Home Altele George ANCA: DRAGĂ UNIUNE EUROPEANĂ
George ANCA: DRAGĂ UNIUNE EUROPEANĂ PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 11 September 2018 11:54

 

George Anca – Florin Zamfirescu – Doina Boriceanu – Puși Dinulescu – Sinziana Ionescu – Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

TAGORE AND ELIADE CONTENPORARIES

By Dr. George Anca

           

Two years ago, being asked from Office of Prime Minister of India, Sri Narendra Modi, to suggest something for his speach on India's Independence Day, I could dare only to quote from Bhagavad Gita:

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate (3.21)

Whatever action is performed by a great man, common men follow in his footsteps. And whatever standards he sets by exemplary acts, all the world pursues.

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre (2.20)

For the soul there is never birth nor death. Nor, having once been, does he ever cease to be. He is unborn, eternal, ever-existing, undying and primeval. He is not slain when the body is slain. English, A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

For this year celebration of India's Independence, I have honore to say a few words on Gurudev Rabindranath Tagore, and writer historian of religions Mircea Eliade.

 

Rabindranath Tagore visited Romania in 1926 and received a doctorate honoris causa from the University of Bucharest. Mircea Eliade spent four years (1938 – 1931) studying philosophy and Sanskrit at Calcutta University. Maitreyi Devi wrote Rabindranath – the man behind his poetry, as well as Na Hanyate ( It Does Not Die: A Romance) novel, written as a response to Maitreyi /Bengal Nights by Mircea Eliade.

According to Lucian Blaga, all major writers and thinkers of Romania were inspired by Indian culture, starting with Mihai Eminescu. Now a days, from the oak tree planted at centenary of Tagore in Bucharest to Shantiniketan, one faces both the greatness of India.       

Thus, for an intended Indian-Romanian conference on Indology, Dr. Shashi Bala thinks   it should incorporate history, linguistics, literature and ritual. There may be a panel discussion on Indology in Romania - past, present and future. Other topics can be Sanskrit for all round cultural development, Role of Upanishadic philosophy in establishing peace and harmony ; vedic ritual for controlling pollution... Professor Sayavrat Shastri suggested Modern Sanskrit Literature, Sanskrit teaching both in India and abroad, the utility of Indological studies for modern society.

           
“The Great Empires, wrote Tagore, change their shape and shakes like clouds; nations play their part and then disappear into obscurity, but these individuals bear in them the immortal life of all humanity”. He was talking about revealing personalities, breathing in the world of the Spirit.

...We speak now in Calcutta's birth of him (May 6, 1861). In the Victoria Memorial, today's Bengal Museum, Tagore plays in a Sanskrit drama, with the Nobel Prize on the wall, in front of young actor photo. All of us would build palaces from Tagore's footsteps. I was telling then that the Saint of Montparnasse Brancusi and the Saint of Shantiniketan Tagore, both of whom were scratched in the words of Tudor Arghezi, cut spiritual salvation into the world. That Tagore is an old Christ, a big brother with Romanian Mihai Eminescu. Calcuttan, by birth, Amita Bhose could even avoid the taste of death by incinerating in Bucharest near the tomb of Eminescu, spreading herself into the cosmos of Orpheus and Tagore alike.


The doctrines of the third millennium will not be able to avoid what Philosopher N. Bagdasar had imposed in 1938, the contrast between European civilization, now on the same American, materialist trend, and the Indian-Oriental culture of the soul and the interior. If the incorporation of Tagore's thinking into Romanian culture in the 1920s and 1930s could have been destroyed even by Tagore himself, when Sovietized, the third, the fourth Tagore will be again and again the Tagore the first, the true one.


A blasting Tagore aura shows how he named Gandhi “mahatma”. Think how Vivekananda died at the age of 39, as Eminescu.. Questening what title got Ramakrishna?... Chased by the white ants, ui poka, even you, Tagore.


Let be not dispersed Tagore's house in Pandua, Orissa, former Bengal, where he was writing under a bakul tree the Chitrangada drama-dance. Here was the revenue inspector office. The 1971 cyclone has shattered the surrounding houses, but not that of Kabiguru. Now, ready, we can rebuild our houses, we can not replace Rabindranath's. Sarada Prasad Malik, no point in building an auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finally built in Bhubaneswar.    

The villagers installed a statue at the entrance to the village and the main street called Rabindra Sarani, unrecognized by the government. Money for bakul mandap. The youth formed the club Biswakabi Rabindranath Yubak Sangsad. They tried a Rabindra Library. Tagore called them: baba aum khao. He came here by dolparba before moving to Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old son of the late Durjodhan Sahoo, Tagore's estate manager: my father handed me all the papers before he died and asked me not to lose them. I kept my word and saved the papers though I lost my belongings.

Likewise, ready to drown in the ocean, Camoens was wearing the Os Lusiades manuscript above his head.


In 1926, on November 21, he was in the National Theater in Bucharest and uttered his conference on poetry and Indian thought. Today, November 22, 1999, in Shantiniketan, the next day we remember the endlessness of the Ganges-Danube whisper. Happily, I delivered two lectures, Tagore in Romanian Perspective, Vidya Bhavan, 22 November '99, Tagore and Eminescu, 23 November.

„Who are you, reader, reading my poems a hundred years hence?” (Tagore)

As on Mircea Eliade, younger contemporary of Tagore, in Calcutta and elsewere, he made both India and Romania fresh resonance of universal spirit. His works had a faboulous success since he started first chair of History of Religions in Chicago. His novels turned also into movies.

I received in India many letters from him like this: 'I will send you as soon as they appear (in March): 1) Cahiers de L'Herne: Mircea Eliade (almost 400 pages, with the bibliography of all the translations in my books, 2) L'epreuve de lairirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. Two more books have been published about Mircea Eliade this autumn and others (three) are under printing. But not everything is interesting! ... '

Let salute together his masterpiece.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne by Mircea Eliade appeared on May 20, 1936. The book is dedicated to the memory of Manindra Chandra Nandi of Kassimbazaar, who granted him scholarships in India, and to both his masters, Professor Surendranath Dasgupta and Professor Nae Ionescu. "Nous ne tenterons pas d 'exprimer tout que nous devons et l'appui et au génie de ces deux maîtres".

Eliade had written in October 31, 1934, to Valeriu Bologa: "For a year I have been madly working on the definitive French language of my studies on the phenomenology of Indian meditation. It is more than an Orientalist book or the history of religions It is, I hope, a work of philosophy of culture, although it has philological and technical appearances, I think we could prove a whole new thing: the tendencies towards concrete, to the real and immediate experience of the Indian spirit. Preface to India against the abstract themes of Brahmanism and the Sanskrit "philosophy." I have been working for five years on this demonstration and have used all the instruments of scientific knowledge: philology, ethnography, religion history, history of philosophy, psychology. Much in the value of this book - my first book that will be printed in April ".

Emil Cioran writes on June 10, 1936: "There is so much vibrant learning in Yoga and a world so special that it awakens so many shy things I thought I had escaped. When you wrote letters, I could not believe you had to write the most serious erudition book that Romania has produced "

In the five volumes titled Mircea Eliade and his correspondents, published between 1993 and 2007, among prestigious names are: J. Przyluski, Professor at the College of France, Vittorio Macchioro, Professor at the University of Naples, Carl Hentze (University of Gand), AB Keith (University of Edinburgh), Samuel Angus (University of Sydney), Ananda Coomaraswamy (Director of the Boston Art History Museum).

Sergiu Al. George: "Paul Masson-Oursel, one of the most important French historians of Indian philosophy, who in his 1967 work defines the Yoga phenomenon in terms surprisingly similar to those of Eliade ... This strict adherence to the essential theses of Mircea Eliade seem all the more surprising to me, as at the appearance of the 1936 Yoga monograph, P. Masson-Oursel, in contrast to all the great Indianists (G. Tucci, A. Coomaraswamy, H. Zimmer, L. from Valée Pousin, etc.) was the only one to review the volume reluctantly. "

My translations from Tagore include Gitanjali and The Child.. From Eliade, I received a 'Thanks for the letter and for 10 Indian Poems '. India's Independence belongs also to theirs creation.

***

16 iulie, 2018

FLORIN ZAMFIRESCU

 

„Dragă Uniune Europeană.

Trebuie să-ți mărturisesc ceva important. Acum mai bine de zece ani am dorit să mă cuplez cu tine. Erai plină de promisiuni, prevedeam un mariaj fericit. Abia mai târziu am înțeles ce le-ai impus celor pe care i-am trimis se te pețească.

 

Și ceea ce nouă nu ne-au spus: că ne voiai fără industrie, fără agricultură și că mai voiai că toate averile noastre să fie înstrăinate. Fiindcă veneam la ține, cea bogată, poate că am fi acceptat… Dar, măi Uniune Europeană, am observat apoi că ești o curvă perversă, că vrei să dereglezi mințile oamenilor, că nu ai nimic sfânt”, a scris Zamfirescu.

Reamintim că, anul trecut, actorul în vârstă de 69 de ani a așternut pe hârtie câteva versuri care le-a împărtășit românilor care, în opinia lui, se refereau la dovezile comuniunii noastre de milenii. „Dragul meu POPOR român!

N-am crezut că voi scrie vreodată aceste rânduri…
De mii de ani suntem împreună, am trecut prin vremuri teribile si totuși am rămas alături de tine, intr-o căsătorie divină…
POPOR de luptători, totuși cuminte, fără agresiuni si veșnic dornic de a-ți apăra valorile, îți voi aminti acum dovezile comuniunii noastre de peste trei milenii.

Te-am sprijinit permanent, cu munții și văile mele, împotriva celor care au vrut să ne despartă!
Ai fost trântit la pământ, odată cu moartea lui Decebalus.
Ai zăcut o mie de ani, timp în care au trecut peste tine barbari care ți-au infestat gena ta sănătoasă cu tot felul de spurcăciuni.
Nu credeam că-ți mai revii, dar te-ai ridicat și, prin Mircea, prin Vlad, Ștefan sau Mihai, mi-ai arătat că n-ai pierit, că nu te-ai alterat.
Te-am iubit și te-am sprijinit în continuare.
Vremuri teribile s-au abătut iarăși peste noi amândoi, dar condus de Alexandru, de Ion și chiar de Nicolae, am reușit să stăm împreună și la bine, și la foarte greu…

Acum ți se iau toate drepturile de a exista, ți se iau cuvintele și fecunditatea, iar tu nu vezi!
Umbli cu gura căscată prin vecini, crezând că acolo-ți va fi mai bine!
Cum au reușit, Doamne, să-ți altereze fondul tău genetic, în timp ce zăceai la pământ? Ce ai primit în ADN? Ce cromozomi blestemați ți-au stricat caracterul?

Tu nu mințeai, nu furai, nu huleai, nu înșelai și nu fugeai din prima linie! Erai așa cum te învățase Zamolxis!
Erai cinstit, harnic și iubitor de glie și de familie. Ce te-a schimbat?
Nu vezi că ne pierdem unul de altul?
Tu, POPOR român, ești cel care dai bir cu fugiții!
Nu-ți mai pasă de străbunii pe care i-am strâns la pieptul meu?
Nu mai vrei ca nepoții tăi să se scalde în apele mele?
Nu-ți mai plac bucatele pregătite de mine?
Mă lași singură, la cheremul tuturor?
Mă simt tăvălită și necinstită de toți năvălitorii.

Sunt violată și batjocorită, chiar în numele tău, bărbatul meu milenar și prost de bun!
Ai încetat să mă iubești, deși ți-am fost soață credincioasă, cu o zestre ca nimeni alta.
Ce te-a făcut să pleci în străini, să mă părăsești și să lași să fiu împărțită și hărtănită?
Știi bine că eu nu am cum să mă apăr, de una singură!
Ce să fac? Să aștept vremuri mai bune, când mă va iubi si pe mine cineva cu adevărat?
Te rog revino acasă!
Hai să ne împăcăm, deși nu știu cu ce ți-am greșit!
Hai să-i alungam pe cei care ne vor răul!
Hai să ne curățăm ogorul și casa!
Hai să fim, în sfârșit, fericiți! E atât de ușor, numai să vrei si să-i promovezi pe cei care te respectă!
… altfel, parcă te văd, POPOR român, uitându-te peste garduri și plângând că n-ai știut să mă păstrezi, așa credincioasă cum ți-am fost…

Cea care te-a iubit întotdeauna, pictată pe icoane, cântată, alintată și totuși părăsită – ROMÂNIA”

***

DOINA BORICEANU

 

ŢIE

eu nu ştiam cum să încep,

nu ştiam să chem sau nu

tinp ce-a fost dar îl aştept,

caut, caut unde ţi-am pus sărutul.

e prea târziu să-ţi spun atâtea,

e prea târziu să-mi cânţi ceva,

cum marea-n lacrimi după crabii, plaja,

cum amorţită îngenunchi la amintirea...

atâtea au trecut pe lângă noi,

atâţia zori ne-au strâns în braţe,

atâta poftă avea privirea dintre amândoi

şi deodată s-a crestat luminii noapte.

ce dor nebun mă cheamă-afară,

ce gând neobosit te caută,

încă mă trezesc cu tine la masă

dar nemişcată mă priveşte o lingură.

pe o hârtie gălbuie de niciunde

găsesc vreo literă ce-a stat cu tine,

mâna cu hârtia-mi tremură

şi ziua asta! ba plouă... ba plânge...

târziu în noapte sting lumina,

cartea îmi cade din mână,

unde au pribegit zările cu tine?

şi oglinda-mi pare atât de bătrână...

DOAMNE.

plouă-mi, Doamne, vara peste frunte,

muntele tresare sub zăpadă de soare,

     pe struna zorilor - o privighetoare.

clipele le ţin prin buzunare hai-hui,

timp mă socoate pe faţă dintr-ai lui,

     plouă timp pe şuviţe părului.

trece lumea nepăsătoare pe sub lume,

îmi rătăcesc prin trup ca nicidecum viorile

     şi-o gâză mă vâră în haotice.

pune, Doamne, lacăt la-nţeles

să nu descifrez semne  neiubirii prea des,

     lasă-mi un trăpaş să duc munte, să duc şes.

şi de-ar fi pădurea să mă aibă,

lasă ielele să ţeasă durdulie iarbă,

     cine zilei de mine mai întreabă?

noaptea cad trunchiuri de spaime-stele,

stau în groapa zilei ce mă ţine minte,

     judecă-mi goliciunea fără potriveli de veşminte

          când sufletul murmură viaţa în nesfârşire.

***

PUȘI DINULESCU

 

Cine dă lovitura de stat?

Pentru unii care sunt mai hop-odată pare singura soluţie. Dar cine? Dragnea sau Iohannis? Oricum, Iohannis nu poate, fiindcă, spre deosebire de Carol al II-lea, nu e rege, nici măcar domnitor, ca Alexandru Ioan Cuza şi nu are nici binecuvântarea sovietică, precum nişte Groza şi Gheorghiu-Dej...
Dar domnul Dragnea are ceva şanse, ca şi fostul său prieten Victor Viorel Ponta, care-a încercat, fără să-l anunţe în prealabil pe Barroso, să-l scoată pe Bă...sescu-n ofsaid.
Barroso nu mai e acolo, domnul Juncker suferă de sciatică, aşa că, mai ştii, de data asta ar putea europenii să înghită găluşca!
Numai că-l ştiu ca pe-un cal breaz şi pe domnul Dragnea!
Şi să meargă oare fenta cu valul de ordonanţe de urgenţă acum, când toată lumea e-n vacanţă? Păi asta ar însemna ca singura soluţie de baraj să fie avocatul poporului! Şi dacă în domnul Ciorbea, neînfricatul de azi avocat al poporului, s-ar trezi o minimă morală, pe care poate domnul Pleşu i-ar strecura-o pe sub uşă sub forma faimoasei sale broşuri?

Şi-apoi mai e şi lenea şi nu numai valurile Mării Negre sunt albastre, dar şi ale Mediteranei, ca să nu mai vorbim şi de falnicele oceane ale lumii, care, totuşi, nu sunt atât de aproape...

Şi totuşi lovitura asta de stat trebuie dată, că timpul, vorba lui Marin Preda, se pare că nu prea mai are răbdare şi dă în foc, fiindcă, Inexorabilă, sentinţa definitivă se apropie.
Şi-l văd pe domnul Dragnea ca pe un personaj shakespearian, zguduit de patimi, dar născut mult prea târziu, rămânându-i şanse foarte puţine de acţiune. În schimb, îngrijorările îl asediază. Şi poate o mână fină şi parfumată să-i mângâie într-o seară fruntea fierbinte de atâtea gânduri, şoptindu-i:
— Lasă, eşti un om tare, Livache!
Iar el, ca altădată Grigore Bucşan, în piesa „Ultima oră“, a lui Sebastian, să-i răspundă:
— Deocamdată. Ca un îmblânzitor de lei. E totdeauna tare... deocamdată. Cât timp are bicul în mână. Dar e deajuns ca un singur leu imbecil să-l zgârie cu laba, ca toţi ceilalţi să tabere pe el şi să-l sfâşie...
Iar ea, căzând pe gânduri, s-ar duce deodată glonţ la bibliotecă şi ar scoate repede de-acolo momentele lui Caragiale şi ar deschide la o pagină, unde un semn de carte foarte dichisit, de cea mai fină mătase, ar indica descoperirea a ceva fără de care te afli–n lumea asta ca un vultur fără aripi şi fără cioc!
Şi-ar citi câteva rânduri doar:
— Ştii ce-ar trebui la noi?
— Ce?
— O tiranie ca în Rusia... Nu mai merge. Mă-nţelegi, constituţia care aceea ce vezi că se petrece nu poţi pentru ca...

***

SINZIANA IONESCU

Învăţătoarea din România care a răzbit până la inima poetului Rabindranath Tagore, primul laureat Nobel al Asiei

În vara lui 1926, Florica Botez, directoarea unei şcoli de fete din Constanţa, îşi împlinea cel mai nebunesc vis: trecea de toate barierele ca să-l cunoască pe poetul Rabindranath Tagore, pe vasul care-l adusese în România. Impresionat, primul laureat al Asiei cu Premiul Nobel a acceptat să poarte o corespondenţă cu admiratoarea din România.

Era vara lui 1926, când România afla o veste nemaipomenită. Poetul Rabindranath Tagore, primul laureat cu Nobel din Asia, cel care primise prestigiosul premiu pentru literatură în 1913, urma să vină în România.

Marele scriitor era aşteptat să participe la ceremonia prin care i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti. Literaţii auziseră de călătoria europeană pe care o întreprindea Tagore şi profitaseră de ocazie ca să-l invite în România. Când Rabindranath Tagore a confirmat prezenţa, admiratorii au început să-şi facă planuri.

Pierdută în marea de admiratori

Aşa părea şi planul Floricăi Botez, o învăţătoare în vârstă de 50 ani din Constanţa, care conducea Şcoala primară nr. 4 de fete. A urmărit cu înfrigurare ziarele Capitalei, care ţineau cititorii la curent cu programul laureatului Nobel.

Un amănunt aparte i-a atras atenţia Floricăi şi i-a dat speranţe neaşteptate: Rabindranath Tagore călătorea cu vaporul. Şi unde putea să navigheze un vas altundeva decât prin Marea Neagră, pe la Constanţa?

În seara în care vasul lui Tagore a ajuns la Constanţa, pregătindu-se de plecare, pe cheu se afla o mulţime de oameni care voiau măcar să-l zărească, pentru o clipă, pe marele poet indian. Un cordon de poliţişti ţinea publicul la distanţă de vaporul acostat. Printre cei aflaţi pe mal era şi Florica Botez, împreună cu fiica sa cea mare, Jana. Învăţătoarea abia îşi stăpânea emoţiile. Era o mare de admiratori la scara vasului, iar ea - doar una dintre ei. Cum oare putea să aibă mai mult noroc decât ceilalţi? Dacă nu acum, când ar mai fi avut ocazia să-l vadă în carne şi oase pe idolul ei? Ştia engleză destul de bine, învăţase de la fiica ei Jana, cu puţin timp înainte, deci putea să-şi exprime gândurile şi simţirile ca să fie înţeleasă de poet.

„Am citit în ziarele Capitalei că cel mai irealizabil vis este pe cale să se împlinească: Tagore va trece prin Constanţa. Aştept seara. La debarcader zăresc o formă luminoasă plutind învăluită în faldurile largi ale hainei biblice. Este el, marele poet care coboară acum în cabina vaporului care-l va duce departe. Şi nu-i voi vorbi niciodată?“, avea să se destăinuie Florica jurnaliştilor de la revista „Rampa“.

A spart cordonul de poliţie

Când a aflat că Tagore nu mai primeşte pe nimeni dintre cei care doreau să-i vorbească, Florica Botez a luat o decizie îndrăzneaţă: să spargă, cumva, cordonul de poliţie. A luat-o pe Jana şi s-a strecurat printre cerberi. Poate şi cunoscând-o pe directoarea şcolii de fete, poate mai preocupaţi să-i ţină pe ceilalţi la distanţă, poliţiştii le-au lăsat să treacă. Cele două au ajuns pe vas, unde au început căutarea. Florica şi Jana au străbătut puntea, au urcat trepte, au ajuns pe covertă, au intrat în spaţiul cabinelor, unde l-au găsit pe Tagore.

Ce a urmat Florica a povestit revistei culturale „Rampa“, un an mai târziu: „Prin uşa larg deschisă îl zăresc mângâind un căpşor de copil, aproape pe adormite. Cu un gest obosit, Tagore mă invită să intru şi ridicându-se urmăreşte cu interes şirul cuvintelor mele, zâmbeşte cu indulgenţă, aprobă des, murmură câte ceva. Ochii, două diamante negre, mă privesc blând, iar o aureolă joacă în jurul capului argintat. La plecare îi cer permisiunea de a-i scrie. Patriarhul îmi îngăduie această favoare cu o sinceră mulţumire“, le descria întâmplarea Florica ziariştilor bucureşteni din redacţia înfiinţată de N.D.Cocea şi Alexandru Davila.

Rugămintea lui Tagore

Epistola trimisă de învăţătoarea Florica Botez către „Sir“ Rabindranath Tagore (distincţie cu care Coroana britanică îl înnobilase în anul 1915) a primit răspuns. Pe adresa ei avea să sosească, la 15 iulie 1927, o scrisoare de la cabinetul poetului, scrisă de secretarul lui personal, Amiya C. Chakravarty. Acesta o înştiinţa pe româncă de faptul că Tagore plecase într-o nouă călătorie din care se înapoia în noiembrie. Amiya îi transmitea mulţumiri Floricăi pentru gândurile frumoase, numind-o „prietenă spirituală prin credinţa în idealul nostru, omul universal“. El spera că învăţătoarea va continua să lucreze spre binele „frumoasei voastre ţări“ şi al „blândului popor“, de care India este legată printr-o „trainică prietenie“.

Corespondenţa cu poetul indian a continuat. La 26 noiembrie 1926, Florica Botez îşi povesteşte impresiile în ziarul local „Dobrogea Jună“ din Constanţa. Împărtăşeşte cu publicul privilegiul de a avea de la Tagore o poezie cu însemnările, semnătura lui, o fotografie trimisă de el, precum şi copia unei conferinţe pe care o ţinuse în periplul său. Într-o scrisoare, poetul o ruga pe învăţătoare să-i trimită o pictură cu subiect românesc.

Corespondenţa Floricăi Botez cu poetul Rabindranath Tagore a fost păstrată cu religiozitate de fiica sa cea mare, Jana Poenaru Duşa, artistă plastică, soţia primului prefect comunist al Constanţei, Victor Duşa. Stabilită la Bucureşti, Jana a donat Bibliotecii Judeţene „I.N.Roman“ din Constanţa toate documentele care au creionat portretul mamei sale. „În colecţia bibliotecii se află cele mai semnificative lucrări ale Floricăi Botez, didactice, literare şi artistice. Talentul artistic l-a transmis şi fiicei sale, Jana Poenaru Duşa, care a fost de faţă la întâlnirea Floricăi cu Rabindranath Tagore“, arată Doina Moşoiu, responsabila colecţiilor speciale de la biblioteca din Constanţa.

Cine a fost Florica Botez

Florica Botez s-a născut la 10 iulie 1876, la Iaşi, în familia unui militar care se înrudea cu poetul Demostene Botez. A studiat pianul şi îşi dorea să devină medic, dar moartea tatălui a silit-o să renunţe la studii pentru a deveni institutoare. A fost căsătorită cu locotenentul Ion Poenaru, cu care a avut două fete: Jana (născută în 1905, artist plastic) şi Florica-Maria (născută în 1906, medic). Au divorţat în 1920, iar Florica s-a mutat ulterior la Bucureşti pentru a fi alături de fiicele sale. Nu s-a recăsătorit niciodată, încetând din viaţă la 4 aprilie 1956. Florica Botez este înmormântată în cimitirul Bellu din Bucureşti. I-a supravieţuit 15 ani idolului său Rabindranath Tagore, care a trăit în perioada 7 mai 1861-7 august 1941.

Scrisoarea lui Tagore pentru România

„O admiratoare curagioasă“ avea să fie intitulat articolul apărut în ediţia de „Mercuri, 12 octombre 1927“ a revistei „Rampa“ despre întrevederea învăţătoarei Florica Botez cu marele Rabindranath Tagore. „O fericită întâmplare ne îngăduie să oferim astăzi cetitorilor noştri un dar preţios din ţara plaiurilor verzi şi a soarelui de aur, din India lui Rabindranath Tagore“, scriau ziariştii de la „Rampa“. Darul preţios era o scrisoare în care secretarul personal al lui Tagore, Amiya C. Chakravarty, transmitea un mesaj către ospitaliera Românie. În semn de preţuire, Amiya aşezase la indicaţia poetului o foaie cu câteva versuri în limba engleză, dactilografiate, pe care Tagore făcuse cu mâna lui corecturi, tăieturi şi adăugiri. Un scris fin, o caligrafie delicată, pe măsura versurilor aşternute. Redăm poezia aşa cum a apărut ea în revista „Rampa“.

„Am golit cupa zilelor şi ţi-o închin ţie, nopţii,

Ca să o pregăteşti pentru sărbătoarea zorilor.

Îşi însuşeşte florile Domnului împletindu-le cunună - deşertăciunea omului.

Cu suferinţele sufletului meu, care îndelungată vreme nu şi-a înţeles menirea.

Razele soarelui ascunse la orizont şi-au prelungit şederea

Ca suferinţele sufletului meu, care la chemarea dragostei s`a învestmântat în primăvară.

S`au ivit flori şi frunze fragede cu miros de ceară

Pustiul sufletului meu îşi aşteaptă cântecul de dor

Ca şi întunericul de la început dinaintea răsăririi stelelor.

Oricât de înalţi spre cer copacii sunt

Libertatea lor rămâne legată de pământ.

Viaţa e un chilim cu câmp înflorit cu fire din lână ce s`au rupt şi s`au înnădit.

Gândurile care nicicând nu pot fi prinse de cuvinte

Vorbesc sufletului numai în cântecele sfinte“.

Cercetătoarea care îl predă pe Tagore în România

Mihaela Gligor, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „George Bariţiu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române, conduce Colecţia de carte indiană la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. Ea predă cursuri dedicate lui Tagore la Centrul pentru Studii Indiene din Cluj şi a activat până acum un an la Centrul Cultural Rabindranath Tagore din România, care se ocupă de organizarea festivalului Namaste India.

Mihaela Gligor relatează cum, la vizita din 1926, Rabindranath Tagore a fost întâmpinat la palat de familia regală, regele Ferdinand şi regina Maria. Cuplul regal al României l-a înconjurat cu mare admiraţie şi a oferit o cină simplă în onoarea oaspetelui de seamă.

„Doi ani mai târziu, Mircea Eliade mergea în India şi se întâlnea cu poetul, de a cărei discipolă, Maitreyi, avea să se îndrăgostească. Rabindranath Tagore i-a povestit lui Eliade impresia lăsată de România: «Voi, românii, aţi fost aşa buni cu mine, aşa călduroşi şi cu multă iubire pentru operele mele. Cina regală a fost ca aici, în Orient, simplă şi cu aşa multă bucurie... Am adus din România multă bucurie»“, relatează specialista în cultura indian. 

Influenţa asupra culturii române

Mihaela Gligor a vizitat în 2009 Santiniketan, oraşul unde Rabindranath Tagore a înfiinţat cea mai mare şcoală a vremii din India, care există şi azi ca universitate de arte. „La Santiniketan există o arhivă Tagore, unde sunt adunate scrisori de la fani... Am fost în 2009 acolo, cu un profesor italian. Erau zeci de scrisori de admiraţie din Italia. Din România, doar patru. Din păcate, nu am avut voie să le fotografiez... se poate să fi fost scrise de admiratoarea din Constanţa“, spune cercetătoarea.

Venirea poetului Rabindranath Tagore în România a determinat traducerea unei bune părţi din scrierile sale în limba noastră. Actualmente, cărţile lui Tagore sunt publicate cu precădere de Editura „Cununi de stele“, precum şi de Taj Books.

Lucrări de Florica Botez Sursa foto Biblioteca I.N.Roman Constanţa

Pe aceeaşi temă:

Povestea unui ziarist de modă veche. Jurnalistul de la „Adevărul“ care a dat numele bibliotecii, a unei străzi şi a unei şcoli din Constanţa

85 de ani de lectură publică la Constanţa. Istoria instituţiei de cultură care a funcţionat în case particulare, în foste tipografii şi la Palatul Arhiepiscopal

Ioan N. Roman, primarul-cărturar, pomenit la Constanţa. „Dobrogea îi va fi pe veci recunoscătoare“, a spus Nicolae Iorga

Cronica de la Nürnberg: despre comete, sfinţi, monştri şi holocaust. Povestea uneia dintre cele mai vechi şi valoroase cărţi din România

Cum să încui un candidat nedorit la un concurs de promovare. Întrebare pentru un examen cu final aşteptat

***

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

CRUCIADA COPIILOR DIN TEMNIŢA TÂRGŞOR

                                                      

„Torţionarii Securităţii din anii stalinismului matur

   ne demonstrează în chipul cel mai convingător că şi

   noi românii am avut parte, din nefericire de un holocaust

   cu nimic mai altfel, decât al altora. Singura deosebire fiind

   doar stridenţa propagandistică la curţile cele mai înalte şi

   spaţiul acordat, mai recent, în curicula şcolară pentru lecţiile

   de istorie adevărată.” (CRISTIAN TRONCOTĂ)

   Profitând de slaba voinţă de caracter, de delăsare a conştiinţei eclesiastice, de simularea slujirii întru Hristos, de încrustarea în aurul cârjelor şi al mitrelor grele, de sumele doldora din băncile străine ori ale străinilor din ţară, arhipăstorii nepăsătorului Sinod al Bisericii ortodoxe din România lor, nu cea Tainică, similar celui Tâlhăresc de la Efes din anul 449 d.Hr., care a însângerat şi frânt prin ciomegele unor călugări violenţi, vieţile altor Fii ai Bisericii Apostolice Universale, atunci, iar acum, privind soarta Fiiilor pătimitori şi persecutaţi ai Bisericii Luptătoare, de desconsiderare a lor fiindcă au îndrăznit în închisori, în lagăre, în temniţe, în deportări, în anchete, în torturi, în schingiuiri şi crucificări, să iasă din infernul încarcerat, din empiricul ghimpat, din imanentul încremenit al celulelor, chiar din sensibila aparenţă creştină, să facă Scară la cer din sufletele lor curate şi inimile iubitoare, atingând unii chiar mistica contemplării, proiectându-se în aura realităţilor de Dincolo, în transcendentul care prefigurează sfânta comuniune dintre suferinţă, jertfă şi răscumpărare, statul ateu contemporan încurajat şi ajutat de Marea Conjuraţie a Ocultei Internaţionale a condamnat de-a pururi Naţiunea creştină trecută, prezentă şi viitoare.

Sfidarea înaltelor feţe fariseo-saducheo-mefistofelice ale ierarhilor parveniţi, căptuţiţi cu doctorate ecumeniciste, iluminaţi ai cabalei, îmbuibaţi cu averi peste averi şi de la stat şi de la Biserica poporului, trăitori în deplină armonie cu corupţia, manageri iscusiţi de tot felul chiar cu preţuirea nepreţuită a Sfinţilor, cu jecmănirea lor sub orice regim, fie el şi ateu, şi anticreştin şi antiromânesc, sfidarea deci, de către cei care au îndrăznit, au avut curaj, au trăit dreapta credinţă, au năzuit în Strămoşi, au iubit pe Hristos şi pe Maica Sa mai presus de toate sau ţărâna sacră a Străbunilor, ripostând eroic împotriva vrăjmaşului, ori au murit martiric, ori s-au înfrumuseţat isihast sau s-au înălţat mistic a fost peste putinţă de acceptat, de tolerat, de îngăduit.

  

De fapt a fost şi este o altă sentinţă mult mai mare şi mai apăsătoare a chiriarhilor. Suferinţa Fiiilor Aleşi ai Republicii Penitenciare, a Clerului liturghisitor privat de dumnezeiasca Libertate a devenit pentru burghezii Sinodului un uriaş Rug aprins, dar nu cel spiritual de la Mănăstirea Antim, care înnobila, care strălucea prin erudiţie, ci cel al Inchiziţiei mistice, pentru ai preface cu aur cu tot în scrum şi în cenuşă.

De aceea, trădând pe Dumnezeu şi Neamul, Sfinţii Cerului şi Martirii Pământului, Monahiile alese şi călugării deosebiţi, cele câteva Cete de Dacoromâni neîncătuşaţi voinţei lor machiavelice, baronii Sinodului au făcut pact cu Diavolul.

Dincolo de falsificarea grosolană a trecutului nostru istoric-legendar Oculta internaţională comunistă împreună cu obedienta ei fiică din România a trecut şi la masacrul viitor al istoriei, confecţionând, ajustând, întocmind documente false, contrafăcute, cele dictate, ori cele smulse prin declaraţiile sângelui în urma torturilor diabolice comise asupra victimelor care unele s-au prăbuşit în cele din urmă acelui tratament satanic aplicat, pentru a le substitui adevărului acelor realităţi, astfel ca cercetătorii viitori să găsească doar ceea ce se află pus cu grijă în Arhivele ţării.

În prima fază a Agiornamentului roşu-ateu, al Arhivelor, Securitatea-poliţia politică, Regimul ateu, Partidul comunist, Oculta Iluminaţilor internă şi străină nu a luat în considerare supravieţuitorii torturilor din temniţe ale căror Mărturii vor mărturisi, vor depune mărturie, vor scoate Adevărul la lumină, vor reconsidera evenimentele în realitatea lor pură, nu trunchiată despre Calvarul Naţiunii Române Creştin-Ortodoxe.

Mărturiile Eroilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Martirilor supravieţuitori ai Apocalipsei româneşti au zăcut ascunse mai întâi în sufletul mistic neîncătuşat, apoi în manuscrise strecurate cutremurător şi înfricoşetor, amestecate cu picături de sânge prin temeliile de bloc, prin temeliile caselor, sub primitorul pământ, sub rădăcinile falnicilor copaci, pe la diferiţi cunoscuţi temerari, sub diferite taine şi tainiţe, apoi când s-a rupt digul comunismului au ieşit la suprafaţă ca nişte adevărate Mărturisiri de Credinţă, ca nişte fascinante Mărturisiri de Suferinţă, ca nişte cutremurătoare Mărturisiri de Jertfă, ca nişte zguduitoare Mărturisiri de Iubire faţă de Dragoste, faţă de Libertate, faţă de Cer şi Pământ, pentru a reîntroniza Adevărul în lumina sa divină.

Dar, aceste Mărturisiri, nu puţine la număr ci de ordinul sutelor, Mărturisiri sincere, curate, pătimite, însângerate, înmiresmate de har, de suferinţă inimaginabilă, de trăire mistică înaltă, de dăruire creştină totală, profundă, isihastă, de iertare mai presus de fire a călăilor, de o nuanţă ascetică, filocalică nemaiîntâlnită, de o lumină sofianică pogorâtoare parcă din cer, ruşinau social, stânjeneau istoric, acuzau juridic, înfierau moral, tulburau caracterele, ameninţau conştiinţele, prefăceau, cerneau cunoştinţele.

  

Puteau compromite total ideologia iluminată atee marxist-leninist-stalinistă.

   Puteau condamna definitiv Regimul totalitar trecut care a excelat prin originea şi avatarurile cumplitelor experimente pedagogige denumite reeducare.

   Puteau înfiera şi actualul regim totalitar la fel de fidel şi la fel de roşcat prezentul demagogic umanitarist.

   Puteau de asemenea să rescrie Istoria concentraţionistă, să o aşeze în hotarele Adevărului care, ar fi adus regrete, căinţă, dar şi demnitate Naţiunii noastre creştine.

   Puteau să aşeze deţinuţii prigoniţi religios şi pe cei politici fiecare pe treapta măsurii conştiinţei şi faptelor lor jertfelnice, mărturisitoare, pilduitoare.

   Puteau aşeza Omul prigonit, persecutat, pe fiecare în rândul Cetei sale creştine.

   Puteau ctitori un magistral Phanteon al marilor Eroi: Dascăli, Conducători, Militari.

   Puteau îmbogăţi şi înfrumuseţa Sinaxarul Sfinţilor, Martirilor, Muceniţelor.

   Puteau renaşte trăirea ortodoxă ca în sânul Creştinismului hristic-apostolic.

Înţelepţii cruzimii şi-au reluat însă măsurile de rigoare şi finale totodată recondamnând, reînfierând şi „legalizând” prin crucificare atât Adevărul cât şi pe mărturisitorii lui rămaşi în viaţă, ori trecuţi în Cartea Vieţii Domnului, până la Judecata de Apoi, prin Legea-fără-de-lege 217/ 2015, cerută de o asociaţie defăimătoare, anticreştină şi antiromânescă în egală măsură, dar foarte generos plătită de statul antinaţional, anticreştin, din bugetul poporului debusolat, maltratat şi obidit, căruia i-a ferecat Elita Spirituală Călăuzitoare, după cum afirmă răspicat şi Conu Măldărescu:

„ Am auzit că în ţara mea dreptatea a fost ferecată în verigă. Am auzit că în ţara mea, a fi patriot constitue infracţiune... Am auzit că în ţara mea valorile naţionale sunt vânate, re-condamnate şi re-ucise de gestapo-n.k.v.d.-istul de serviciu de la I.N.S.H.R.-E.W., care <<face legea>> în România...” (Ion Măldărescu, Pentru Neamul şi Pământul românesc. ART-EMIS, 30 Septembrie-2017)

   Aşadar, recomandările celor care „fac legea” sunt: re-condamnările pentru Seniori şi condamnările pentru Urmaşi, adică Temniţa noastră cea de toate zilele.

  

TÂRGŞOR

   „Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor.

   Trupul îmi era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl

   trimetea şi pe Sfântul Ap. Pavel la Roma şi pe toţi mărturisitorii,

   în faţa morţii.” (VIRGIL MAXIM)

   Târgşor a avut cinstea de a fi o admirabilă mănăstire, ctitorie domnească a ilustrului Voievod al Dreptăţii Vlad Ţepeş. Cuibărită pe malul stâng al râului Prahova, mănăstirea se împrejmuia de o pădure fermecătoare care completa sublim mirificul lăcaşului sfânt alături de curtea chiliilor.

   Nepăsarea boierilor deveniţi ciocoi, a celor cu stare şi desele cutremure au prăbuşit măreaţa ctitorie voievodală, astfel că, cârpită pe ici pe colo, au făcut-o pulberărie, închisoare militară, iar după primul război mondial au transformat-o în închisoare de drept comun, ca o rezervă a penitenciarului Ploieşti.

   Comuniştii bolşevizaţi care au acaparat şi distrus toată orânduirea creştină au promovat închisoarea ca temniţă pentru elevi în perioada 1948-1951.

   Acolo s-a încercat experimentul de siluire a conştiinţelor fragedelor vlăstare, de pervertire şi de nivelare a minţilor lor pentru a se arunca neghina marxismului.

   Duhul monahal încă se mai păstra sporadic prin anumite colţişoare tainice pentru a purta de grijă mănunchiului de tineri care soseau pe jos de la închisoarea Ploieşti.

   Iniţial se hotărâse deplasarea copiiilor pe jos, sub escortă şi cu lanţuri la picioare. Distanţa nu era mare, de circa 18-20 kilometri, dar fiind foarte anevoioasă, imposibilă, s-a renunţat la lanţuri.

   Ciocli regimului ateu de la Târgşor s-au ostenit să înfigă în ţărâna sacră a fostei Mănăstiri domneşti, Crucea reeducării atee, pregătind astfel Cruciada Copiilor frumoşi, cuminţi şi credincioşi, prin şcoala satanică a dezmembrării, a spălării creerelor angelice, pentru a smulge grâul crescut înfrăţit şi a lăsa doar neghina lor.

   Cruciada Copiilor a urmat la scurt timp după marea prigoană împotriva Tineretului Creştin Ortodox care, a declanşat valul miilor de arestări din întreaga ţară, TINEREŢEA ÎNCĂTUŞATĂ, între 15 Mai 1948 şi lunile următoare.

   „Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost direcţionaţi către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării-O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 64)

   Mănunchiul de Copiii, Spicele acelea verzi şi mănoase, doldora de grâu, care pregăteau Pâinea cea spre fiinţă a Neamului, se legănau în cinstea lor sufletească pentru hrănirea unui întreg spiritual, paralel cu împlinirea lor de a înţelege esenţialul, de a înflori o idee măreaţă, de a fi statornic unui crez, de a se înfrumuseţa rodind.

   Viaţa, primum vivere..., cum spuneau străbunii traci, ne înfiază nu numai trăirii, ci mai întâi Menirii, Cinstirii şi în acelaşi grad Slujirii, Jertfirii, Iubirii şi Învierii ei.

   „Copilul, aşa cum spunea monahul contemporan Ignatie Marica, vărul meu, este Mugure de Dumnezeu!”, adică vlăstarul în trunchiul căruia va creşte sufletul veşniciei şi-n strălucirea căruia se va reflecta Frumuseţea pururea a lui Dumnezeu.

   Un alt monah pe care l-am cunoscut şi-l preţuiesc, Teodor Stănescu de la schitul Aiudului dă mărturie despre aura unui astfel de Copil frumos şi încarcerat la Târgşor:

„Cel mai tânăr deţinut politic întemniţat la Tîrgşor a fost fiul sculptorului Romul Ladea. Sculptorul Ladea a murit şi securistul care avea în urmărire familia Ladea a atentat la pudoarea Doamnei Ladea şi Doamna Ladea l-a respins. Pentru aceasta i-a arestat copilul şi l-a băgat în închisoare. Avea doar 13 ani...

Virgil Maxim, spune altfel: „Micuţul Ionel Ladea abia împlinise 12 ani; era fiul sculptorului Ladea, de la Cluj, cel care a proiectat impresionanta catedrală timişoreană.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p. 202)  

   Când a venit în inspecţie Nicolski la Târgşor, reia vorba monahul Teodor, şi l-a văzut aşa zglobiu, frumos, plin de viaţă, l-a întrebat:

   -Şi tu eşti deţinut politic?

   La care băiatul, ţanţoş, i-a răspuns:

   -Nu am fost, dar acuma sunt.

   Deci la Târgşor au fost întemniţaţi copiii, elevii, la Piteşti-studenţii, la Gherla-muncitorii şi ţăranii, la Sighet-înalţii politicieni din ţara noastră, iar la Aiud, aicea, a fost întemniţată elita intelectuală a neamului nostru românesc. Ceea ce a avut mai bun şi mai sfânt neamul nostru românesc, aici au fost întemniţaţi. Din cauza aceasta, Părintele Iustin Pârvu socoteşte Aiudul ca fiind Athosul românesc. Aici s-a jertfit ceea ce a avut mai sfânt şi mai bun neamul nostru românesc.” (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu-ctitor şi părinte duhovnicesc. Ed. Haritina, Iaşi-2009, p. 69)

   Sufletele sutelor de Copii-Cruciaţi, circa 800, deşi fragede, aveau tăria de bambus, care nu puteau fi frânte uşor de cerbicia celor instruiţi la penitenciarul Suceava.

   În trupurilor lor firave mocnea spre erupţia vieţii în hatul ei angelic, vulcanul adolescenţei care nu avea stăvilar, privind impunerile, interdicţiile, supunerile.

   Biblioteca şcolii de reeducare era dotată cu cărţi şi broşuri ideologice marxiste, precum: „Manifestul Partidului Comunist, (editat în 1848), opera pedagogică a lui Macarenko, romanele Învierea scris de Lev Tolstoi, ori Desculţ aparţinând lui Zaharia Stancu...,-Scânteia.” (Corneliu Balla, „Reeducat la Târgşor”, în Memoria, nr. 3 (32), 2000, pp. 101-103)

În afara cursurilor în sala de studiu, lectorii-reeducatori, le completa cunoştinţele în celule, vorbindu-le despre neexistenţa lui Dumnezeu şi de pronia marism-leninismului în istoria lumii.

Conferinţele needucaţilor proletari-lectori deşi paşnice, sub intonarea funestei „Internaţionala”, au: semănat vânt şi au cules furtună. Între gângavii conferenţiari se împleticea şi ofiţerul politic Burada, un individ incult, încrâncenat, dur, negricios, stâlcit, „despre care se vorbea că fusese cu ani în urmă deţinut de drept comun într-o închisoare din Craiova.” (Gheorghe Andreica, Târgşorul Nou. Închisoarea minorilor: 1948-1950, Ploieşti, Ed. Printeuro, 2000, p. 21-22)

După expunerea greoaie pentru el şi chinuitoare pentru minorii-cursanţi, încheia cu aceeaşi frază bombastic: <<Anglo-nord-Americanii vor un nou război. Tovarăşi, acum sunt două slagăre: socialist şi imperialist, dar slagărul socialist va învinge slagărul imperialist.>> (ibid., p. 16)

Total inculţi, total nepregătiţi pedagogic, lectorii cu golul lor-vidul dureros, plin de carenţe au făcut ca prelegerile scârţâite să se întoarcă împotriva lor, astfel că toată truda lor s-a sfărâmat în faţa bolţilor senine ale acelor Copii cereşti.

„La reeducarea de la Târgşorul Nou au participat puţini elevi din totalul de 800 sosiţi din întreaga ţară.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării..., p. 71)

   De fapt Providenţa l-a ales pe tânărul deţinut politic religios, Virgil Maxim, „promovat” mai devreme de regimul Antonescu, să salveze Copiii Crucii.

  

„Memoriei lui Virgil Maxim, omul cu suflet ales, prin rugăciunile şi sârguinţele căruia Dumnezeu s-a îndurat şi n-a îngăduit ca sufletele de copii, în închisoarea Târgşor adunate, să fie înşelate de satanica minciună marxist-leninistă ci prin cuvântul şi exemplul lui, călăuzindu-i pe tineri, i-a învăţat să nu aleagă <<nivelul de trai>> ci calea vieţii, către Hristos.” (Constantin Iorgulescu, Târgşor 2008, Comemorare la 60 de ani, p. 5)

Ca un frate mai mare al Copiilor încarceraţi, al camarazilor săi mai mici, Virgil Maxim, care-i aştepta împlinise 26 de ani. El avea Licenţa luată la Academia Aiud. Când a văzut şirurile de vlăstare ce râdeau în soare împrăştiind lumină în jurul lor, ştia că fusese trimis acolo de Providenţă: „Am înţeles de la început că nu trebuie să mă salvez pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-Bucureşti, 2002, p. 193)

Despre capodopera lui Virgil Maxim, de mare referinţă ortodoxă, teologic-spirituală, Părintele Ioan Negruţiu, un alt mare preot cu închisoarea satisfăcută, mărturisea în Prologul ei: „O idee străbate de la un capăt la altul această lucrare: asumarea conştientă a suferinţei ca mijloc de purificare şi oferirea fiinţei purificate lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului.”

Înflăcăratul naţionalist creştin Virgil Maxim, întemniţat de un regim ateu-totalitar, a înţeles că prioritatea numărul unu a luptei generaţiei sale nu este de ordin social, economic, politic ori naţional, ci de natură spirituală-cea a mântuirii sufletelor. Trebuia înfruntat asediul lui satan nu cu revoltă, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

Virgil Maxim şi-a început perioada de pregătire, prin post, rugă, nădejde, credinţă şi dragoste în ajutorul Celui de Sus, făcând din mărturisirea sa însăşi condiţia vieţii veşnice. Ştia că în Planul Divin rânduit de Mântuitorul Hristos, el avea o anume alegere şi chemare. Şi-a notat ideile principale, înveşmântându-le în straiele divine al dumnezeiescului Pavel, brodate de versetele 1-8 ale capitolului 13 din Epistola către Romani, care stipulează supunerea faţă de stăpâniri, comentând verset cu verset:

„1. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sînt, de Dumnezeu sînt rînduite.

   2. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.

   3. Căci dregătorii nu sînt frică pentru faptă bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.

   4. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunare a mîniei Lui, asupra celui ce săvîrşeşte răul.

   5. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mînie, ci şi pentru conştiinţă.

   6. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sînt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat.

   7. Daţi deci tuturor cele ce sînteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.

   8. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decît cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea.

   Luând primul slogan comunist, care propagă ura între oameni, până la uciderea în masă a celor ce se împotrivesc acestei stăpâniri satanice care abdică pe faţă de la recunoaşterea lui Dumnezeu şi renunţă la iubirea de aproapele, am făcut un rechizitoriu al concepţiei ateo-materialiste. L-am pus faţă în faţă cu versetele 9 şi 10 din acelaşi capitol:

   9. Pentru că (poruncile): Să nu săvîrşeşti adulter, să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strîmb; să nu pofteşti... şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvînt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (Porunca atunci era reciprocă: şi pentru sine şi pentru aproapele... Ulterior aproapele s-a emancipat. n.a.)

   10. Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii.

   Am încheiat spunând că nu voi consimţi acţiunea de reeducare, nu voi aplauda sau aproba cu nimic din ceea ce este împotriva conştiinţei mele creştine şi româneşti...

   Când am sfârşit, elevii păreau halucinaţi. Simţeam deruta şi încrâncenarea directorului... Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate: Mărturisire în cadrul programului de reeducare de la Târgşor, 1948.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată..., p. 196-197)

După această fulminantă Mărturisire, directorul şi-a întărit vigilenţa, ameninţând. Cruciada Copiilor s-a mărit cu încă 200 pe la începutul lunii August, iar din Toamnă, „aproape zilnic până în primăvară, soseau grupuri de elevi între 12 şi 18 ani, din toate părţile ţării. Slăbiţi, timoraţi, unii bolnavi, dar cu ochi de lumină dulce, ca nişte îngeri blânzi în faţa cărora îţi venea să cazi în genunchi şi să le săruţi aripile nevăzute, care fâlfâiau neputincioase pentru zborul spre înaltul din care coborâseră. Simţeam că pentru ei mă adusese Dumnezeu aici.” (ibid., p. 198)

Cruciada Copiilor de la Târgşor a împrăştiat norii negrii, a spulberat potopul ce se anunţa vijelios, a topit bruma timpurie, risipind într-un iureş toate ameninţările. Firavii Vlăstari Valahi şi-au împodobit sufletele cu surâsul din astre, sădind Copacul Crucii spre marile chemări albastre, acolo unde Dacoromânia lor şi a noastră a celor care am mai rămas în picioare, va primi angelica Schimbare la faţă-Taborica minune!

Cerul de deasupra temniţei se pogoară în ochii lor de Voroneţ şi-n ruga curată de mulţumire, prelinsă în mâinile aprinse de Copil.

„Mîini de copil, suavă pîlpîire,/ mîini de copil, zbor alb de porumbel,/ furate din icoane cu inel,/ curse de pe zid de mînăstire...// Ce meşter bizantin cu sfînt penel/ va dat cleştarul stelelor subţire?/ Din crengi de-april v-aţi rupt şi din potire,/ sau cel dintîi omăt v-a smuls din el?// Mîini de copil cu-o rază-n orice deget,/ cu limpeziri de crin şi zurgălăi,/ ah, mîine, îngeresc copil suleget,/ pe cine-or să dezmierde crinii tăi?/ Pe cine-or să lovească fără preget/ şi-n rugul cui vor pune vîlvătăi?”(Radu Demetrecu Gyr, Mîini de copil, din ciclul Anotimpul Umbrelor)

Tuturor prietenilor mei bucurii, binecuvântări, bunevestiri!

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 1515 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 291 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou