Home Altele Sorin Horia TRIFA: CONCILIILE DE LA EFES ȘI DE LA CALCEDON...
Sorin Horia TRIFA: CONCILIILE DE LA EFES ȘI DE LA CALCEDON... PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 08 February 2018 13:23

 

CONCILIILE DE LA EFES ȘI DE LA CALCEDON

ȘI ECOUL LOR ÎN BISERICILE PROTESTANTE

 

Sorin Horia TRIFAINTRODUCERE

 

În a doua jumătate a anului 1529, la aproape doisprezece ani de la data în care teologul german Martin Luther, făcea public la Wittenberg un document intitulat ”Cele Nouă Zeci și Cinci de Teze”, moment considerat ca reper cu privire la nașterea Reformei Protestante, Philip I de Hesse[3] comercializa indulgențele papale. Evenimentul din preziua sărbătorii Tuturor Sfinților s-a soldat, patru ani mai târziu cu excomunicarea lui Martin Luther în Ianuarie 1521[5]. Acesta din urmă, deși a fost acuzat ca fiind un ucenic al lui Martin Luther, a pretins că toate aceste concepte teologice noi le-a descoperit independent de teologul și reformatorul german, având la bază teologia Sfântului Apostol Paul[7].

Astfel, în mai puțin de un sfert de secol, Reforma Protestantă demarată la Germania, avea să cunoască trei mari poli, Wittenberg, Zürich și, mai apoi, Geneva.

Revenind la inițiativa lui Philip I de Hesse, acesta a fost pusă în practică prin organizarea în luna Octombrie 1529 a Colocviului de la Marburg. Pentru Philip I de Hesse, era foarte important ca Reforma din Germania șă cea din Elveția să se unească și să formeze împreună o Biserică Protestantă puternică. Din nefericire însă, principele german cunoștea foarte bine faptul că între Wittenberg și Zürich exista o divergență teologică substanțială în ceea ce privește teologia sacramentelor. Iar tocmai această divergență o dorea Philip I de Hesse rezolvată la Colocviului de la Marburg, unde spera că discuțiile dintre reformatorii germani și cei elvețieni vor duce la o înțelegere comună a acestei învățături dar și la recunoașterea reciprocă a statutului de ”frați în Cristos” a protestanților din cele două regiuni[9], și reformatorii Elveției reprezentați de Huldrych Zwingli, Johannes Oecolampadius[11], au concluzionat că au în comun paisprezece puncte de doctrină însă au rămas pentru totdeauna divizați de un singur punct[13], dar respingea transformarea substanțială a elementelor[15].

Astăzi, foarte mulți teologi protestanți care tratează istoria și teologia Reformei din Secolul al XVI-lea, atunci când ajung să dezbată Colocviu de la Magburg, se arată decepționați, asemenea lui Philip I de Hesse, de faptul că reformatorii nu au reușit să adopte un punct de vedere comun în ceea ce privește doctrina despre Sfânta Împărtășanie, așa cum au făcut și în privința altor doctrine, astfel încât protestantismul să se unească și să devină o forță în domeniul spiritual. Acesta lamentare este însă una care provine dintr-o cercetare mai puțin concentrată asupra cauzelor reale, teologice, care au dus la acest deznodământ, o concluzie care parcă a anticipat viitoarea fărâmițare a protestantismului sub impactul Reformei Radicale[17] sunt într-un sens literar iar Huldrych Zwingli le considera ca fiind figurative, traducând verbul ”est” prin ”simbolizează”[19], s-au raportat la concluziile formulate de către Sfinții Părinți.

  1. CONTROVERSA CRISTOLOGICĂ DIN SECOLUL AL V-LEA

Cristologia creștină s-a dezvoltat în mod special în urma controverselor care au afectat Biserica lui Cristos încă de la apariția acesteia. Printre cele mai grave se află erezia afirmată și dezvoltată de către Arie cu privire la dumnezeirea Fiului. Arie se opunea ideilor conform cărora Fiul lui Dumnezeu era egal și consubstanțial cu Tatăl, singurul care era Dumnezeu Adevărat, susținând faptul că Fiul este creat și subordonat Tatălui[21]. Controversa acesta a fost lămurită de către părinții Bisericii la Conciliul de la Niceea din anul 325, acolo unde aproximativ trei sute de episcopi, printre care și zece reprezentați ai Bisericii din Apus[23] cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat[25] și conceptul de Dumnezeu-om[27].

Această nouă controversa cristologică a debutat cu ideile lui Apolinar din Laodiceea[29]. Apolinar susținea faptul că Logos-ul divin a fost acela care a animat trup de carne[31]. Concluzia a fost aceea că Fiul lui Dumnezeu întrupat nu era Dumnezeu-om ci doar un Dumnezeu-trup. Apolinarismul a fost combătut de către părinții capadocieni[33].

Apolinarismul a fost urmat de o nouă erezie care a zguduit Biserica lui Cristos și a dus la o schismă fără precedent a acesteia. La baza acestei înțelegeri teologice a stat o gândire profund anti-apolinaristă care susținea faptul că în Domnul Isus Cristos coexistă două naturi, este vorba despre o natură divină și despre o natură umană. Din păcate însă, inițiatorul și principalul ei susținător, Nestorios, episcopul Constantinopolului, s-a poticnit în modul în care aceste două naturi există și coexistă în persoana Domnului Isus Cristos.

Nestorianismul a apărut într-un context în care creștinismul era marcat de teologia dezvoltată în două mari școali creștini, Școala din Alexandria și Școala din Antiohia. Trebuie să adăugăm faptul că, pe lângă cele două școli teologie, orașele Alexandria și Antiohia găzduiau și două scaune episcopale cu foarte mare putere de decizie în Biserică. În ceea ce privește doctrina despre Cristos, Școala din Alexandria susținea faptul că cele două naturi, divină și umană sunt unite în Cristos într-un chip real. De aceea, pentru teologii alexandrini, concepte precum Dumnezeu s-a născut sau Sfânta Fecioară este născătoare de Dumnezeu, erau pe deplin  acceptate și promovate. Școala din Antiohia, în schimb, învăța faptul că cele două naturi sunt, mai degrabă, unite într-un sens moral, un sens mai de grabă relativ decât unul concret[35]. Oriunde era implicată natura divină era în mod direct implicată și natura umană, lucru care este valabil și în sens invers[37] sau născătoare de Dumnezeu pentru Sfânta Fecioară.

Împotriva acestor concepte s-a ridicat Nestorius, teolog educat în Școala Antiohiană, care nu putea accepta ideea că Dumnezeu ar putea să existe în forma unui embrion sau a unui prunc nou-născut neajutorat, afirmând faptul că Sfânta Fecioară a dat naștere doar trupului uman ci nu Logosului. Astfel, Sfânta Fecioară era exclusiv mama lui Isus[39]. Această gândire a lui Nestorius era alimentată și de împotrivirea pe care episcopul o avea față de modul în care Sfânta Fecioară începea să ocupe un loc din ce în ce mai important în Biserică. Considerând-o ca fiind purtătoare de Dumnezeu, creștinii afirmau faptul că Sfânta Fecioară este Fiica Sionului, Templul lui Dumnezeu și Sfânta Sfintelor, Noul Israel, Biserica și Mireasa lui Cristos[41].

Despre cele două naturi existente în Cristos, Nestorius afirma faptul că, indiferent dacă natura umană este unită cu Logos-ul, aceste două naturi trebuiesc înțelese ca fiind separate și distincte una de alta. Cele două naturi sunt atât de separate și de distincte una de alta încât se Nestorius afirma faptul că în Cristos exista nu doar două naturi, una divină și una umană, ci două persoane[43]. Chiril era produsul Școlii de teologie din Alexandria fiind ancorat în teologia predată de către Sfântul Athanasie. Pentru Chiril, mântuirea omului păcătos nu putea să fie realizată de un Dumnezeu care s-a coborât să locuiască într-un om ci de către un Dumnezeu care a devenit cu adevărat om, Fiul lui Dumnezeu existând întrupat ca Dumnezeu-om[45]. Prin discursului său, Nestorius susținea, intenționat sau accidental, faptul că în Isus Cristos nu există doar două naturi ci, în mod practic, există două persoane distincte[47]. Mai mult, Nestorius disprețuia conceptul de communicatio idiomatum[49].  Contrar părerilor lui Nestorius, Chiril de Alexandria considera faptul că cele două naturi existente în Cristos nu fac referire la existența a două persoane diferite deoarece la întrupare Fiul lui Dumnezeu, Logos-ul, nu s-a unit cu o persoană umană, omul Isus, ci, practic, Fiul lui Dumnezeu, Logos-ul, s-a în-omenit[51] care nu se pot separa una de alta, Astfel, atunci când privim la persoana Domnului Isus Cristos, noi nu putem afirma cu certitudine pană unde este omul și de unde începe Dumnezeu[53].

În ciuda eforturilor de condamnare, ideile lui Nestorius deveneau din ce în ce mai populare, astfel încât, pentru a trage o concluzie clară, s-a organizat Conciliul de la Efes în anul 431 care s-a ținut în Catedrala Sfintei Fecioare. Nestorius a fost susținut de doar șaisprezece episcopi. Pe de altă parte, adversarul său, Chiril, a avut parte de susținerea a nu mai puțin de cincizeci de prelați[55].

Așa cum se așteptau organizatorii, concluzia episcopilor prezenți la Conciliului de la Efes a constat în afirmația conform căreia Chiril din Alexandria urmează învățătura corectă a Bisericii lui Cristos. În același timp, ei l-au acuzat pe Nestorius că predică o învățătura eretică, pe care, cei aproximativ o sută nouă zeci și opt de participanți la Sinod, au condamnat-o ca atare.Conciliul de la Efes a afirmat faptul că Logos-ul s-a unit cu omul într-un mod ipostatic, formând un singur Cristos, în același timp Dumnezeu și om[57]fără să se comită o eroare teologică ci exprimându-se un adevăr al învățăturii creștine.

Un al rezultat al Conciliul de la Efes a fost eliberarea lui Nestorius din scaunul episcopal al Constantinopolului și exilarea lui în deșertul Tebaidei în ciuda faptului că Împăratul Theodorie al II-lea a fost convins de ideile episcopului din Constantinopol și s-a împotrivit exilării acestuia. Concluzia aproape generală a fost aceea că la Conciliul de la Efes nu s-a rezolvat o problemă de natură cristologică ci un conflict de interese politice dintre cele două școli de teologie, respectiv, cele două scaune episcopale. Deși excomunicat și exilat, Nestorius a continuat să își predice ideile, sfidând faptul că aceste idei fuseseră declarate ca fiind eretice[59].

Concluziile cristologice ale Bisericii lui Cristos spun faptul că încarnarea Logos-ului este una adevărată, fizică, ci nu una de natură simbolică sau de natură spirituală. Logos-ul și-a asumat trup adevărat, suflet adevărat și rațiune. Astfel, Logos-ul întrupat a trăit toate circumstanțele specifice vieții umane. Trebuie făcută o distincție corectă între cele două naturi naturi, umană și divină, și persoana Domnului Isus Cristos care rămâne doar una ci nu două persoane. Isus Cristos este Dumnezeu-om pentru că într-o singură persoană a Mântuitorului s-au unit cele două naturi. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a dus la existența a două persoane distincte, una umană ci una divină. De asemenea, după întruparea Domnului, cele două naturi s-au unit pentru veșnicie, fiind etern nedespărțite și etern fără schimbare. Toată activitatea lui Isus Cristos a făcut referire la persoana sa ci nu doar la una dintre naturi deoarece uniunea ipostatică afectează persoana Mântuitorului și înainte și după învierea sa din morți, inclusiv după înălțarea sa la ceruri[61], care a absorbit în ea însuși natura umană. Din acest motiv, noua erezie a fost denumită monofizism[63].

În anul 449, susținătorii învățăturilor lui Eutiches au convocat un Conciliu la Efes, unde, sub autoritatea lui Dioscur[65]. Cu această ocazie, Flavian, episcopul Constantinopolului, a fost înlăturat din funcție în mod brutal de către Dioscur. Datorită violențelor grave care au avut loc între susținătorii celor două partide, Dioscur intimidându-și cu brutalitate oponenții, Conciliul de la Efes din anul 449 a rămas cunoscut în istorie sub denumirea de Conciliul tâlhăresc”. Cristologia ortodoxă ș-a lovit și de faptul că împăratul Theodosie al II-lea a aprobat poziția lui Dioscur și concluziile acestui concili, condamnându-l pe Flavian și pe împotrivitorii lui Eutiches.

În această situație total nefericită pentru Biserica lui Cristos susținătorii lui Flavian vor cere suportul papei Leon I pentru lămurirea acestei probleme fără precedent. Răspunsul trimis de către papă la cererea lui Flavian este cunoscut sub numele de Tomus ad Flavianum sau, mai simplu, Tomul lui Leon. Lucrarea papei avea să se dovedească fundamentală în stabilirea cristologiei corecte Bisericii Creștine[67]. Prin scrisoarea sa, papa Leon I respinge atât erorile lui Nestorie cât și pe cele ale lui Eutiches. Teologul de la Roma afirmă faptul că în Isus Cristos există două  naturi cărora le corespunde două voințe, unite într-o singură persoană[69]. Cu acesta ocazie, readucându-se în actualitate ereziile lui Nestorius și privind asupra erorilor monofizite, Biserica lui Cristos l-a acuzat pe Eutiches ca fiind un continuator al ereziei lui Apolinar din Laodiceea. Astfel, cei aproximativ șase sute cinci zeci de reprezentanți ai Bisericii au emis următoarea formulă de credință.

Urmându-i pe Sfinții Părinți, învățăm cu toții, într-un singur glas că mărturisim pe Unul și același Fiu. Domnul nostru Isus Cristos, același desăvârșit în dumnezeire,și același în umanitate, Dumnezeu cu adevărat și Om cu adevărat, același cu suflet rațional și trup, de o esență cu Tatăl după dumnezeire, același de o esență cu noi după umanitate, în toate asemenea nouă, afară de păcat, care mai înainte de toți vecii din Tatăl s-a născut după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, tot același, pentru noi și pentru a noastră mântuire [s-a născut] din Maria Fecioara, de Dumnezeu născătoare, după firea omenească, unul și același Cristos, Fiul, Domnul Unul-născut în două Naturi neamestecat, neschimbat, nedespărțit și cunoscut ca indivizibil, niciodată înlăturându-se deosebirea naturilor din pricina unirii, ci mai mult decât atât, păstrându-se însușirea fiecărei Naturi, chiar prin confluența într-o singură Persoană și un singur Ipostas, nu în două Persoane împărțită sau despărțită, ci unul și același Fiu Unul-născut Dumnezeu,Logos, Domnul Isus Cristos, după cum [au vestit] odinioară profeții despre  El și însuși Isus Cristos ne-a învățat și după cum ne-a transmis Simbolul Părinților.PROTESTANTISMUL ȘI CRISTOLOGIA DE LA CALCEDON

Despre protestantismul de spune că s-a născut în anul 1529, atunci când, la Dieta de la Speyer, prinții lutherani au protestat față de modul discriminatoriu în care erau tratați adepții Reformei Protestante în Germania de către Împărat. Începând cu anul 1521, atunci când Martin Luther a fost excomunicat de către Biserica Romano-Catolică, lumea creștină a cunoscut o nouă tradiție în interpretarea Sfintelor Scripturi, o tradiție predicată de către Biserica Lutherană.

Din nefericire, nu au trecut decât câțiva ani până când tânăra lumea protestantă avea să cunoască mai multe schisme interne. În mai puțin de trei decenii, protestantismul era deja împărțit în trei mari tradiții distincte una de alta atât în teologie cât și în organizare. Avem în vedere tradiția lutherană, tradiția reformată[72], o a patra tradiție protestantă, mai ales că, nu după mult timp, avea să devină în teologia ei influențată de gândirea reformatorului Jean Calvin[74]. Spre finalul Secolului al XVII-lea din mișcarea puritană din Anglia se desprind baptiștii calviniști. Din Biserica Angliei, sub influența anabaptismului s-a născut, cam în același timp, metodismul, din care, mai apoi s-au desprins baptiștii generali[76], au o înțelegere cristologică diferită față de cristologia Bisericilor Luterane.

Astăzi, ca și în trecut, toate Bisericile Protestante declară faptul că împărtășesc concluziile cristologice ale Conciliului de la Calcedon. La unison, ele condamnă erezia lui ariană[78]. Cu alte cuvinte, trupul și sângele Domnului sunt prezente în elementele sacramentale terestre fără însă a le anula pe acestea. În viziunea lutherană, atunci când un creștin se împărtășește cu pâinea sacramentală el mănâncă atât pâinea cât și trupul Domnului iar atunci când bea vinul, el bea atât vin cât și sângele Domnului. Reformatorul elvețian Huldrych Zwingli s-a împotrivit acestui concept susținând faptul că prezența trupului și a sângelui lui Cristos sunt de natură simbolică, considerând faptul că verbul este  trebuie înțeles ca simbolizează.

Deoarece acest eseu tratează chestiuni cristologice, nu vom intra în amânunte cu privire la controversa sacramentală dintre cei doi poli ai protestantismului din prima jumătate a Secolului al XVI-lea. Totuși, este important să înțelegem care este fundamentul teologic pe care se sprijină negația lui Huldrych Zwingli cu privire la prezența lui Cristos în Sfânta Euharistie. Reformatorul de la Zürich era convins că Domnul Isus Cristos nu poate să fie prezent în mod real, cu adevăratul său trup și adevăratul său sânge, în Sfânta Euharistie deoarece natura umană, cea care posedă trupul de carne și sângele, nu este una omniprezentă[80]. Mai mult, Huldrych Zwingli susținea că prezența trupului în Sfânta Euharistie sfidează legile naturii în timp ce Martin Luther afirma că acesta este în conformitate cu credința în ceea ce spune Cristos însuși[82]. Astfel, tot ceea ce a făcut Mântuitorul nostru privea persoana lui, în întregul ei ci nu doar una dintre naturi. Martin Luther vedea faptul că doar prin comunicarea însușirilor dintre cele două naturi se putea explica faptul că natura umană a lui Cristos a fost făcută capabilă de diverse fapte supranaturale[84] care deține proprietatea omniprezenței. Această viziune nu se limitează doar la teologia lui Huldrych Zwingli ci este valabilă și pentru gândirea lui Jean Calvin care, la rândul lui, afirmă faptul că Mântuitorul, după înălțare, nu mai este prezent în această lume în natura sa umană ci doar în natura sa divină[86] acolo unde citim faptul că prezența lui Cristos în această lume este una exclusiv spirituală, natura divină fiind singura care nu se limitează la spațiu[88], termen prin care afirma faptul că identificarea celor două naturi în Cristos este doar una nominală sau figurativă. Aceste afirmații ne amintesc despre ceea ce Școala din Antiohia afirma cu aproape un mileniu în urmă, conducând la  controversa nestoriană.

La Conciliul de la Calcedon, părinții Bisericii au afirmat faptul că unirea celor două naturi este una fără separare. Această afirmație ne spune faptul că în persoana lui Cristos, cele două naturi nu se pot separa, ele fiind strâns și intim legate una de alta. În acest fel, acolo unde natura umană este prezentă, natura divină este prezentă si ea. Desigur că nici Huldrych Zwingli și nici Jean Calvin nu se împotriveau acestei afirmații. În schimb, cei doi nu agreau formula conform căreia, unde natura divină a lui Cristos este prezență, datorită uniunii ipostatice, natura umană este și ea, absolut mereu, prezentă. Spre deosebire de reformatorii elvețieni, reformatorii de la Wittenberg afirmau în mod clar faptul că orice însușire este comună ambelor naturi chiar dacă ea aparține doar uneia dintre ele[90]. O poziție identică avea și Huldrych Zwingli motiv pentru care Martin Luther l-a acuzat la Cologviul de la Magburg că este neo-nestorian[92]. Prin urmare, Sfânta Fecioară Maria, pentru Zwingli, ca și pentru Nestorius, nu este theotokos ci doar mama lui Isus, adică a naturii umane.

Martin Luther susținea afirmațiile papei Leon I în legătură cu comunicarea atributelor celor două naturi între ele, în Cristos. În Formula Concordiei, urmașii lui Martin Luther, prin Martin Chemnitz, afirmau faptul că orice însușire aparține întregii persoane a lui Cristos. În teologia lutherană, acestă definiție a primit numele de genus idiomaticum. Sfânta Scriptură afirmă faptul că Dumnezeu a răscumpărat Sfânta Sa Biserică cu propriul său sânge sau că Domnul slavei a fost răstignit. Aceste afirmații fac referire la întreaga persoană a lui Cristos deși sângele și moartea sunt proprietăți ale naturii umane dar împărtășite de natura umană. Perfecțiunile naturii divine sunt comunicate și naturii umane, astfel încât, atunci când creștinii îi aduc închinare lui Isus Cristos, aceștia nu comit idolatrie deoarece Isus Cristos este Dumnezeu-om, posedând toată plinătatea divinității[94]. Această afirmație a teologiei luterane aflată în completă concordanță cu formula de la Calcedon a suferit opoziție din partea teologilor reformați care au negat-o prin celebra afirmație: finitum not est capax infiniti sau finitul nu poate să cuprindă infinitul.

Pentru teologii elvețieni, în Cristos existau două tipuri de atribute divine. Unele comunicabile iar altele necomunicabile. Cele din urmă aparțineau exclusiv naturii divine și nu puteau să fie comunicate naturii umane pe motiv că natura umană este finită și nu poate cuprinde divinitatea în totalitatea eiCONCLUZII

 

Conciliul de la Calcedon reprezintă un reper foarte important în ceea ce privește istoria Bisericii Creștine. Totuși, concluziile teologice adoptate de către Biserică în anul 451 au condus la primele schisme majore în Biserica Creștină.

Fiecare Conciliu al Bisericii a fost necesar pentru a rezolva o controversă care măcina Biserica lui Cristos. Biserica era chemată să analizeze și să ofere o concluzie care să reflecte dreapta credință. Cu toate că fiecare Conciliu si-a expus concluziile, acestea nu au fost considerate drept normă de către toate Bisericile Creștine. Ne aducem aminte de faptul că la doar două decenii după ce Biserica a condamnat ferm erezia lui Arius și a formulat un crez în care se afirma divinitatea completă a Domnului Isus, cea mai mare parte a creștinismului urma teologia ariană. La jumătatea Secolului al IV-lea, arianismul a fost aproape de a da lovitura de grație creștinismului trinitarian[97], lucru regretabil. De aceeași părere sunt mai mulți teologi care urmează linia cristologică stabilită de către Reforma Radicală.

Deși lutheranismul este cea mai veche tradiție protestantă, avându-și originea chiar în focul Reformei din Secolul al XVI-lea, teologia lutherană este minoritară și izolată de teologia protestantă actuală. De fapt, putem să spunem faptul că teologia Reformei Luterane din Germania nu mai caracterizează lumea protestantă din prezent decât într-o mică măsură. În prezent, în lume trăiesc aproximativ nouă sute de milioane de protestanți. Dintre aceștia, cam optzeci și șapte de milioane sunt luterani[99], nu depășesc în prezent opt milioane, adică, aproximativ zece la sută din totalul luteranilor. Creștinii luterani confesionali sunt singurii protestanți care continuă să predice în mod curat cristologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea.

Restul protestanților, deși își revendică originile în mișcarea de trezire inițiată de către Martin Luther, au adoptat cristologia reformatorilor elvețieni Huldrych Zwingli și Jean Calvin. Astfel, în prezent, doar în jur de unul dintr-o sută de protestanți mai mărturisesc o cristologie în conformitate cu normele de credință adoptate la Conciliul de la Efes și la Conciliul de la Calcedon. La unison, toate aceste tradiții protestante care resping prezența reală a  lui Cristos în Sfânta Cină, își bazează afirmația faptul că cele două naturi  ale lui Cristos au fost separate la momentul înălțării Domnului Isus Cristos, activitatea Domnului în această lume fiind apanajul exclusiv al naturii sale divine. În tot acest timp, trupul Domnului Isus Cristos stă la dreapta Tatălui ca într-un soi de mausoleu ceresc, despărțită de natura divină și complet absent din activitățile depuse de Fiul lui Dumnezeu.

Luteranii, asemenea romano-catolicilor, afirmă faptul că de la întrupare și până în eternitatea, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Dumnezeu-om, unindu-și pe deplin natura divină cu cea umană, unire care rămâne valabilă pentru veșnicie. Astfel, oriunde este prezentă natura divină a lui Cristos, este prezentă și natura umană. Natura umană, prin comunicarea atributelor rezultată în urma unirii ipostatice, primește de la natura divină atributele omniscienței, omniprezenței, omnipotenței. Pentru credinciosul luteran confesional, Isus Cristos este cu adevărat Filius Dei incarnatus[101], natura divină nefiind separată de natura umană. Atunci când ni se spune că Domnul este prezent oriunde în această lume, această omniprezență aparține   Logosului-întrupat[103]. În ceea ce privește doctrina despre cele unirea ipostatică a celor două naturi în Cristos, luteranii confesionali nu afirmă o teologie romano-catolică ci afirmă cristologia adoptată de către Biserica lui Cristos la Conciliul de la Calcedon, acolo unde a fost trasată credința ortodoxă a Bisericii.

BIBLIOGRAFIE

* *, Concordia, The Lutheran Confessions, Second Edition, St. Louis 2006.

Cairns E., Creștinismul de-a lungul Secolelor, O istorie a Bisericii Creștine, Chișinău 1992.

Calvin J, Învățătura Religiei Creștine, Vol.2, Oradea.

Cromarty J., Cetate tare este Dumnezeul nostru, povestea vieții lui Martin Luther, Oradea 2002

George T., Teologia Reformatorilor, Oradea 1988. 

Hill J., Ghid al istoriei creștinismului, Oradea 2007.

Just A., Luke 1:1-9:50, a theological exposition of Sacred Scripture, Saint Louis 1996. 

Ladrierre A., Biserica sau adunarea, schiță a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole, Vol.2, Dillenburg 1993

Noll M., Momente cruciale din istoria Bisericii, Cluj-Napoca 2008.

Pelikan J, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.1 și 4, București. 

Pieper F., Christan Dogmatics, Vol.3., Concordia Publishing House, St. Louis 1953.

Randell K., Luther și Reforma în Germania, 1517-1555, București 2002.

Rămureanu I, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, București 2004.

Reeves M., Flacăra nestinsă, Introducere în Reformă, Oradea 2009.

Renwick A., Povestea Bisericii, Cluj Napoca 2005.

Scaer D., Christology, Confessional Lutheran Dogmatics, St.Louis 1989. 

Schaff P, History of the Christian Church, Vol.3, Grand Rapids 1994.

Todoran I, Teologie Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, Cluj Napoca 2009.

Ziegenaus A., Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, Iasi 2010.


-------------------------------------------------------------------------------------------

[1]Sorin Horia Trifa a studiat teologie la Facultatea de Teologie Baptistă din cadrul Universității București, fiind licențiat în teologie asistență socială și având un titlu de master în teologie sistematică. Studiază limba greacă veche în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române,. Activitatea academică este completată de un  Master of Sacred Theology, în curs, la Concordia Theological Seminary – Fort Wayne, Indiana în colaborare cu Școala de Teologie  Luterană din Göteborg, Suedia. Începând din toamna anul 2017 este doctorand al Facultății de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din București.Autorul a fost vicar al Bisericii Luterane ”Sfântul Mihail” din Praga, parohie aparținând Biserica Lutherană - Sinodul Missouri. Din anul 2016 activează ca misionar în România, slujind în Biserica Lutherană Confesională din București, o misiune luterană confesională aflată sub autoritatea și supravegherea Bisericii Luterane - Sinodul MissouriÎn anul 2017 a fost ordinat preot luteran de către Biserica Lutherană – Sinodul Missouri, devenind pastor asociat al Bisericii Luterane - Sinodul Missouri în România și Italia. De asemenea, Sorin Horia Trifa a acumulat o experiență de zece ani în management și în IT, activând ca manager în aceste două domenii în cadrul unei cunoscute companii multinaționale din România.Este autor a peste două sute de articole care prezintă teologia lutherană confesională, acestea fiind singurele resurse de profil existente în limba română. Sorin Horia Trifa este singurul teolog luteran care folosește limba română pentru a face cunoscută teologia și practica Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea. În anul 2017, Sorin Horia Trifa a publicat lucrarea: Mijloacele harului în Biserica Lutherană Confesionalăla Editura Armonii Culturale.Pe parcursul slujirii în România, Sorin Horia Trifa a fost invitat al mai multor posturi de televiziune din România participând la emisiunile interconfesionale ale Speranța TV, la emisiuni A7TV și a prezentat viața și activitatea reformatorului german Martin Luther într-un ciclu de șase emisiuni la Light Channel TV. Sorin Horia Trifa este căsătorit și are doi băieți.

[2] Philip I de Hesse a fost un principe al Sfântului Imperiu Roman care s-anumărat printre susținătorii reformei lui Martin Luther. L-a cunoscut pe Martin Luther la Dieta de la Worms (1521) dar trecerea sa laa lutheranism a avut loc în anil 1524, sub influența lui  Philipp Melanchthon. În anul 1526, la Dieta de la Speyer, Philip I de Hesse a trecut public de partea Reformei de la Wittenberg, devenind unul dintre puternicii protectori ai protestantismului.

[1] Johanes Tetzel a fost un călugăr dominican implicat în comercializarea indulgențelor în Sfântul Imperiu Roman. Aceste indulgențe fuseseră emise de către Papa Leon al X-lea în anul 1515. Martin Luther nu a protestat împotriva indulgențelor papale ci a  fost revoltat de modul abuziv în care Johanes Tetzel căuta să manipuleze astfel încât creștinii să cumpere în număr cât mai mare aceste documente care garantau iertarea păcatelor și salvarea sau evitarea chinurilor din Purgatoriu.

[1] Martin Luther a fost oficial excomunicat din Biserica Romano-Catolică la 3 Ianuarie 1521 prin intermediul Bulei Papale ”Decet Romanum Pontificem” după ce, în prealabil, prin intermediul Bulei Papale ”Exurge Domine” (15 Iunie 1520) primise șase luni de grație în care să își retragă afirmațiile făcute împotriva Papalității.

[1] Huldrych Zwingli (1484 - 1531) a fost un umanist si preot din Zürich care asusținut o reformă religioasă în Elveția vorbitoare de limbă germană. A fost considerat un promotor al Reformei Radicale alături de anabaptiști

[1] M. Reeves, Flacăra nestinsă, Introducere în Reformă, Oradea, 2009, 68

[1] Jean Calvin (1509-1564) a fost un teolog francez trecut de partea Reformei sub influența teologiei lui Martin Luther. Refugiindu-seîn Elveția datorită persecuțiilor care aveau loc în nordul Franței, Jean Calvin ajunge la Geneva unde, în 1536, este numit profesor de teologie si pastor. Este autorul celebrei lucrari ”Institutio Christianae Religionis”, una dintre cele mai apreciate sistematizări a teologiei protestante.

[1] J. Cromarty, Cetate tare este Dumnezeul nostru, povestea vieții lui Martin Luther, Oradea 2002, 268

[1] Philipp Melanchthon (1497-1560) a fost un umanist și teolog german, fin cunoscător al limbilor clasice, motiv pentru care a predat limba greacă la Universitatea din Wittenberg. A fost un colaborator foarte apropiat al lui Martin Luther, fiind autorul a două dintre Mărturisirile de Credință Lutherane din Secolul al XVI-lea, Confesiunea Augustană (1530) și Apologia Confesiunii Augustană (1531). În anul 1540, Philipp Melanchthon, sub influența teologiei lui Jean Calvin, a modificat Articolul X din Confesiunea Augustană, afirmând că în Sfânta Împărtășanie, Domnul Isus Cristos este prezent  în sens spiritual ci nu în sens fizic. Acest lucru a dat naștere la controversa cripto-calvinistă în rândul lutheranismului, controversă care deși a fost condamnată oficial în Formula Concordiei (1573), ea continuă să afecteze Biserica Lutehrană și în prezent.

[1] Johannes Oecolampadius (1482-1531) a fost un teolog german din Regiunea Palatinat, vicar al Bisericii din Basel. A fost prieten apropiat și colaborator al lui Huldrych Zwingli.

[1] Martin Bucer (1491-1551) a fost un teolog german din Strasbourg care inițial a adoptat Reforma de la Wittenberg susținându-l pe Martin Luther, pentru ca, mai apoi, să adopte teologia reformatoare a lui Huldrych Zwingli. Pentru acest motiv, Martin Luther l-a considerat pe Martin Bucer drept un trădător, tratându-l cu dispreț la Colocviu de la Marburg.

[1] E. Cairns, Creștinismul de-a lungul Secolelor, O istorie a Bisericii Creștine, Chișinău 1992, 287.

[1] * *, Concordia, The Lutheran Confessions, Second Edition, St. Louis 2006, 343.

[1] F. Pieper, Christan Dogmatics, Vol.3., Concordia Publishing House, St. Louis 1953, 345.

[1] K. Randell, Luther și Reforma în Germania, 1517-1555, București 2002, 86.

[1] Prin Reforma Radicală se are în vedere mișcarea Anabaptistă, cea mai semnificativă mișcare de radicalizare a protestantismului. Reforma Radicală s-a răspândit în aproape toate țările Europei Centrale. Anabaptiștii negau botezul pruncilor practicând exclusiv botezul adulților. Aveau un puternic sentiment anticlerical si respingeau orice contopire între Biserică și stat.

[1] ”Acesta este trupul meu”, 1 Corinteni 11:24, Biblia, Iași, 2016.

[1] Pieper, Christan Dogmatics, Vol.3, 304.

[1] Se are în vedere inclusiv reforma lui Jean Calvin de la Geneva.

[1] I. Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, București 2004, 133.

[1] M. Noll, Momente cruciale din istoria Bisericii, Cluj-Napoca 2008, 62.

[1] Cairns, Creștinismul de-a lungul Secolelor, O istorie a Bisericii Creștine, 127.

[1]homousios sau ὁμοούσιος în limba greacă

[1] A. Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, Iasi 2010, 199.

[1]  λόγος – σάρξ, în traducere liberă: Logos-carne (N.A.)

[1]  λόγος –άνθρωπος, în traduce libera: Logos-om (N.A.)

[1] I. Todoran, I. Zăgrean, Teologie Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, Cluj Napoca 2009, 180.

[1] Apolinar din Laodiceea a fost un teolog care a susținut puternic decizia Conciliului de la Niceea cu privire la consubstanțialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl. A susținut faptul că Dumnezeu a murit pe cruce.

[1] P. Schaff, History of the Christian Church, Vol.III, Grand Rapids 1994, 710.

[1] Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, 210.

[1] Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, 150.

[1] Schaff, History of the Christian Church, 713.

[1] Teodor de Mopsuestia mai este cunoscut și sub numele de Teodor de Antiohia (~355 – 428), episcop în Mopsuestia, este unul dintre cei mai remarcabili exegeți ai Școlii Teologice din Antiohia. A fost condamnat de către Conciliul de la Constantinopol (553) ca fiind un precursor și susținător al conceptelor nestoriene.

[1] Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, 151.

[1] Schaff, History of the Christian Church, Vol.III, 706-707.

[1] J. Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.1, București, 254.

[1]  Termenul theotokos (Θεοτόκος) apare pentru prima dată într-o scrisoare a lui Alexandru din Alexandria îndreptată împotriva arienilor în anul 324.

[1] Cristotokos respectiv anthtopotokos

[1] Schaff, History of the Christian Church, Vol.III, 717.

[1]  A. Just, Luke 1:1-9:50, a theological exposition of Sacred Scripture, Saint Louis 1996, 65.

[1] A. Ladrierre, Biserica sau adunarea, schiță a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole, Vol.II, Dillenburg 1993, 142.

[1] Noll, Momente cruciale din istoria Bisericii, 83.

[1] Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.1, 254.

[1] J. Hill, Ghid al istoriei creștinismului, Oradea, 2007, 97.

[1] Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.1, 257-258.

[1] Sau υπόστασησ

[1] Ladrierre, Biserica sau adunarea, schiță a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole, Vol.II, 142.

[1] Comunicarea însușirilor, sau a idiomelor, între celor două naturi unite în Isus Cristos.

[1] Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, 217-218.

[1] Hill, Istoria gândirii creștine, 100.

[1]υπόστασησ

[1] Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.1, 243.

[1] Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, 152.

[1] Schaff, History of the Christian Church, Vol.III, 723.

[1] Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, 152.

[1] Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.1, 272.

[1]  Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, 219.

[1]  A. Renwick, Povestea Bisericii, Cluj Napoca 2005, 47.

[1] Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, 219 (notă de subsol).

[1] Schaff, History of the Christian Church, Vol.III, 750-757.

[1] Sau Μονοφυσις

[1] Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, 156.

[1] În anul 452, papa Leon I l-a convins pe Atila, hunul, să nu invadeze Italia. În 455, vandalii au atacat Roma iar papa Leon i-a convins să nu distrugă Bisericiile și nici să nu îi atace pe cei adăpostiți în acestea.

[1] Dioscur a fost nepotul lui Chiril, împotrivitorul lui Nestorius. Dioscur l-a urmat pe Chiril ca episop al Alexandriei.

[1]  Ladrierre, Biserica sau adunarea, schiță a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole, Vol.II, 153.

[1]  Noll, Momente cruciale din istoria Bisericii, 88.

[1] Vezi Anexa 1 care conține citate în limba română din Tomus ad Flavianum.

[1]  Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, 219 (notă de subsol).

[1]   Rămureanu, Istoria bisericească universală, manual pentru seminariile teologice, 157.

[1]  Ziegenaus, Isus Cristos, plinătatea mântuirii, cristologie și soteriologie, 222-223.

[1] Prin tradiția reformată se are în vedere Reforma din Elveția condusă atât de către Huldrych Zwingli cât și de către Jean Calvin.

[1] Biserica Angliei s-a desprins de Biserica Romano - Catolică doar în ceea ce privește autoritatea. Teologia Bisericii Angliei a rămas una romano-catolică pentru aproape un secol când, sub influența puritanismului, a adoptat unele idei teologice calviniste. În prezent, viziunea cea mai comună în Biserica Angliei cu privire la Sacramentul Euharistiei este una calvinistă, Cristos fiind prezent în sacrament doar într-un sens spiritual.

[1] Cairns, Creștinismul de-a lungul Secolelor, o istorie a Bisericii Creștine, 328.

[1] Puritanii au fost o fracțiune a Bisericii Angliei care a suferit o foarte puternică influență din partea teologiei lui Jean Calvin. O parte dintre puritani, deși persecutați, au rămas în Biserica Angliei și au adus influențele calviniste în această Biserică. O altă parte, sub influența anabaptismului au devenit baptiști-calviniști. Baptiștii calviniști au origini și istorie diferită față de baptiștii rezultați din metodism.

[1] Baptiștii generali și baptiștii calviniști nu au  origini comune în ciuda numelui identic. Baptiștii calviniști se declară ca  fiind urmașii puritanilor calviniști în timp ce baptiștii generali sunt de orientare arminiană și își au originea în metodism.

[1] A fost o mișcare care considera că Reforma lui Martin Luther este una insuficientă, iar Biserica Lutherană a rămas o biserică prea apropiată de cea Romano - Catolică, în consecință, a militat pentru o reformare mult mai profundă a Bisericii.

[1] există unele fracțiuni în Bisericile Protestante care neagă Trinitatea așa cum a fost acesta definită la Conciliul de la Niceea și la Conciliul de la Constantinopol, dar aceste idei sunt condamnat în mod oficial de către Biserici.

[1] Pieper, Christan Dogmatics, Vol.3, Pag. 345.

[1] T. George, Teologia Reformatorilor, Oradea, 1988, 176.

[1] J. Calvin, Învățătura Religiei Creștine, Vol.II, Oradea, 582.

[1]  Cromarty, Cetate tare este Dumnezeul nostru, povestea vieții lui Martin Luther, 268.

[1]  Mueller, Christian Dogmatics, a handbook of doctrinal theology for pastors, teachers and laymen, 521.

[1]  D. Scaer, Christology, Confessional Lutheran Dogmatics, St.Louis 1989, 56.

[1]  George, Teologia Reformatorilor, 181.

[1]  Calvin, Învățătura Religiei Creștine, Vol.II, 575.

[1]  Catehismul de la Heidelberg reprezintă o mărturisire de credință a germanilor care au adoptat teologia reformatorului Jean Calvin. Documentul a fost scris în anul 1563 de către Zacharias Ursinus, profesor de teologie din Heidelberg. Ulterior a fost adoptat drept un fundament teologic al Bisericilor Reformate (Calvine).

[1]___, Catehismul de la Heidelberg, Întrebarea 47 și 48, https://www.refo500.com/wp-content/uploads/2017/04/HC-roemeens.pdf,  accesat la 7.11.2017

[1] Figura de stil prin care Huldrych Zwingli a interpretat toate pasajele din Scriptură în care orice este atribuit naturii divine a lui Cristos sau persoanei lui Hristos este în mod corespunzător proprietatea naturii umane. Scopul lui Zwingli a fost negarea comunicării atributelor între cele două naturi în Cristos.

[1] ___ , Concordia, The Lutheran Confessions, Second Edition, 587.

[1] Ladrierre, Biserica sau adunarea, schiță a istoriei ei timp de aproape douăzeci de secole, Vol.II, 142.

[1] George, Teologia Reformatorilor, 181.

[1] Pieper, Christan Dogmatics, Vol.2, 136.

[1] Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.4, 379-381.

[1] Mueller, Christian Dogmatics, a handbook of doctrinal theology for pastors, teachers and laymen, 278-283.

[1] Pelikan, Tradiția Creștină, o istorie a dezvoltării doctrinei, Vol.4, 377.

[1] Hill, Ghid al istoriei creștinismului, 64

[1] Renwick, Povestea Bisericii, 47

[1]  https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Christian_denominations_by_number_of_members#Christianity_-_2.42_billion accesat la 15.11.2017

[1]Marturisirile de Credință ale Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea sunt: Micul Catehismul al lui Martin Luther (1529), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1529), Confesiunea Augustană (1530), Apologia Confesiunii Augustană (1531), Articolele de la Schmalkalden (1536) și Formula Concordiei (1577). acestora le-au fost addăugate simbolurile ecumenice ale credinței: Crezul Apostolic, Crezul Niceo-Constantinopolitan și Crezul Athanasian, formând Cartea Concordiei (1580).

[1] Fiul lui Dumnezeu întrupat (Traducerea autorului)

[1] Mueller, Christian Dogmatics, a handbook of doctrinal theology for pastors, teachers and laymen, 280.

[1] Pieper, Christan Dogmatics, Vol.2, 136.

[1] George, Teologia Reformatorilor, 178

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 226 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou