Home Altele BEN TODICĂ: Nașterea Eternității sau Cum mi-am pierdut pantalonii în Japonia
BEN TODICĂ: Nașterea Eternității sau Cum mi-am pierdut pantalonii în Japonia PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 05 June 2018 09:03

 

Mă simt ca un brici de ras trecut prin cureaua ascuțirii. Să-mi fie oare sufletul briciul, iar cureaua, viața? Dar cine le folosește? Tot ceea ce trăiesc și declanșez în mine să fie oare motivul pentru care sunt aici? Dacă Dumnezeu știe și controlează totul, atunci cine e în spatele Lui?

Era prin 1996, când românii abia uitau de fumul revoluției, când eu realizam ca temerar performanțe de nivelul Nadiei Comăneci pentru Ciudanovița, cățărat pe acoperiș în Melbourne, Australia unde la sugestia colegului meu de institut (inginer de sunet) sunt angajat de Prințul Florii de Lotus din Thaichung, Taiwan, care căuta un operator să-i filmeze un răsărit de soare în Aoraki, undeva în vârful muntelui Cook din Noua Zeelandă. El fiind grăbit, se angajează să-mi plătească toate cheltuielile, plus salariu. Era vara, în luna iulie. Mi-am luat concediu fără plată pentru două săptămâni și l-am urmat. Desigur că el avea unanturaj de mai mulți administratori și securitate cu el. Nu eram singuri. Ați văzut prinți pierduți?

Am urcat după-amiaza cu mașina în vârful muntelui la o căsuță turistică, unde ne-am așezat bagajele și am ales poziția unde voi fixa camera în direcția răsărit. Am plantat trepiedul și am încuiat pe directive, în așa fel încât dimineața pe la orele 4, când urma să ne deșteptăm doar să fixăm camera în șezutul trepiedului și să-i dăm drumul. Durata înregistrării răsăritului cerută era de patru ore. Ce face prințul cu înregistrarea, e treaba lui. Am aflat mai târziu cât de spectacular e tot programul lui.

După zece zile de călătorie în jurul părții de sud a țării ne despărțim, eu către Australia și el, spre Taiwan.

Ajuns acasă, îmi văd de treburi. Eu locuiam singur. Văduv. Baiatul era însurat, la casa lui și, în ajun de Anul nou, ca printr-un blestem, dă faliment restaurantul de unde cumpărasem bilete ca să petrec revelionul. M-am trezit dintr-o dată singur cuc, numai cu o zi înainte de această mare sărbătoare. Și ce să vezi, frate? Cerul începe a se întuneca, și ce îmi vine mie, ieșind afară din casă și văzând o grămadă de păsărele care se agitau pe sub streșini, să mă urc pe casă și să curăț burlanele și streașina de frunze și alte gunoaie adunate de-alungul anului, ca în torentul ploii să nu inunde cuiburile și să moară puii păsărilor.

Cum stam așa posomorât, cățărat pe acoperiș și curățam cu o lopățică, numai ce intră poștașul pe motoretă prin intrarea din fața casei și sună. Îi răspund de pe acoperiș și el îmi zice grăbit să cobor repede că este urgent, am un plic recomandat. Ce-o fi, Doamne? S-o fi întâmplat ceva rău acasă, în România? Omul pune întotdeauna răul înainte.

Cobor și semnez. Desfac plicul și ce credeți? Înăuntru era un bilet de avion pentru a doua zi, dimineața, la ora 8, direcția Taiwan, Taipei. Sunt câteva țari, în general în NATO pentru care australienii nu au nevoie de viză. Așa că, privind în sus la păsărelele care de-acum zburdau vesele că am curățat streașina, le-am mulțumit pentru cadou, pentru surpriza cerească, un răspuns la gestul meu și am început să-mi pregătesc valiza. Biletul era plătit de prinț cu o invitație la un nou proiect: Muntele Fuji cu un nou răsărit de soare.

Un moment în urmă eram deziluzionat și dintr-o dată în ceruri. Am ajuns în Taipei, unde prințul mă aștepta în porsche-ul său sport ca să mă ducă în orașul său de reședință, unde aveau o catedrală, Thaichung. Îmi face cunoștință cu doamna, care ea este de fapt șefa supremă, Prințesa Florii de Lotus. Desigur că ajuns aici, fac o video-înregistrare și a răsăritului de soare taiwanez de pe muntele Yushan (Jade Mountain), prințul coroanei. La 3952m este cel mai înalt munte din Taiwan. La aproape 4 mii de metri înălțime era un aer atât de rarefiat pe munte încât la soare mureai de cald, soarele ardea, iar la umbră îngheța apa. Nu vă vine să credeți? Veniți aici! N-am tremurat de frig de când mama m-o făcut cum am tremurat pe You Sun.

M-a dat apoi pentru o săptămâna în grija unei familii, care să se ocupe de mine, să îmi arate împrejurimile și tradițiile lor. Densitatea populației e atât de mare, încât aproape tot teritoriul e populat. Chiar și pereții munților verticali sunt împănați cu lemn tratat sau bare de oțel pe care sunt construite case de locuit și chiar grădini pentru legume. Sunt câteva porțiuni de munte și deal care sunt rezervate turismului, pentru peisajul natural deosebit de frumos, și ca să vizitezi o pădure sau un deal, plătești un fel de intrare. Noi, cei din Australia și România nu realizăm cât de norocoși suntem să avem experiența spațiului liber. Cât am călătorit cu prințul de la aeroportul din Taipei și până în centrul țării, unde locuiește el, nu am trecut prin spații libere între localități. Toate orașele și satele sunt unul lîngă altul. La un moment dat, l-am întrebat pe prinț, după două ore de călătorie, “dar când ieșim din Taipei?” La care el mi-a răspuns râzând că am trecut deja prin câteva orașe, iar pe autostrăzi nu am văzut indicatoare de viteză mai mari de 60 km pe oră, iar pe unele străzi din localități am văzut indicatoare de 5 km/h. Incredibil! Nu? Și asta se Întâmpla în 1996. Vreau să precizez că noi, cei din țările anglo-saxone nu avem în noi plantate formele de respect dintre clase, folosite înaintea numelor sau titlurilor în alte țări, iar eu când mă adresam lui direct, el râdea ca reacție la ignoranța mea.

Pe durata șederii mele cu gazdele s-au organizat hârtiile de călătorie a anturajului prințului pentru Japonia, unde aveam misiunea de a filma răsăritul soarelui pe muntele Fuji. Acum cred că vreți să aflați la ce-i trebuia prințului serviciul meu și al răsăritului de soare. Ce a remarcat el la mine mi-a destănuit în Noua Zeelandă, sunt ochii mei de vultur, adică țintesc și am răbdare să urmăresc cum crește firul de iarbă. Am rămas surprins. Nu m-am gândit niciodată la asta.

În catedrala mare de câteva sute de locuri, când începea sesiunea, pe peretele mare și alb din spatele prințesei și prințului se proiectează în timpul sesiunii religioase răsăritul soarelui în mișcare reală, timp în care el explică despre mica diferență dintre oameni, plante și animale, subliniind că diferența dintre un copac și om este numai de șase procente, iar restul de 94% suntem identici și asta ne face frați. Timp în care ne demonstrează prin exemple practice, comunicând cu plantele. Adică un exemplu ar fi: atașează de o plantă un galvanometru pentru a măsura schimbarea chimică în ea și apoi aprinde o flacără și spune că are intenția să dea foc plantei. Automat se vede schimbarea acului din instrument în jos. Alt fel de reacție e când îi spune că o iubește și îi cântă. Acul crește! Pe marele ecran, răsăritul soarelui e impresionant. Apare la început linia orizontului, după care intră soarele care începe să dezbrace munții și dealurile, apar localitățile și încetul lumea începe să mișune ca furnicile, mașini, trenuri, avioane, nori, vânt, păsări, tunete, ploaie sau lumină, gaze și plante care se trezesc la lumină. În general, populația stă închisă în încăperi sau aleargă continuu, fără să observe natura care le-a înlesnit venirea în astă lume.

În Japonia, pe muntele Fuji, la 4ooo de metri a fost zapadă și azi e temperatura mai dulce datorită curenților marini dinspre zona ecuatorială. Condițiile peste noapte au fost mai bune decât în Taiwan. Japonezii sunt extraordinar de avansați tehnologic și nu s-a pus problema frigului în cabana organizată de gazde. Vreau să vă spun că organizațiile credincioase își au susținătorii lor în lumea secretă a samurailor și a clanurilor Yacuza, care asigură și deschid porți membrilor săi. Eu am fost doar parte din suita prințului, nu vorbesc japoneza și nici cantoneza și am fost sub protecția celui căruia prințul m-a încredințat, un securist. După filmarea extraordinară care a început pe la 3:30 dimineața și s-a derulat revelând munții strălucitor înzăpeziți din jur, un răsărit care m-a impresionat într-adevăr mi-am adunat echipamentul și m-am alăturat anturajului în circuitul lui prin templele din lanțul orașelor Tokyo - Nagoya - Kyoto – Osaka – Hiroshima – Fukuoka, unde prințul ținea seminarii cu vindecări în grupuri de japonezi și în câteva ocazii, la personalități importante unde prințul era plătit să scoată spiritele rele din membrii anumitor familii sau ale caselor lor, mă refer aici la case cu câte cinci nivele și bazin de înot, lucru pe care nu și-l poate permite oricine în Japonia, unde doar prețul întregului oraș Tokyo cu suburbiile e ca cel al întregii Americi.

Turul a durat zece zile. Pentru mine a fost o experiență interesantă visual și tradițional, neînțelegând nimic din ceea ce se vorbea acolo. Doar acum mă gândesc cum am avut curajul așa de unul singur să plec printre străini. Puteau să mă taie și să mă dea la porci și nu ar fi știut nimeni nimic. După filmele văzute prin occident, puteam să-mi imaginez orice. Eu personal, nici în ziua de azi, după 21 de ani nu aș putea acoperi bănește o asemenea aventură. Însă nu despre asta voiam să scriu.

Eu am lucrat de cum am pus piciorul în Australia, pe care am găsit-o cu zece ani în urma Europei la fabrica olandeză Philips, la secția de construit frigidere. Dacă în armată demontam Akaemul în 30 de secunde și îl reasamblam tot în atâtea, un frigider îl fac bucăți cu o șurubelniță electrică în 60 de minute. Pentru un necunoscător, pare imposibil. De ce vă spun toate aceste lucruri? Pentru ca să înțelegeți ce mi s-a întâmplat în trenul cartuș la întoarcere din Osaka. În acea vreme, trenul rapid nu era atât de ermetizat ca și cel de azi, calculatorul era încă la începuturi, rezolva doar aritmetica și funcții algebrice, nu avea performanță ca cele de azi. Eram îmbrăcat într-un costum alb și cum nu mi-a picat bine la stomac ceea ce am mâncat în ultimile zile, nu m-am simțit prea bine și am tras un aer greu mirositor. Sigur că nu s-a simțit mirosul, pentru că eram în cantina vagonului, unde serveam masa, așa că m-am sculat ușurel și m-am dus la WC, cu intenția să mă dezbrac și să-mi spăl pantalonii, care aveau acum o pata mare în zona șezutului. Nu a fost greu să-i spăl în chiveta care e separată de WC, însă cum să-i iau pe mine uzi, pentru că avea și o marcă mare și urîtă pe ei, așa că mi-a venit ideea să demontez grila de la ventilație, cu intenția să-i țin câteva minute în aerul care intra vijelios de-afară, creat de mișcarea trenului și ghidat printr-un canal de aprox 10 cm pe 50 crea un fel de turbo-curent, care natural sugea aerul din toaletă și-l propulsa afară ca să-i usuc, așa cum îi usca vântul pe sârmă, însă am considerat în acel moment că la viteza de 200 și km/h, timpul se micșorează. Așa că, ținând cont de experiența mea de meseriaș de la Philips, nu mi-a fost greu să-i înfund pe tube și  să-i am în vânt în câteva minute. Și cum mă bucuram eu așa, se aude deodată o bătaie urgentă în ușă!!!, moment în care mă sperii și-mi scap pantalonii în gura absorbantă. Ce mă fac acum? Pun repede grila în patru șuruburi, îmi iau chiloții uzi pe mine și haina o leg ștrengărește în jurul brâului și în maieu deschid ușa și ies afară în picioarele goale. Ăsta care bătea și voia să intre și el înăuntru, se sperie pentru o clipă, însă când m-a văzut (că eu sunt și voluminos) m-a confundat cu unul dintre sportivii sumo și a început să facă plecăciuni în fața mea. (Sumo sunt adorați la ei, cum îl adorăm noi pe Hagi.)

Astfel atrăgea atenția, adunând și pe alții să aplaude, eu pășind șocat, dar majestos în fundul gol, merg înapoi în vagonul anturajului meu. Toți s-au uitat uimiți pentru moment, după care s-au alăturat grupului care aplauda. Și uite așa, mi-am pierdut pantalonii în trenul cartuș dintre Osaka și Tokyo. Până de curând mi-a fost rușine să povestesc despre această întâmplare, însă acum la vârsta imună pudismului românesc, mi-am făcut curaj, amuzându-mă de întâmplare. Avem o vorba în limba română, care spune ca ”rahatul” ne aduce noroc, bogăție!!!

În trenurile cartuș de azi, în Japonia nu se mai poate întâmpla o asemenea aventură în tren, pentru că totul e foarte etanș și inaccesibil meseriașilor de orice calibru. Sunt video camere și senzori peste tot. Orice încercare de a-ți usca pantalonii, va fi tratată ca act de terorism.

După această filmare în Japonia, nu m-am mai văzut cu Prințul, în ciuda faptului că dorea să mă căsătoresc cu un șofer de autobuz…, o șoferiță. Probabil, că mi-a fost sortit altceva și pentru asta, am ajuns în China. Alte forțe, alte încarnări și acolo!

Acum mă simt ca un mugure gustativ trimis pe pământ, să am cât mai multe experiențe emoționale, să detectez cât mai multe mirosuri și arome divine, să văd culorile curcubeului, să aud vântul, să simt ploaia și atingerea tremurândă a primului sărut. Sunt oare într-un laborator numit Pământ? Oare cine e chimistul șef? O fi artistul ori militarul în spatele acestei păcăleli, numită viață, fericire, eternitate? Dumnezeu? Sau altcineva în spatele Său? Ca să mă decarteze într-un coș de gunoi. Sau poate, să mă felicite pentru performanța deosebită și să mă trimită într-o nouă constelație, cadou într-o nouă misiune. Și tot așa, la infinit cu un nou tren și o altă pereche de pantaloni. Aceasta e eternitatea?

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 187 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou