?”): Florence? Nu plecaşi, iubito?

         FLORENCE: Nu încă. Întârziai din cauza lui Dragoş. De ce? Mă cheamă şefa la lucru?

         DOAMNA: Nu. Te caută cineva?

         FLORENCE: Pe mine, Maria? Cine să mă caute pe mine? Glumeşti cu mine, draga mea?

         DOAMNA: Nu glumesc deloc. Când îi spusei că nu eşti aici, se făcu la faţă ca turta de ceară şi era gata să leşine.

         FLORENCE: Un bărbat?

         DOAMNA: Şi încă unul chipeş, dar ori e glumeţ, ori nu este în toate minţile, crede că eşti o Cloanţă Cotoroanţă şi-ţi făcu un portret, de râsei o jumătate de ceas, să mă prăpădesc.

         FLORENCE (Se aude şi râsul ei la telefon): E Paul, Maria. Eu singură mi-am făcut portretul, nu este el de vină...

         DOAMNA: Ţi-l dau la telefon, să vă înţelegeţi voi. (Îi dă telefonullui Paul):

         PAUL: Alo? Florence, sunt chiar eu.

         FLORENCE: Paul, de unde răsărişi, dragule? Trebuia să ne întâlnim la telefon astă-seară la miezul nopţii şi să-ţi dau un răspuns.

         PAUL: Am decis că aşa este bine, Florence. Trebuia să te văd neapărat. Neapărat, auzi?

         FLORENCE: Vin acolo imediat.

         PAUL: Te aştept, fată dragă. (Către Doamna): Vă mulţumesc, Doamnă! Şi vouă, fetelor! Sunteţi nu numai drăguţe, drăguţe, ci şi spirituale. V-aţi prins imediat în joc.

         DOAMNA: Nu aveţi pentru ce. Puteţi lua loc pe scaun până vine ... necunoscuta dumneavoastră Florence.

         PAUL: O aştept afară. Vreau să fim doar noi când ne întâlnim. (Salută şi iese).   

                                                                     SCENA II

                                                     Paul, singur, apoi Florence

         PAUL (Se aşază pe o bancă aflată la intrarea pe alee, gândind că de acolo va apărea Florence. Oare o va recunoaşte? Are emoţii, dar trebuie să-şi păstreze calmul. Se întreabă cum va arăta, Doamne, această femeie atât de ghinionistă. Aşteaptă, neluându-şi privirile de la intarea pe alee. Nu peste mult timp, cineva i se adresează):

         FLORENCE: Este un loc liber pe această bancă şi pentru mine, domnule?

         PAUL (Recunoaşte glasul şi sare direct în picioare, radiind de bucurie): Tu eşti Florence! Întâi, lasă-mă să te privesc, Florence (O priveşte cu atenţie şi-şi dă seama că are în faţa lui o femeie cu un fizic excepţional): Nu m-am înşelat, fată dragă, şi mulţumesc lui Dumnezeu că am trăit această clipă, să te văd, să te cunosc, să te admir şi să te iubesc, Florence, dacă vei accepta. Fiindcă n-ai zis nimic aseară, am venit eu. Să nu fugi de mine, nici să nu mă alungi, că nu plec. Am o lună de zile la dispoziţie să te cuceresc. Dacă nu reuşesc, plec singur şi nu vreau să mai aud niciodată de femei. Voi rămâne singur toată viaţa. Dă-mi voie să te sărut prieteneşte pe obraz (O sărută cu timiditatea unui adolescent).

         FLORENCE: Paul,...

         PAUL: Nu zice nimic, Florence. Nu tulbura acest moment magic.

         FLORENCE: Paul, trtebuie să plec la ţară. Mama este bolnavă şi trebuie să văd ce este cu ea. Numai pe mine mă are şi n-aş vrea să se prăpădească. Când mă întorc, stăm de vorbă şi despre noi. Amândoi suntem păţiţi şi n-aş vrea în ruptul capului să mai facem vreo greşeală.

         PAUL: Te duc eu cu maşina. Mamei tale nu-i spui cine sunt. De fapt, intri în casă doar tu, eu te aştept în maşină. De va trtebui, o vom duce la spital.

         FLORENCE: Dacă faci gestul acesta, trebuie să plecăm, ca să şi venim până iese Dragoş de la grădiniţă. Doamne, cât se va bucura, văzându-te.

         PAUL: Hai să mergem. Maşina este în parcare. Şi eu mă bucur să-l întâlnesc pe Dragoş. El s-ar putea să mă ajute să ajung la inima ta. Pe amândoi vă voi iubi, Florence. La întoarcere, mă vei ajuta să-i cumpăr jucăria preferată (Ajung la maşină şi urcă în ea): De aici, tu îmi spui pe unde s-o iau.

                                                                     SCENA III

                                                            Florence, Mama, Paul

         MAMA (Este în curte, încearcă să scoată gâştele pe poartă, să se ducă la gârlă. Vede maşina oprindu-se la poartă şi o recunoaşte pe Florence, când coboară. Vine spre ea): A, Floricuţa mea, cum de rupseşi rădăcinile? Dacă nu-ţi spuneam că nu mă simt bine, nu veneai! Unde este Dragoş? De ce nu-l luaşi cu tine, că nu ştii ce dor îmi este de el? O să mă uite, dragul bunicii nepoţel. (O îmbrăţişează şi o sărută).

         FLORENCE: Mamă, nu ştii cât mă bucur că nu eşti bolnavă. Dragoş este la grădiniţă. La sfârşit de săptămână, voi veni şi cu el şi von sta şi duminică.

         MAMA: Aşa zici tu, dar n-o să veniţi. Dar cu cine venişi?

         FLORENCE: Este un prieten, Mamă. Mă aduse cu maşina.

         MAMA. Cheamă-l şi pe el în casă. Îl laşi în maşină?

         FLORENCE: Îl chem, Mamă, cum să-l las în maşină? Paul, Mama vrea să te cunoască. Vino, te rog.

         PAUL: Acum, Florence. (Coboară din maşină şi intră în curte). Sărut mâna, Mamă. Mă bucur şi eu că nu sunteţi bolnavă. Era tare necăjită fata dumneavoastră.

         MAMA: N-am eu timp să mă îmbolnăvesc, dar trebuia s-o sperii cumva, ca să mai dea şi pe acasă, fiindcă nu vine. Eu ştiu de ce nu vine, îi este ruşine de lume, că a păţit necazul cu Mihai, care i-a făcut copilul şi a lăsat-o. Eu i-am spus că nu este nici prima, nici ultima care păţeşte aşa ceva. Să uite, că-şi poate găsi ea un bărbat. Oarbă nu este, şchioată nu este, nici ciungă, urâtă nu este. Eu cred că o va îndrăgi cineva. Numai să vrea ea, dar cam fuge de bărbaţi. Iar Dragoş, băieţelul ei, este un îngeraş şi seamănă cu mamă-sa. Dar eu mă luai cu vorba şi nu vă invitai în casă. Intraţi, n-o să fie ca la oraş, dar este curat şi bine, ca la noi la ţară. Floricuţa, ajută-mă să punem ceva pe masă (Către Paul). Tu, până punem noi masa, du-te în casa dinainte şi aşteaptă niţel.

         PAUL: Florence, mie nu-mi este foame deloc. Mai bine pregătiţi pentru mai târziu, înainte de a pleca. Eu aş închide ochii un pic, măcar un ceas, două. Cât gândeşti tu.

         FLORENCE: Bine, Paul, hai cu mine (intră în camera pe care Mama o numise „casa dinainte”). Uite aici, pe patul ăsta lasă-te şi închide ochii (I-l aranjează): Îţi ajunge o pernă la cap sau îţi pun două?

         PAUL: Oare îmi vei mai aşterne vreodată patul? Patul în care să ai şi tu loc lângă mine, să te cuibăreşti la pieptul meu, să...

         FLORENCE (Se întoarce spre el, îi zâmbeşte): Paul, să nu ne grăbim...

         PAUL: Florence, dacă aş vrea să te sărut acum, ar însemna că ne grăbim? Doar un sărut...

         FLORENCE: De, ştiu şi eu? Dar te mulţumeşti tu cu atât?

         PAUL (Cu sinceritate): Nu cred. Cât de mult doresc să te sărut, nu mă mulţumesc doar cu un sărut. Măcar două, trei...

         FLORENCE: Atunci, or fi cinci, şase...

         PAUL (O îmbrăţişează şi o sărută cu pasiune): Draga mea Florence, îţi fac mărturisirea vieţii mele: vreau să fii a mea până când moartea ne va despărţi. Acesta să fie începutul unui nou drum pentru amândoi. Ne-am întâlnit prin voinţa Celui de Sus şi trebuie să mergem pe drumul nostru. (O mai sărută şi o lasă să iasă din cameră. El se lasă pe pat, mulţumit, şi adoarme foarte repede).

                                                                     SCENA IV

                                                                 Florence, Mama

         FLORENCE: Mamă, nu te grăbi cu masa. Paul se culcă. A plecat azi-noapte din Braşov, a condus toată noaptea şi n-a dormit deloc. Este foarte obosit.

         MAMA: Florica, el este iubitul tău? Cu el trăieşti? Cu el stai? Ce este între voi?

         FLORENCE: Nu, Mamă. Nu încă. Astăzi, cu mai puţin de două ore în urmă, îl văzui pentru prima dată, când mă căută la slujbă. E drept că vorbim de câtva timp la telefon, seară de seară. El ar vrea să ne căsătorim, eu încă nu m-am decis. E greu să mă hotărăsc, mi-e frică de un nou pas greşit.

         MAMA: Nu ştiu ce să zic, fata mea. Mi se pare un om care îţi poate fura inima. E arătos şi, dacă a făcut drumul ăsta pentru tine, eu zic că merită să-l asculţi şi să faci cum îţi dictează ţie cugetul. Şi dacă simţi ceva pentru el, eu zic să-ţi asculţi şi glasul inimii.

         FLORENCE: Aşa am să fac, Mamă,. Zice că şi-a luat o lună de zile de concediu fără plată şi în timpul acesta să rezolvăm totul legat de căsătorie. N-a venit să se culce cu mine şi să plece, ci să ne căsătorim. Dacă nu va reuşi să mă convingă, nu vrea să mai audă de femei în toată viaţa lui.

         MAMA: Ştie de Dragoş şi cum a venit pe lume?

         FLORENCE: Ştie totul. I-am povestit totul înainte de a-i cunoaşte intenţiile. Nu-l deranjează că am copil, dar mă roagă să fac şi cu el măcar un copil.

         MAMA: Staţi de vorbă, fata mea, şi dacă vă înţelegeţi, porniţi în viaţă amândoi. Sunteţi încă tineri. Iubiţi-vă, faceţi copii, creşteţi-i frumos şi bucuraţi-vă de viaţă. Hai să facem mâncare ca pentru un oaspete deosebit. Eu am o găină tăiată, e întreagă în frigider, că tot te-am aşteptat să vii cu Dragoş, scoate-o şi arunc-o în oală. Facem o supă bună, o friptură cu cartofi şi cred că mai am şi carne de porc friptă, pusă în unsoare. Pălincă avem, vin bun avem.

         FLORENCE: De băutură Paul nu se atinge, că trebuie să plecăm, să ajungem să-l luăm pe Dragoş de la grădiniţă.

         MAMA: Atunci, băutura o luaţi cu voi şi beţi acasă la tine, deseară, când nu mai merge cu maşina. Pune şi nişte ouă să fiarbă, brânză avem, cu carne friptă de porc, cred că vei găsi şi câteva bucăţele de cârnaţi, faci un platou, să luaţi înainte de supă.

         FLORENCE: Să luăm, Mamă. Doar nu crezi că nu vei sta la masă cu noi?! Sunt sigură că Paul îţi va spune şi ţie că vrea să se căsătorească cu mine şi că a venit cu acest singur scop la Satu Mare. Dacă nu eşti de acord, să spui aici, nu după aceea.

         MAMA: Tu eşti hotărâtă să faci pasul ăsta?

         FLORENCE: Aproape că sunt hotărâtă, Mamă. Simt ceva din interior, un impuls pozitiv, care mă împinge spre Paul. Şi cred că voi face pasul. Astăzi, este ziua în care mă voi decide. Aştept şi întâlnirea cu Dragoş. Dacă băiatul îl acceptă, atunci decizia va fi în favoarea căsătoriei cu Paul.

         MAMA. Să vă ajute Dumnezeu, fată, eu nu mă amestec în treburile tale. M-aş bucura să nimereşti bine de data asta, dacă vei face pasul.

         FLORENCE: Şi eu sper, Mamă, din tot sufletul.

                                                                     SCENA V

                                                           Florence, Mama, Paul

         PAUL (Le găseşte aranjând masa şi povestind. Zice): Mama şi fata îşi spun păsurile. Eu trăsei un pui de somn odihnitor şi reconfortant, într-un pat străin, aşternut însă de această superbă Doamnă. Nici nu mă mişcai de pe spate, poziţia în care adormii buştean după ce îţi luai primul sărut. (Se apropie de Florence, o prinde uşor peste umeri, îi zâmbeşte ca unei fiinţe dragi şi i se adresează Mamei, care îi privea şi ea): Mamă, eu am venit tocmai din Braşov, cred că îţi spuse Florence, şi vreau să-ţi cer fata asta de nevastă. Astăzi, o văzui pentru prima oară în viaţa mea, dar îţi spun cu mâna pe inimă că îmi este dragă şi vreau să-mi petrec viaţa alături de ea. Florence nu zise încă DA, însă sper să zică şi ea. Matale ce zici?

         MAMA: De, maică, ce pot să zic eu? Mi-ar plăcea s-o ştiu la casa ei alături de un bărbat pe care să-l iubească şi de care să fie iubită. Dacă tu eşti acela, eu vă doresc tot binele din lume. Eu sunt în vârstă şi n-o să mai fac multă vreme umbră pământului şi i-aş duce o veste bună bărbatului meu şi tatălui ei, când voi ajunge lângă el.

         PAUL: Voi fi, Mamă. Eu voi fi bărbatul care o va face fericită pe Florence, voi fi un tată bun pentru Dragoş şi pentru copiii pe care draga mea nevastă mi-i va face. Tu ce zici, Draga mea? Te întreb şi în faţa mamei tale: vrei să fii nevasta mea?

         FLORENCE (Evitând cu tact un răspuns categoric): Paul, haide să stăm la masă, mâncăm ce-am putut pregăti la repezeală cu Mama, închinăm un păhărel, iar în seara aceasta vei avea răspunsul meu. Fiindcă ai fost aşa de drăguţ şi m-ai cerut de nevastă de la Mama mea, dă-mi voie să te pup cum ştiu eu mai bine. (Îl sărută pe gură şi-l strânge la piept cu dragoste).

         PAUL: Mulţumesc, draga mea, pentru acest sărut şi această caldă îmbrăţişare. Îmi doresc să fie sărutul şi îmbrăţişarea preludiul unei frumoase iubiri.

         FLORENCE: Mai este puţin până deseară.Mai este un mic hop de trecut. Am aprobarea Mamei şi-i mulţumesc din suflet, mai trebuie o aprobare. Eu nu sunt singură sub soare şi am jurat să-i fac viaţa fericită, dacă eu n-am avut parte de fericire.

         PAUL: Vei avea, dragă fată. Şi Dragoş la fel. Hai să îmbucăm şi să ne grăbim, să ajungem la timp, pentru a-l lua de la grădiniţă. Ce uimit va fi când ne va vedea împreună. Să nu zici nimic, să vedem ce va zice el. (Se aşează la masă şi mănâncă).

                                                                     SCENA VI

                                                                   Florence, Paul

         FLORENCE (În maşină, după o tăcere destul de lungă). Paul, la ce te gândeşti, de nu mai zici nimic?

         PAUL: La tine, Florence, la noi, la Mama ta, la faptul că am putea fi o familie peste puţin timp, că totul depinde de tine, frumoasa mea abia descoperită. Mai bine m-ai întreba ce n-aş dori acum...

         FLORENCE: Te întreb, Paul: ce n-ai vrea să se întâmple acum?

         PAUL: Să te pierd, draga mea, aşa cum n-aş vrea să mor! Tu la ce te gândeşti, căci nici tu nu zici nimic? Te-am dezamăgit? Tot ce-am spus este adevărat. Tu eşti o fată deosebită, cu un fizic care te atrage ca un magnet. După ce te-am sărutat şi m-am apropiat de trupul tău, m-am simţit pe altă lume. Tu m-ai cucerit, Florence. Mă gândeam ce-ar trebui să fac să te cuceresc şi eu şi să te aud spunând: Paul, dragul meu drag, mă căsătoresc cu tine.

         FLORENCE: Paul, cu deplină sinceritate ţi-am povestit păţaniile mele neplăcute cu bărbaţii. Românul obişnuieşte să spună că, dacă te-ai fript o dată, sufli şi în iaurt. Acesta ar fi motivul pentru care sunt încă rezervată, deşi impresia pe care ai făcut-o asupra mea este mai mult decât favorabilă. Sub aspect fizic îmi placi, chiar peste aşteptări. Dacă ar fi fost vorba să am o aventură amoroasă cu tine, aş fi fost a ta de cum te-am văzut, dar aventuri n-am avut şi nici nu doresc. Eşti convingător în ceea ce spui şi în ceea ce faci. Sărutările, îmbrăţişările, felul în care te uiţi la mine, parcă ai vrea să mă sorbi, spun mult, mult despre ceea ce simţi pentru mine. Din câtă psihologie ştiu eu îmi dau seama că nu este prefăcătorie. Cred că eşti bine intenţionat şi mă bucur că mă doreşti ca nevastă, Dar între noi este Dragoş, copilul meu, care s-ar putea să nu te placă şi să nu te dorească alături de mine, de noi. În acest caz, Paul, răspunsul va fi negativ şi ne vom despărţi chiar în seara aceasta.

         PAUL: Dar dacă...

         FLORENCE: Dacă atitudinea lui Dragoş va fi favorabilă, în seara aceasta vom dormi sub acelaşi acoperiş, Paul.

         PAUL: Iar mâine mergem şi ne facem analizele şi începem demersurile pentru încheierea căsătoriei, Florence.

         FLORENCE: Facă-se voia ta. Şi a mea...

         PAUL: Cineva acolo, sus ne iubeşte pe amândoi.

                                                                     SCENA VII

                                                            Florence, Paul, Dragoş

         FLORENCE (Continuând să vorbească despre ei, făcând planuri de viitor, ajung în oraş şi merg direct la grădiniţă. Se apropie ora când le dă drumul copiilor acasă. Copiii sunt aşteptaţi mai cu seamă de taţi. Se apropie şi ei de poartă şi aşteaptă. Îl văd pe Dragoş, venea cu ghiozdănelul în spate. Este vesel. Florence îl strigă): Dragoş, vino aici!

         DRAGOŞ (O vede şi aleargă spre Florence): Servus, mami! (Dă cu ochii de Paul. Îl fixează cu privirile şi fără să stea prea  mult pe gânduri,se luminează la faţă, ca şi când ţi-ai aduce aminte despre ceva la care te-ai gândit timp îndelungat, şi zice): Tu eşti nenea ăla de la telefon. Să nu spui că nu este aşa. Mulţumesc, mami, că i-ai spus să vină, cum ţi-am cerut eu...

         PAUL (Se uită întrebător la Florence): Tu i-ai spus, Dragoş, să mă cheme?

         DRAGOŞ: I-am spus, nene Paul, i-am spus de mai multe ori.

         PAUL: Dar de ce ai vrut tu, Dragoş, să vin?

         DRAGOŞ: Nu ţi-a spus, nene Paul? Nu i-ai spus, mami?

         FLORENCE (Pusă în încurcătură): N-am apucat, dragul meu puişor, că s-a întrerupt convorbirea. Acum poţi să-i spui chiar tu. Îl ai în faţă şi este nerăbdător să te audă pe tine.

         DRAGOŞ: Nene Paul, sunt singurul copil de la grădiniţă care nu are tată. Şi vreau să am, să vii după mine, să mă iei de la grădiniţă, iar mami să aibă bărbat. Sunt sigur că nu-ţi va spune, de aceea îţi spun eu. Aproape în fiecare seară, după ce mă duce pe mine în camera mea, mă culcă, se duce şi ea în camera ei să se culce. Cum închide uşa, începe să plângă şi să vorbească cu cineva. De câteva ori      m-am dat jos din pat şi-am pornit încet pe urma ei. M-am oprit la uşa camerei şi am ascultat. Ce-am auzit? „Doamne, de ce mi-ai hărăzit – nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăsta – soarta asta nemiloasă?      M-am săturat, Doamne, de singurătate. Eu fără bărbat, iar Dragoş fără tată! Doamne, Doamne, te-aş ruga să mă iei de pe lumea asta, dar îl am pe Dragoş, trebuie să-l cresc şi să-i dau drumul în viaţă. Şi mai zicea multe, dar nu înţelegeam din cauza plânsului. Plângea cu suspine şi se îneca. Mă duceam în camera mea şi plângeam şi eu...

         FLORENCE (Cu ochii în lacrimi): Dragoş, dragul mamii copil, de aceea erai tu aşa de trist? Uitasei şi să râzi, şi să te joci. Ai suferit în tăcere şi nu mi-ai spus, dragul mamii drag... (Îl ia în braţe, îl strânge la piept şi-l sărută).

         PAUL: Dragoş, ai vrea tu să-ţi fiu tată?

         DRAGOŞ: Aş vrea.

         PAUL: Vino şi la mine în braţe, să vezi dacă o să te simţi bine. (Îl ia în braţe, îl strânge şi el la piept şi-l sărută pe obraz. Copilul îl cuprinde cu braţele pe după gât şi-şi pune capul pe umărul lui Paul): Dragul meu copil, ca să ţi se împlinească dorinţa, mai trebuie să mai vrea şi Mama ta.

         DRAGOŞ: Vrea. Întreab-o şi vei auzi că va zice  DA.

         PAUL (Nu mai stă pe gânduri, doar aştepta acest moment): Florence, vrei să-ţi fiu soţ până la sfârşitul zilelor şi lui Dragoş tată? Spune, draga mea, în faţa lui Dumnezeu, a acestei fiinţe nevinovate şi a celui care te iubeşte din toată inima.

         FLORENCE: Vreau, Paul!

         PAUL (Cu Dragoş în braţe o îmbrăţişează şi o sărută amândoi): Din acest moment, sunteţi familia mea şi nu vă voi părăsi nicio clipă toată viaţa, la bine şi la greu. Haideţi să vă duc acasă, dragii mei. Însă, trecem mai întâi pe la magazinul de jucării să-mi ţin promisiunea făcută lui Dragoş.

         DRAGOŞ: Nu vreau jucării ..., tată,...

         PAUL (Auzindu-l spunându-i tată, îl ia din nou în braţe şi-i acoperă faţa cu sărutări): Dragul meu copil, eşti o minune, iar împreună cu mama ta sunteţi marea bucurie a vieţii mele. Ar trebui să fiţi în pielea mea să vă daţi seama cât de fericit sunt că v-am găsit.

         FLORENCE: Şi noi, Paul. O să simţi repede câtă iubire este în sufletul femeii de care vrei să-ţi legi viaţa şi în cel al acestei vietăţi aflate între noi şi ţinându-ne de câte o mână pentru a ne lega vieţile şi nu pentru a ne despărţi.

         DRAGOŞ: Jucării am la grădiniţă o mulţime, mi-am dorit un tată adevărat şi-l am. Acesta este marele câştig pentru mine. Deseară mă culci tu, tată, îmi spui o poveste şi, apoi o culci pe mama. Ei nu ştiu ce trebuie să-i spui, dar ştiţi voi, nu trebuie să vă înveţe un copil de cinci anişori.

         FLORENCE şi PAUL (Izbucnesc în râs şi-i ciufulesc părul pe cap pentru gluma involuntară pe care o făcuse. Paul îl tachinează). Dar o să dormi, Dragoş, n-o să mai asculţi pe la uşă.

         DRAGOŞ: Nu mai ascult. Mama sunt sigur că n-o să mai plângă, ci o să fie bucuroasă că nu mai doarme singură. (Ajung la maşină, se urcă şi pornesc spre casă).   

                                                                     SCENA VIII

                                                              Florence, Paul, Dragoş

         PAUL (În maşină, în drum spre casă, dă drumul unui gând ce-i venise în momentul în care Florence spusese că se va căsători cu el): Florence, găsim în oraşul tău un restaurant bun? Evenimentul trebuie sărbătorit. Sunteţi invitaţii mei.

         FLORENCE: Dragule, eu zic să amânăm invitaţia ta pentru altă dată. Prima noastră masă în familie s-o luăm în intimitate în casa noastră. Cu ce am adus de la Mama, cu ce am eu în frigider pot pregăti o masă mai ceva decât la cel mai luxos restaurant. Avem şi băutură şi multă, multă iubire în suflete, precum şi dorinţa de a fi singuri. Când voi dori să mă agăţ de gâtul tău şi să te sărut, s-o pot face fără să mă gândesc că la masa vecină vor fi nişte ochi care ne vor privi cel puţin dezaprobator. Până ce voi doi veţi sta de vorbă ca nişte bărbaţi ce sunteţi, iar Dragoş îţi va arăta casa, camera lui, de care este foarte mândru, şi îţi va dezvălui din talentele lui, eu voi pregăti masa. Ai posibilitatea să-ţi faci şi o primă impresie despre Florence a ta ca gospodină.

         PAUL: Ai dreptate, draga mea. Sigur ne vom simţi mai bine decât la un local. Este prima noastră masă şi trebuie s-o luăm în deplină intimitate. Eu gândii că, venind neanunţat, tu nu vei fi pregătită şi să nu te pun în încurcătură.

         FLORENCE: Nu mă pui deloc în încurcătură. Masa fu gândită de la Mama şi în bună măsură pregătită de acolo. O să vezi cât de bine ne vom simţi. Opreşte, te rog. E aici o parcare şi la zece paşi în faţă este blocul nostru.

                                                                     SCENA IX

                                                           Florence, Paul, Dragoş

         FLORENCE (La uşa apartamentului): Paul, mă treci pragul?

         PAUL: Nu numai acesta, ci şi al camerei tale...

         FLORENCE: Al camerei noastre, Paul. Din seara aceasta camera mea, sper să-ţi placă, devine camera noastră. Mă voi strădui ca aici să fie locul cel mai drag şi mai căutat de amândoi, camera iubirii noastre, bărbăţelul meu cel atât de mult aşteptat.

         PAUL: Şi eu doresc acelaşi lucru. Acum te trec în braţe doar pragul acesta, celălalt după masă.

         DRAGOŞ: O s-o poţi ridica, tată?

         PAUL. Dacă o pot? Ia, uite, dragul meu, nu numai că o pot ridica, ci pot fugi cu ea peste nouăzeci şi nouă de hotare, ca în basme. Nu ştii tu cât am aşteptat eu momentul acesta, Dragoş. (O ridică cu uşurinţă cu braţele lui puternice şi trece cu Florence pragul apartamentului. O lasă jos din braţe, o sărută şi, apoi, este luat în primire de Dragoş şi dus în camera lui. Florence îşi schimbă hainele, se îmbracă cu cele obişnuite în casă, îşi leagă şorţul de bucătărie şi trece la treabă).  

         FLORENCE: Paul, te las în seama lui Dragoş. El va fi ghidul tău în căsuţa noastră, iar eu mă voi ocupa de masă. Aveţi ocazia să vă cunoaşteţi mai bine şi... (Hai, mergeţi, nu mai zic nimic, vom avea timp să spunem destule).

         DRAGOŞ (Îl prinde de mână): Începem de la mine din cameră, tată. Ba, mai bine îţi arăt celelalte două camere, iar la mine ne oprim şi stăm mai mult.

         PAUL: Cum vrei tu, dragule.

                                                                     SCENA X

                                                                  Florence, singură

         FLORENCE (Singură. În timp ce aranjează masa, este asaltată de gânduri şi de emoţii pozitive. Se putea vedea de pe Lună că este bucuroasă. Nu-şi aduce aminte să mai fi fost cândva într-o asemenea stare sufletescă atât de bună, de înălţătoare, chiar de beatitudine. Românul obişnuieşze să spună că poţi prinde iepuri cu un asemenea om, dar Florence este gata să zboare şi să ajungă chiar până în al nouălea cer, acolo unde se află Dumnezeu, şi să-i mulţumească pentru că i-a ascultat rugile făcute în serile şi nopţile când gândurile rele o copleşeau şi vărsa râuri de lacrimi): Doamne, Doamne, îţi mulţumesc şi ţi-oi mulţumi până când mă vei lua din lumea asta că i-ai îndreptat paşii lui Paul spre noi! Are ceva care îmi întăreşre încrederea că va ţine la mine şi la Dragoş. Îmi doresc din toată inima. Şi noi îi vom răsplăti iubirea lui tot cu iubire sinceră, curată şi multă, multă, câtă apă duc Someşul. Tisa şi Dunărea împreună. Paul va cunoşate, în curând, de câtă iubire suntem în stare să-i oferim eu şi micuţul Dragoş. Chiar în seara aceasta, când vom rămâne singuri, se va convinge că sunt o femeie capabilă de o mare iubire. Când o să mă şi vadă... (Tot gândindu-se la prima ei noapte cu Paul, termină de aranjat masa. Mai aruncă o ultimă  privire şi i se pare că arată bine. Să-i cheme la masă. Locurile? Paul într-un cap de masă, Dragoş în celălalt, iar ea la mijloc. Da, aşa este bine. Iese în coridor şi strigă): Copii, la masă!

                                                                     SCENA XI

                                                          Paul, Dragoş, Florence

         PAUL (Vine cu Dragoş de mână): Draga mea, acest băieţel este o minune. Are cu cel puţin zece ani mai mult decât cei înscrişi în certificatul de naştere. M-a dat gata. Toată stima pentru modul în care l-ai crescut. Meriţi felicitări cu carul şi pentru cum arată apartamentul acesta. Când şi cum ai putut face atâtea. Şi toate lucrurile aranjate cu artă. Uimitor, Florence. Şi eu eram mândru de locuinţa mea, dar acum observ cât sunt de departe de tine. Ştii ce-i lipseşte locuinţei mele?

         FLORENCE: Dacă n-am văzut-o...

         PAUL: Mâna, aerul şi farmecul feminin. Când vei intra tu în ea, sunt sigur că totul va lua o nouă înfăţişare.

         FLORENCE: Fiind vorba de merit, Paul, mai merit ceva. (Zâmbind frumos, se postează în cadrul uşii de la sufragerie, blocând intrarea): Merit un sărut de la fiecare bărbat al acestei case, ca plată de intrare.

         PAUL (Îl ia pe Dragoş în braţe): Plăcută plată, Dragoş, ne cere, dar eu nu mă mulţumesc doar cu un sărut. Tu ce zici?

         DRAGOŞ: Nici eu. (O sărută de mai multe ori amândoi şi intră în sufragerie).

         FLORENCE: Dragul meu, să ciocnim un pahar de şampanie şi să ne punem o dorinţă care vrem să se împlinească. Lui Dragoş i-am adus siropul lui preferat. (Ciocnesc şi beau).

         PAUL: Ca să se împlinească dorinţa, trebuie să te sărut. (O  sărută): Aşa. Şi pe tine, Dragoş. Viaţa mea, din momentul în care v-am întâlnit, nu mai are niciun sens fără voi.

         FLORENCE: La fel gândesc şi mă leg şi eu. La masă, iubiţii mei, prima masă a noii familii, şi să nu rămână nimic pe masă. (Mănâncă şi se veselesc).

         DRAGOŞ (Când se satură, se ridică de la masă, mulţumeşte mamei, în glumă,cum obişnuiesc să spună aproape toţi copiii): Sărut mâna pentru masă, / C-a fost bună şi gustoasă. (Apoi, amândurora). Acum, vă las pe voi să vă înţelegeţişi să faceţi ce trebuie. Mă duc singur la culcare, de mâine-seară încolo îmi veţi spune pe rând poveşti sau îmi veţi citi ceva frumoş, ca să adorm şi să am somn plăcut. Te pup întâi pe tine, Mamă, şi apoi pe tine, Tată. Sunt un copil fericit, am şi eu Mamă şi Tată! Şi voi să fiţi fericiţi, că v-aţi găsit unul pe altul. Noapte bună, dragii mei părinţi! (Se duce la culcare cu bucuria întipărită pe faţă).

         FLORENCE şi PAUL: Noapte bună, dragul nostru copil.

                                                                     SCENA XII

                                                                   Florence, Paul

         FLORENCE (După ce rămân singuri): Puţină răbdare, Paul, strâng masa şi, apoi, sunt a ta. Te las să mă treci pragul camerei noastre.

         PAUL: Te ajut, mult dorita mea Florence. Îmi spui ce trebuie să fac şi unde să pun obiectele.

         FLORENCE: Întâi să mă săruţi, Paul. Buzele îmi ard, bărbatul meu atât de mult aşteptat şi dorit. Stinge-le focul, iubitule.

         PAUL (O îmbrăţişează, o sărută şi o ia în braţe. O trece pragul camerei şi o duce pe canapea): Acum, între noi, Florence. Bând şampania mi-am exprimat dorinţa ca şi la 80 de ani să te doresc cum te doresc în acest moment, iar iubirea mea să fie la fel de vie. Îţi dau tot jos de pe tine şi te sărut milimetru cu milimetru pe tot trupul tău frumos şi-ţi dau, pentru toată viaţa, sufletul şi trupul meu.

         FLORENCE: Strănge-mă în braţe, iubitule, fiindcă simt că-mi stă inima în loc. Inima ţi-am dat-o când te-am văzut întâia oară, îţi dau şi trupul... (În timp ce Paul îi descheie nasturii de la bluză, se lasă încet cortina).

                                                                  - S F Â R Ş I T - 

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 231 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 235 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou