Home
Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Romanian Junkie PDF Print E-mail
Written by Theo d'Or   
Saturday, 09 January 2010 00:39
Am ajuns încet la librărie. În sfarsit o oază de linişte după o zi infernală. Nu am mai călcat de ceva vreme pe aici. Scrutez de la un capăt la altul, analizez minuţios fiecare carte de literatură, fiecare titlu, copertă. Răcoarea şi muzica bună nu fac decât să mă binedispună.
A trecut aproape o oră de când sunt în librărie. Citesc fragmente din cărţile noi, recent publicate. Regretabil, o stare de greaţă începe să mă cuprindă. Fără să vreau am ajuns să văd ‘the big picture’. Grotesc, absurd, aberant, redundant - o pleiadă întreagă de sinonime îmi trece prin minte. Nici măcar nu mai merită să folosesc verbe. O risipă imensă de talent, de cuvinte, de sentimente, fie ele şi false, exprimate cât mai colorat posibil - risipă de materie şi spaţiu. Prea mult, prea mult îmi vine să strig, dar ştiu că revolta mea nu are de-a face cu această librărie, cu cărţile, cu scriitorii care publică mult, agresiv şi inutil şi care în cele din urmă îmi provoacă o totală repulsie faţă de literatura contemporană. Greaţa mea e la nivel existenţial, nu doar intelectual. Aici însă pot să-mi manifest revolta nestingherit. Cărţile nu îmi pot răspunde. Nu îmi pot da replici isteţe care să mă pună la punct. Numai pe ele îmi pot vărsa nervii; pe ele şi pe oamenii care nu au nimic mai bun de făcut decât să mă asculte. Acum îmi readuc în minte motivul pentru care am renunţat să mai am de-a face cu literatura, cu cărţile în general. Sila pe care mi-o produc, impertinenţa şi tupeul. Dar îmi aduc aminte de un obiect cu totul şi cu totul nesemnificativ, ascuns strategic în buzunarul hainei mele. Un mic artificiu care poate da o pată de culoare existenţei mele cotidiene şi plimbărilor citadine. Un mic joint, pe care încet, prudent, îl scot din buzunar, sperând că nu mă observă nimeni. Mă retrag într-o aripă mai puţin populată a vechii librării. Îmi aprind jointul şi trag în mine cu sete primul fum. Cam târziu...deja am fost văzut...priviri stupefiate, perplexe. Târziu pentru mine şi târziu şi pentru ei. Ţigara cu Mary Jane şi-a făcut efectul rapid şi mă înalţ încet, odată cu fumul ei. Sunetele sunt de acum estompate..."Iarbă" aud pe cineva şoptind. Nu ştiu dacă şi altcineva a perceput ridicolul situaţiei, dar mă apucă un râs isteric ce are menirea de a enerva la culme clienţii care răsfoiesc carte după carte. Sunt revoltat deja! Ce experienţă originală - nimeni nu întelege - de a fuma stupefiante într-o librarie. Ce păcat... Sunt singur...neînţeles şi euforic din cale afară. Acum pot citi liniştit fără teama că nausea m-ar putea cuprinde.
‚Au trecut vreo două ceasuri de când am intrat în librărie’, gândesc cu mintea cuprinsă de ceaţă...În realitate însă, nu sunt decât 5 minute, la sfârşitul cărora sunt dat afară şi aruncat în stradă, în cotidian, în absurd, în banal. Încercarea mea de psihonavigaţie a luat sfârşit. Mă apucă o depresie cumplită. Îmi vine să mă întorc şi să strig asemenea lui Quasimodo cu o voce lugubră şi grotescă " sanctuaire, sanctuaire"!
Dar îmi aduc aminte de banalul şi omniprezentul meu joint. Îl ţin uşor între buze şi simt gustul şi mirosul respingător al plantei magice. E o ploaie măruntă afară. Încerc să îmi imaginez ţări exotice, palmieri, scene psihedelice, plaje şi oameni pe culmile fericirii. Aiurea....nu sunt decât un junkie pe culmile disperării într-un oraş gri apăsat de urâţenie şi mizerie.
În plimbarea mea nefericită trec întâmplător pe lângă marea catedrală bizantină a oraşului. La o straduţă de ea, în apropiere, o casă veche şi frumoasă adăposteşte acum un night club. Hmm...Se spune că Dumnezeu are simţul umorului, dar Diavolul e de-a dreptul un desăvârşit comediant. Gluma proastă a prinţului întunericului mă amuză peste măsură. O răspântie morală. Sacrul şi profanul. În varianta creştină, desigur. Sunt sigur că un practicant al vechilor religii păgâne ar fi văzut poate puţin altfel lucrurile. Şi de ce nu ? Oare ce să aleg...sacrul creştin sau sacrul păgân, eleusian, hedonist? Reclama luminoasă a Satanei mă atrage din ce în ce mai mult. Hotărât lucru – marketingul, sub toate formele lui, nu este punctul forte al bisericii. Unde sunt reclamele luminoase, panourile, ledurile, casetele, pliantele printate colorat şi naiv cu “Dumnezeu te iubeşte”? Campania de publicitate a bisericii lipseşte cu desăvârşire. Însă acum, pentru moment, vreau sa fiu un decăzut, un hedonist, un dionisiac...este timp şi pentru penitenţă, pentru căinţă şi asceză.
Dintr-o dată am o epifanie...aflu că suntem în Săptămâna Mare. Afişul de pe uşă informează clienţii despre oferta pascală a clubului şi programul special din sărbătoarea Paştelui. Campania de publicitate a Satanei e de invidiat. Nu ştiu cum să reacţionez. Beatitudinea mea narcotică şi euforia s-au risipit demult. Nu pot să fiu dezgustat. Dezgustul este pentru ipocriţi. Nu pot decât să izbucnesc în râs sau să plâng. Am senzaţia că văd un film prost, că asist la o piesă grotesca de teatru. În realitate, afişul nu poate decât să mă incite. Înseamnă că lumea nu e aşa absurdă cum o credeam. Din moment ce există o asemenea încălcare a valorilor, există şi o luptă. Dintre cine şi cine ? Care sunt adversarii? Ce mai contează! Există un război, se dau lupte. Avem pentru ce lupta, idea pentru care pot muri sau trăi, aşa cum spunea filosoful danez. Care va fi ea, rămâne la latitudinea fiecăruia să o descopere. Există o luptă între bine şi rău. Deşi aşa este, idea mi se pare cel puţin maniheistă, deci naivă, dihotomia aceasta puerilă între două concepte obscure şi relative, născocite de om, mă determină din ce în ce mai mult să dau dreptate marelui nebun al filosofiei germane, Nietszche - autor al celebrei “Dincolo de bine şi de rau”. Dar de ce aş da crezare tuturor acestor elucubraţii filozofice şi pseudo-filozofice, intrucât doar adevărul meu personal constituie o bază pentru gândirea şi pentru toate convingerile mele. Dar decid să mă desprind de toate aceste consideraţii şi reflexii inutile şi descind în infern asemenea lui Dante. Desigur că infernul aici, se pretinde a fi paradis, iar demonii pretind a fi îngeri şi sfinţi, iar pentru naivi, ignoranţi, disperaţi şi narcotici, aşa şi este.
...Orice curvă poartă în suflet un înger muribund. Orice femeie decăzută mai are în sine germenele inocenţei, inocenţă la care nu se mai poate întoarce. Procesul este ireversibil. Social, psihologic, ontologic, metafizic, teologic, în fiecare dintre noi, un înger moare odată ce am decis să renunţăm la puritate. Din acest punct de vedere, de la săvârşirea primului act, avem în faţă un drum întins, bine bătut, care ne duce direct spre iad. Drumul este uşor şi lin şi te invită să îl parcurgi de la primul până la ultimul păcat. Inocenţa a murit demult în aceste femei, iar în sufletul lor, locuri vacante nu mai sunt decât pentru demoni. Îngerii nu mai pot sălăşui. Dar au rămas regretele, undeva, într-un colţ ascuns al sufletului...
Tristeţea din ochii lor... Captive ale păcatului. Mirosurile puternice, semi obscuritatea, lumânările, dansurile, toate mă duc cu gândul la un sanctuar. Dar nu e decât unul din cele 9 cercuri ale infernului şi nu îmi mai poate oferi nimic, decât deziluzie şi dezamăgire. Toate mijloacele pe care le folosesc pentru a gusta puţin din fericire nu fac decât să mă aducă la un nivel de sacră deziluzie în care ştiu că ceea ce urmăresc, că ceea ce caut cu atâta patimă, nu e decât o himeră ...o fata morgana.
‚Ce rost mai are totul atunci când cerul se oglindeşte chiar şi intr-o baltă de urină...’, îmi şopteşte cineva.
După cuvinte, pare a fi un bătrân profet - în aparenţă, nu este decât un alcoolic erudit. Şi pentru că nu mai are bani cu care să arunce în jurul său, aruncă cu citate vechi, fără rost şi cu vorbe de duh, care nu mai spun nimic rătăcitului din mine. Cât de ridicol poate fi! Un profet ca din vremurile antice, într-un bordel, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, blestemând, afurisind, şi dând ultimatumuri poporului ales, uitându-se cu jind, din timp în timp, la târfele care dansează lasciv. Izbucnesc în râs, imaginându-mi-l în această postură hilară, asaltat de curve, şi îi spun că nu mai avem nevoie de profeţi. Profeţi şi apostoli. Un fel de agenţi de publicitate, promoteri ai lui Dumnezeu.
Nu mai suport nicio clipă aici; mirosul fetid al acestor fiinţe şi pestilenţa umană manifestată la acest nivel, mă pun pe fugă. Încă o dată, sunt Quasimodo - strig “sanctuaire, sanctuaire”! Când nu vom mai căuta refugii, când ne vom simţi la fel de natural în iad ca şi în rai, atunci vom fi cu adevărat liberi..atunci vom fi proprii noştri stăpâni. Dar eu sunt în căutarea disperată a unui sanctuar şi plâng neîncetat, chiar dacă ochii au refuzat să o mai arate. Aş vrea să ştiu că am un refugiu, aş vrea să ştiu că există un
Demiurg bun la picioarele căruia să mă închin şi să mă ascund...însă tot acest decor urât îmi infirmă toate bănuielile şi îmi distruge orice speranţă. Şi totuşi, mai este un loc unde sper să îmi pot găsi alinare, unde pot fugi de noaptea aceasta care pare că nu se mai termină şi care vrea cu tot dinadinsul să-mi închei cât mai curând socotelile cu lumea, cu existenţa mea, cu mine însumi.
Continua mea luptă cu demonii este incitantă. Sau cel putin aşa o denumesc. Nu ştiu dacă aceşti demoni există în realitate. Probabil că îmi născocesc inamici asemeni unui dictator paranoic. Numai că în cazul meu, activităţile subversive ale presupuşilor mei inamici sunt cât se poate de reale şi cât se poate de condamnabile.
Biserica... ah, acest artificiu menit să ne îndepărteze cât mai mult de Dumnezeu...La fel de bine aş putea să îmi caut mântuirea în recepţia unui hotel. Biserica, pierzând din tacticile sale de manipulare prin teroare, şi-a pierdut şi eficacitatea. De aceea, stau acum în faţa acestui altar, ca în fata tronului unui împărat senil şi bătrân care nu mă aude şi nu mă poate înţelege. Mă gândesc totuşi că Dumnezeu mă va salva indiferent de cât de multă evlavie îmi inspiră acest locaş sfânt. Dacă mi-aş fi întors faţa de la Dumnezeu şi aş fi renunţat la orice speranţă…..însă m-a prins în capcana ei şi nu pot renunţa la ea asemenea unui drog puternic.
Preotului care slujeşte aici, aş vrea să-i spun doar din plăcerea de a-l vedea cât de cât dezorientat, că se închină unor iluzii, însă îi întâlnesc privirea şi îi e mintea mult mai rătăcită decât a mea. Aş vrea să-i spun că el şi toţi cei ce sunt în situaţia lui, nu sunt decât funcţionari în slujba Minciunii, căci să afirm că este un funcţionar în slujba lui Dumnezeu, ar fi o mare blasfemie şi un mare neadevăr. Ce caut aici, de ce îi complic eu viaţa m-ar întreba, cu ce ar putea el să mă ajute pe mine, însă nu vedeţi că nu pot ajunge la certitudine decât regăsindu-mi rătăcirea în el ?
Fie că dormi pe banca unui parc sau într-un ‚king size’ bed dintr-un hotel de 5 stele, totul este acelaşi în esenţă; fericirea este scopul ultim, iar rezultatul la care ajungem după o viaţă întreagă irosită în căutarea fericirii este...cu totul şi cu totul imposibil de desluşit.

 
urmează-ţi distinctul PDF Print E-mail
Written by alexander   
Tuesday, 19 January 2010 19:49

m-am suit în metroul ce ducea spre gară
să-mi aştept iubita
oamenii de pe scaune se uitau la mine
ba nu se uitau la mine ba se uitau la mine
nici acum nu ştiu şi oricum nu conta
eu citeam un neon pâlpâia în povestirea din carte
de la un capăt la altul al vagonului treceau oamenii de pază
ca nişte bile azvărlite pe podea
dădeam pagina în acelaşi timp cu o blondă de lângă mine
mă uitam din când în când pe geam
şi mă forţam să văd că metroul mergea invers
când reuşeam mă lua o ameţeală plăcută
reveneam la citit ronţăind în gând
din punga de sărăţele ce se lăfăia pe jos
îmi înfrânam instinctul de a-mi roade unghiile
pentru că şi unghiile au dreptul să zică
da
în schimb clipeam era felul meu de a mă ţine de bară
mai aveam o mie de staţii şi timp să îmi imaginez
sfârşitul vieţii cu iubita mea într-un telescaun
mergând spre soare

 

 
VAVILA POPOVICI: ȘTIM CINE A FOST MARX? PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 31 May 2018 09:13

 

  

„Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.” – Gabriel Garcia Marquez

  

Acum când s-au împlinit 200 ani de la nașterea lui Karl Marx, și când în Germania, orașul Trier, a fost dezvelită ostatuie uriașă din bronz a lui, cu o înălțime de 4,5 metri, lucrare de artă a unui renumit sculptor chinez, este poate momentul să ne întrebăm cine a fost, cu adevărat, această personalitate controversată.

   Karl Heinrich Marx, născut la 5 mai 1818 în Germania și decedat în 1883 în Marea Britanie, a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist care, împreună cu Friedrich Engels  au întemeiat teoria socialismului științific, fiind și lideri ai mișcării muncitorești.

   Marx s-a născut într-o familie cu vechi și ramificate tradiții rabinice, ambii lui părinți trăgându-se din familii cunoscute de rabini. Tatăl lui devenit luteran, sincer și devotat în noua lui credință, dorea mult ca fiul lui să aibă și el o relație intimă cu Dumnezeu și un caracter creștin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relației lui cu Iisus Cristos. Trebuie știut că la începutul tinereții sale, Karl Marx chiar își făcuse o profesiune de credință din a fi și a trăi ca un creștin. Prima sa lucrare se numește „Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte sunt cuvinte frumoase: „Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către frații noștri care sunt legați de noi în chip lăuntric și pentru care El S-a dat pe Sine Însuși ca jertfă”. Așadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza și să se iubească unii pe alții – Creștinismul. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva s-a întâmplat în viața lui. Marx a devenit un revoltat împotriva lui Dumnezeu și împotriva tuturor oamenilor.

   În tinerețe Marx citea cu plăcere poezie greacă și pe Shakespeare, el însuși scria versuri, fapt care l-a apropiat de tatăl viitoarei lui soții, baronul Johann Ludwig von Westphalen, un nobil cu vederi progresiste, și care l-a introdus în teoriile socialiste. Marx a studiat la Universitatea din Bonn și, mai apoi, la aceea din Berlin, perioadă în care a schimbat studiile în drept pentru cele de filozofie și istorie. În Berlin a fost admis în clubul postuniversitar al tinerilor hegelieni, format din avangarda filozofică și politică a regatului Prusiei, ceea ce se concretiza prin critica statului și a religiei.

   Sub imperiul concepției hegeliene a progresului rezultat din lupta tendințelor interne, teză împărtășită și de tinerii hegelieni, Marx începe să considere că sarcina rațiunii filozofice este aceea de a critica tot ce există, fie instituții sociale, doctrine religioase sau lumea ideilor, întrucât întotdeauna ceea ce există este limitat, parțial rațional și potențial deschis schimbării.

   În imposibilitatea de a începe o carieră academică din motive ideologice, Marx se orientează spre jurnalism, angajându-se la jurnalul (Rheinische Zeitung) creat de un grup de oameni de afaceri din Köln. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe Friedrich Engels, pe care îl va revedea la Paris, în mica comunitate de exilați germani. La Paris, Marx scrie pentru scurt timp și face cunoștință cu poetul german Heinrich Heine, cu socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon, și cu anarhistul rus Bakunin. În această perioadă, Marx ia, pentru prima oară, contact și cu mișcarea muncitorească, implicându-se într-o organizație secretă comunistă, numită „Liga celor drepți”, devenind socialist și comunist. Citește și aprofundează studiul economiei politice. La numai 29 de ani participă la congresul Ligii Comuniste în Londra, și împreună cu Engels expun doctrina în Manifestul Partidului Comunist”. La 49 de ani scrie Capitalul, considerată ca una din cele mai influente și relevante cărți din istoria modernă. Analiza făcută a avut unele calcule aritmetice și filozofice juste, dar viziunea lui a dat greș, neținând cont de impredictibilitatea cursului vieții.

   Devenit un spirit fervent antireligios, scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domnește deasupra tuturor”, convins că există Unul care domnește deasupra tuturor, dar pe care începuse să-L dușmănească. Dorea să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un poem scria: „Atunci voi fi în stare să merg triumfător, / Ca un zeu, printre ruinele împărățiilor. / Fiecare din cuvintele mele este foc și acțiune. / Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…”.

   Cuvintele „Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum și mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază și agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).

Revoluționarul rus Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Marx, scria: „Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puțin să-ți fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloșie și nebunie.” 

   O confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”: „Aburi infernali se ridică și umplu creierul, / Până când înnebunesc și inima mi se schimbă cu desăvârșire. / Vezi această sabie? Prințul întunericului / Mi-a vândut-o. / Pentru mine el este cel care măsoară timpul și dă semnalul, / Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morții”.

   Aceste versuri capătă o semnificație aparte atunci când aflăm că în riturile unei inițieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul. Acesta o plătește semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale, un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparține Satanei.

   Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistofel, din Faust: „Tot ce există merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul și tovarășii… Marx a citat aceste cuvinte, Stalin le-a pus în practică și a ajuns să-și distrugă până și propria-i familie.

   Ce se întâmplase cu tânărul Marx? Cei care i-au analizat viața și opera afirmă că Marx avusese la început convingeri creștine, însă nu a dus o viață consecventă. Corespondența cu tatăl său, cu care stricase relațiile, dovedește că risipea sume mari de bani pentru plăceri. Apoi, se pare că Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste și a primit inițierea respectivă. Expresia „se pare” aparține unor analiști – întrucât biserica satanistă este foarte secretă. Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbește realmente prin ei. Marx este și el purtătorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domnește deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).   Alte versuri din același poem: „...Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere! / Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea. / Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului, / Vârful lui va fi rece și înspăimântător...”.

   Să nu ne mirăm, căci firea omului este labilă. Omul caută viața adevărată în diversele ei forme, pentru a se înălța, și uneori nu întrezărește unde-l va duce drumul ales, nu mai deosebește calea virtuții de cea a păcatului, mai ales atunci când răsare orgoliul în sufletul lui. Marx este cel mai bun exemplu al faptului că firea omului este schimbătoare. Ea poate fi schimbată din rău în bine, dar și din bine în rău.

Drama intitulată „Ulanem” se termină astfel: „Dacă există Ceva care devorează, / Mă voi arunca înăuntrul său, chiar dacă ar fi să ruinez lumea, / Lumea care se interpune între mine și prăpastie, / Am s-o sfărâm în bucăți cu blestemele mele neîntrerupte, / Îmi voi arunca brațele în jurul realității ei aspre, / Iar lumea va trece mută, îmbrățișându-mă, / Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută, / Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu adevărat”.

   „Ulanem” este considerată a fi chiar singura dramă din lume în care toate personajele sunt conștiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează și o sărbătoresc în mod sfidător; toți sunt slujitori ai întunericului, toți dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel: sunt satanici, corupți, damnați.

   Marx, se spune că este singurul autor de renume care și-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” și „cărți porcești”, oferindu-le cu bună știință cititorilor săi. „Nu este de mirare, scrie cineva, că unii din discipolii săi, comuniștii din România și din Mozambic, îi obligau pe deținuții politici să-și mănânce excrementele și să-și bea urina”.

   Dintr-o scriere a lui Marx la adresa lui Hegel: „Pentru că am descoperit cel mai înalt / Și cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii, / Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; / Asemenea Lui, mă învelesc cu întunericul”. Cât cinism!

   Biograful lui Marx continuă: „Nu încape nici o îndoială că aceste povești interminabile aveau un caracter autobiografic… El își însușise viziunea și răutatea Diavolului. Câteodată părea conștient că îndeplinește voia Celui Rău”.

   Când Marx a terminat de scris „Ulanem” și celelalte poezii de început în care vorbește despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism. Ba chiar combătuse socialismul. Despre o revistă germană la care scria, spunea că „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorința aplicării lor sociale pe care o socotește, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”.

   El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia voia să-i ademenească pe muncitori și pe intelectuali să îmbrățișeze acest ideal diabolic.

   În fond, Marx nega existența unui creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăși. El scria: „Având în vedere faptul că pentru socialiști tot ce ține de așa-numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creația omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuși...” Dacă este negată existența Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci și legi, nimeni în fața căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniștii nu predică nici un fel de morală”.

   În primii ani de comunism sovieticii au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitaliști de pe pământ și pe Dumnezeu din ceruri”, însușindu-și moștenirea lăsată de Karl Marx.

   În poezia sa „Mândria omenească” Marx recunoaște că țelul său nu este de a reforma sau a revoluționa societatea, de a face lumea mai bună, ci pur și simplu de a o distruge, bucurându-se totodată de distrugerea ei: „Cu dispreț îmi voi arunca mănușa / Drept în fața lumii, / Ca să văd prăbușirea acestui uriaș pitic, / A cărui cădere nu-mi va înăbuși înflăcărarea. / Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor / Printre ruinele lumii /Și, dând cuvintelor mele o forță activă, / Mă voi simți deopotrivă cu Creatorul”.

   Deși era un intelectual de mare calibru, ca și autodidactul Engels, totuși, corespondența lor abundă în obscenități, neobișnuite pentru clasa socială din care făceau parte. Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

   Marxismul ar fi o nouă religie avându-și propria Scriptură, Marx considerându-se „Preotul comunismului”. „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”, nespuneEvanghelia lui Matei, 22.29.

   Odată, Marx a fost întrebat de fiica lui: „Care este principiul tău favorit?”, la care tatăl a răspuns: „Să mă îndoiesc de orice.” Iar când Engels aflându-se în vizită la familia lui Marx anunțase că se căsătorește cu o muncitoare, soția lui Marx a spus că nu-l va mai primi în casă.

   În Manifestul Partidului Comunist, Marx a afirmat că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci și a oricărei morale – ceea ce va face ca totul să fie permis.

   Dostoievski avertizase: „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis”. Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că toate instinctele noastre sunt descătușate. Iar românul Petre Țuțea spunea că „Trebuie să ne golim de prea mult Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

   Marx nu a fost îngrijorat de sărăcia în care trăiau tovarășii săi, pentru care revoluția era ultima soluție. El nu i-a iubit niciodată pe muncitori, considerându-i „într-o ureche”, „proști”, „măgari”, „ticăloși”, exprimându-se chiar obscen la adresa lor. Nu i-a iubit nici pe tovarășii săi de luptă pentru cauza comunismului. La el nu exista iubire, ci doar interesul, disprețul până la ură față de oameni, și vanitatea.

   Un ofițer, luptător în revoluția din 1848 și unul dintre tovarășii de băutură ai lui Marx (fiindcă acesta ținea la băutură), mărturisea că narcisismul lui Marx devorase tot ce fusese bun în sufletul său. Cu siguranță că Marx nu-i iubea pe oameni. Juristul, democratul și luptătorul italian Giuseppe Mazzini, care îl cunoștea foarte bine pe Marx, și a scris despre el că „avea un spirit destructiv. În inima lui nutrea mai degrabă ură decât dragoste față de oameni”

   Trebuie să recunoaștem că omenirea desacralizându-se, renunță la valorile morale, le trece în sfera uitării, ura și răzbunarea o stăpânesc. Oricum, trăim vremuri interesante!? Quo vadis?

 
SUBIECTUL 1) “CAFEAUA” : “Expresia Ideii” - Mariana Bendou’s F.B. club PDF Print E-mail
User Rating: / 2
PoorBest 
Written by EXPRESIA IDEII(Mariana Bendou's Club)   
Thursday, 21 April 2011 16:22

 
Adrian BOTEZ: TEATRU (3 PIESE) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 09 June 2018 09:39

3-ZALMOXIS

-misteriu, în trei acte-

LISTA PERSONAJELOR (în ordinea intrării în scenă)

Ciobanul I – VASILE

Ciobanul II – ION

Baba

Călugărul I - PARALITICA CRUCE

Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL

Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL

Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SUFLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)

Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui Ascuns/KOG-A-ION-ul

Făptura Orbitoare

*

Când se petrec cele figurate de noi, mai jos? Nu ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngăduiţi - deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oameni…

Cândva, undeva, deci - în DACO-VALAHIA!

 

ACTUL I

TABLOUL I

SCENA I

(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad - ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au amestecat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poale…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre pământ şi dinspre pământ spre cer…).

CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare): Măi, Ioane, oare să vină ploaia?

ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi propriile gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în comparaţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile? Ai ceva semne şi nu le văd eu?

VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da' tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?

ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da' de ce ţi să pare ţie că stă să plouă?

VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsarea lui Ion): Măi, da' tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întunecat cerul, pe-acolo…în departe…?

ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii): Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu focul ăla, ca Scara Lu' Dumnezău?

VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cruce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de unde, Doamne mă iartă…şi di ce?

ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai serioase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe firoscosul…): No! Asta-i, acu', de mirare şi de mare-ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind, strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile, ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).

SCENA II

(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbeznată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoară din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în poveşti…)

VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?

ION (enervat oleacă): Da' tu ce faci, măi, tu nu te uiţi? Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Muntelui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?

ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stână…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, privind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi Întunericului…)

SCENA III

(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani. Baba se apropie de cei doi).

BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum frunza plopului).

VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă? Nu eşti zdravănă la cap, babo?

(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).

ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte, către dreapta scenei…).

SCENA IV

(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar piere…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor, fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu vreun ban…Ion apucă a striga).

ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat, speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde baba…sări, s-o stingem…mă…

(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).

ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi, măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).

VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pierit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu, apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tătă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt, de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns, aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minunăţie nemaivăzută…

(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Nevăzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer, înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii - Luna).

ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasile…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba 'ceea s-ar fi făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…

(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a neînţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai încreadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mirare…).

*

TABLOUL II

SCENA V

(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călugări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub jurământul tăcerii, stau în jurul unui foc…şi, din când în când, câte unul şi grăieşte…

Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi, amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea purtate de călugării zalmoxieni, sunt albe, precum nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cuvintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanescenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât străfulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al peşterii…).

CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi, aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai aminteşte…?

CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…

CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?

CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIGNIT…!

CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-KELAS

CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate Geamăn cu Pytha-Goras

CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou şi translator - dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara Cea Mare”…de la răsărit de Akes-Samenos…Grădinile Sfinte…

CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe dinăuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…): Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe, când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Magul-Zalmoxe

CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!

CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură “ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…

CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…

CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SACRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne… (geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VEDERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi nedomolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA NOS DIADIS”…

(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).

CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să privească la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!”…

CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din peştera, acum, din plin luminată, precum un nou palat al zeilor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…! …ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi, ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o nevertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCIGAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământenilor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Cerului…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o, Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoare…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărânii şi ÎNVIE se smulge de jos, saltă şi strigă): LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENITE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ, ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Călugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALITICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARULUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul ÎnvieriiLEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS

CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul) ”Domnul Nevăzut”…

CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi PUNTEîntre Cer şi Pământîntre OM şi ZEUL ASCUNSşi n-am mai fost PARALITIC DE ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepenire la Înviere, Grădinile Cele Sfinte

CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria poveste, vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit, demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOARTEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LEGE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii închişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VESTIRE:

SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică: “Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI, MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice, Nevăzute de ochii cei ORBI”!...şi tot universul cânta şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi priveşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):

“…Şi muma purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZIONARUL

…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂDERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DUREREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEAZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!

(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperării…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CUVÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL ZBORULUI CUVÂNTULUI CELUI ÎNTEMEIETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!

CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în genunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu pe pământ…TÂRÂTORULCel fără de SufletFĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIERÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă târam…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar, acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-MYRIS

CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de “ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMIS-CEA-ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI MUMELOR…MARIA

(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca lucrare mistică, dumnezeiască…).

CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou, cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ, şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumină…”LUCIFER” mi se zicea…

CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare, de FOC, a Duhului Lumii…El se va numi…HRISTOS!... - …dar, sub vorbele graiului său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! - …şi ARTEMIS-Cea ROŞIELUNA NOASTRĂ! … - …şi, din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…: “DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…

CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor le place să se ascundă în flori”…

CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!...MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos).

CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se grăieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut ICHOYS

CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…

CĂLUGĂRUL IV (surd şi preocupat, tot mai mult, de propria-i viziune): …dar eu n-am avut-o…TÂRÂTORUL de mine, FĂRĂ SUFLET ORI SUFLARE…dar MAGUL-ZALMOXIS m-a înălţat, cu adevărat, pe CRUCEA ÎMBRĂŢIŞĂRII LUI…şi, pentru prima oară în viaţă şi-n lume, EU AM RESPIRAT SUFLAREA MEA DE VIS SACRU…şi, de atunci, ca şi TÀNTALOS, fratele meu întru Cer (se adresează Călugărului II), spun, cu smerenia Celui Înviat şi învăţat întru TREZIREA DUHULUI-ÎNVIERE: “KIA NOS DIADIS”…

CĂLUGĂRUL III (ca un automatism, de-acum…): “ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!! [1]

CĂLUGĂRUL IV (îi urmează, cu oarece întârziere, pe ceilaţi trei, în INVOCAŢIE, în ÎNVIERE şi în SCHIMBAREA LA FAŢĂ): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!...MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte, ca secerat, ca mort… şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT DE ORGOLII DEŞARTE, SUNT LIBER DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE, ŞI DE TOT ÎNVIETOARE! SUNT LIBER DE PĂMÂNT! SUNT ÎNGER AL ZBORULUI, SPRE VECIA LUMINII ATOTCUPRINZĂTOARE, ATOTLECUITOARE…ATOTÎNFLORITOARE… SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!!

SCENA VI

(Toţi patru călugării se închină, prăbuşiţi la pământ…şi, printre ei, se prelinge, îi învăluie şi se instaurează, definitiv, ca o Lege Divină, precum Mântuirea Însăşi… - O CEAŢĂ ALBASTRĂ ŞI LUMINATĂ…).

CĂLUGĂRII (toţi patru): A venit! A venit printre noi, a venit pentru noi, ca şi noi să ne înălţăm, şi noi să ne preschimbăm, întru EL! “KIA NOS DIADIS”…Iar EA ne călăuzeşte spre EL-VEŞNICIA LUMINII CUNOAŞTERII SFINTE, BINEFĂCĂTOARE… şi ne veghează, EA, MUMA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE!... şi ne înmulţeşte şi Harul, şi Duhul…EA…MUMA MARIA…MUMA TUTUROR LUMILOR…POSIBILE, IMAGINABILE ŞI NEIMAGINABILE!!!

(Călugărul III, pentru prima oară, nu mai este doar ecou, deci nu mai traduce…extaza l-a cuprins şi amuţit, ca şi pe fraţii lui întru Duh Izbăvit…).

***

                   

 

ACTUL AL II-LEA

TABLOUL III

SCENA I

(Pe Muntele Ascuns de Cer şi de Oceanul Lumilor, pe KOG-A-ION, un templu: înăuntrul templului arde, pururi, Focul Sacru, dar şi înafară arde, pentru vecie, FOCUL SACRU – cel pe care-l zăriseră Ciobanii…ca SCARĂ, dinspre şi înspre Cer…

Un Bătrân, uitat de Vreme, cu doi CORBI, de-a dreapta şi de-a stânga sa (unul NEGRU, altul, ALB…), stă îngenuncheat, în faţa FOCULUI-SCARĂ, dinafară, care arde pe un imens altar de piatră. Dinspre Cer, prin stânga, întră o FĂPTURĂ ORBITOARE, care, în lumină, este GEAMĂNUL BĂTRÂNULUI…întru înfăţişare şi Har…dar FĂPTURA ORBITOARE nu se apropie prea mult de Bătrân: parcă se priveşte în făptura şi vorbele Bătrânului, ca-ntr-o OGLINDĂ CELESTĂ).

FĂPTURA ORBITOARE (…îl priveşte pe Bătrân, dar privirea ori trece prin Bătrân, ori se întoarce în Sinea Lui: rosteşte cuvintele şi frazele, de parcă şi-ar vorbi sieşi, de parcă ar avea un monolog interior, teribil de frământat, uneori…alteori, uluitor, extatic senin…cu sine însuşi…): Curând, nu mă voi mai numi ZALMOXIS CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! - …şi ARTEMIS-Cea ROŞIELUNA NOASTRĂ!...nu…pentru că vremurile se mută, grăbite, în nou vad…

BĂTRÂNUL MAG AL KOG-A-ION-ului şi PAZNIC AL TEMPLULUI (curios şi dezorientat): Nu? Şi cum îţi vom spune? Cum te vom chema, cum te vom invoca…şi cum ne vom ruga Ţie?

FĂPTURA ORBITOARE (de parcă nu l-a auzit pe Bătrân, dar şi-ar fi auzit propriile gânduri, gânduri coincizând cu întrebările Bătrânului): Voi fi Zeul Sfârşitului de Rostogolire a Aştrilor…şi mă voi numi HRISTOSCHER-SONES…CHAR-ISTOS…aşa mi se va spune…acestui Sfânt NUME se vor închina popoarele toate, înainte de Sfârşitul Rostogolirii ACESTOR Aştri…aşa mă vor chema, mă vor invoca, în deşertul exasperării Duhurilor lor, popoarele lumii…disperarea lor şi ultima lor nădejde îmi vor purta numele acesta…de HRISTOS…cum, la începutul lumii, îmi purtau numele de CHER-SONES…CHAR-ISTOS……Da, de-acum sunt, şi-n lucrare-nţeleaptă şi măreaţă, unică şi desăvârşită lucrare, mă cheamă şi-n mine ÎNVIE întregul univers, numindu-mă cu numele cel ascuns… - …numai până acuma, ascuns: mă cheamă şi recunoaşte, spre MOARTE-UŞĂ, MOARTE PĂRELNICĂ – ŞI, APOI, SPRE ADEVĂRATĂ VIAŢĂ, ÎNSPRE ADEVĂRATĂ ŞI DE NIMIC ŞI NIMENI NESTINSĂ ÎNVIERE, drept HRISTOS…“FIUL CERULUI”…

(Tace o clipă. Apoi)

FĂPTURA ORBITOARE (murmur): Totdeauna făpturile din mine, oamenii, fiarele, copacii şi ierburile, chiar şi CRISTALUL! – au simţit, clar, că eul lor nu-i în făptura lor vizibilă…nu-i în ei-cei-de-aici…ei, cei care, aici, dispar, unii după alţii: EI AU FOST, EI SUNT, MEREU, ETERN, NEÎNCETAT…NUMAI ACOLO, SUS, ÎN CERURI…CA ARHEI ETERNI!!! ÎN LUMINA CEA DE VECI!!!

BĂTRÂNUL (murmur): Numai orbirea lor, numai încăpăţânarea lor absurdă, i-au răsfirat şi le-au dat chip diferit… : TOŢI, TOATE - şi eu însumi! - SUNTEM EL!!!

FĂPTURA ORBITOARE (ridicând vocea): EU SUNT DOI…DOI SUNT UNUL! Eu şi Ea…ALBUL-APOLLON-SOARELE…şi CEA ROŞIE-ARTEMIS-LUNA…! Dar şi Soarele, şi Luna, într-un singur UTER COSMIC stau…se coc, precum roadele Gândului, ori roadele Visului…pribegesc demiurgic, semănând lumi, pe unde trec…DALBII DE PRIBEGI”…Frate şi Soră…Soră şi Frate…: UTERUL-MARIA…MUMA MARIA, ATOT UNIFICATOAREA

BĂTRÂNUL (se îndreaptă, plutind, către Făptura Orbitoare): Primeşte-mă, Doamne al UNULUI, în Templul Luminii Tale Atotunificatoare…! (Bătrânul intră în Lumina Orbitoare…Lumină care nu se mai fereşte de el…Lumină care-l îmbrăţişează, precum o CRUCE).

SCENA II

FĂPTURA ORBITOARE (care L-a înglobat, atotunificator, pe Bătrânul-Zalmoxe – strigă): Iată, din nou m-am răstignit! …şi-mi zic, eu, mie: “Helis, Helis, Almus Aba Tani”… - … “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…De fiecare dată când ÎMBRĂŢIŞEZ CEVA DIN LUME, MĂ RĂSTIGNESC…de fiecare dată când mă răstignesc, pironesc, în Măreţia Luminii Veşnice, pe cei iscaţi din mine…pe cei care cred, ca orbii, că pot ieşi din Mine, că se pot depăreta de Mine!...Durerea RĂSTIGNIRII nu-i a mea…DUREREA RĂSTIGNIRII este durerea Orgoliului Absurd, al celui ce constată că nu există “eu”…cum nici “tu”…şi nici “el”…CI UNUL SUNTEM TOŢI ŞI UNA SUNTEM TOATE! I-am îmbrăţişat, astfel, pe toţi Demonii Orgiastici, pe toţi Demonii Nebuni, ai Lumii…şi i-am mântuit de Ei înşişi, prin DUREREA DIN EI ÎNŞIŞI!

(Tace. Apoi, parcă deplin recules şi curăţat de absolut toate reziduurile alchimice).

FĂPTURA ORBITOARE (murmur solemn, ritualic): …Cumplit doare DUREREA Demonilor Lumii…! (se chirceşte Lumina din el, aproape să se stingă Cerurile…apoi, se ridică FEŞTILA LUMII, şi Cerurile Cresc, mai înalte şi încă mai senine; Făptura Orbitoare este iarăşi dreaptă, viteaz şi drept-făptuitoare…FĂT-FRUMOS…şi Făptura Orbitoare şi ATOTUNIFICATOARE suie, cu geamăt de bucurie a împlinirii DURERII…suie, din greu, TREAPTĂ DE FOC CU TREAPTĂ DE FOC, SCARA PROPTITĂ DE FOCUL ÎNALT, de FOCUL SUPREM, AL MUNTELE ASCUNS….KOG-A-ION-ulsuie, din greu, SCARA, până la Porţile Cerului).

(Se aude, de pe fiecare treaptă de FOC, suită-oferită răstignirii demonilor): SFÂNT, SFÂNT EŞTI, NEAM AL NEAMURILOR…NEAM AL DACO-VALAHILOR! SFÂNTĂ FII ŞI SFÂNTĂ RĂMÂI, ÎN VECI, DACO-VALAHIE – FEŞTILĂ VEŞNIC APRINSĂ ŞI RĂDĂCINĂ DE DUH, A TUTUROR NEAMURILOR APUSE…, CELE GATA SĂ SE STINGĂ!!!

…TĂRÂM DACO-VALAH şi NEAM DACO-VALAH – să-mi ţineţi, în Lume, locul, până mă întorc, pentru a doua şi ultima oară! - spre a îmbrăţişa, în RĂSTIGNIREA DURERII MELE, în RĂSTIGNIREA MÂNTUIRII VOASTRE, tot ce a mai rămas, aici, JOS, ca lume…tot ce a mai rămas, aici, JOS - ORB, şi Demon cu MINCIUNA-DE-GÂT!!!

(Se trage

CORTINA,

peste acest suiş glorios şi dureros…pe SCARA LUMILOR…Zalmoxis-HRISTOS se identifică, desăvârşit, cu Muntele Ascuns, al KOG-A-ION-ului…şi dispare, deplin, din “vederea” orbilor de jos…!).

*

 

 

 

 

 

ACTUL AL III-LEA

TABLOUL IV

SCENA I

(A doua zi, dimineaţă, tot pe costişa de Munte…şi tot cei doi Ciobani, ION şi VASILE, cu oile lor, mulse de Lumina Laptelui…Lumina care i-a îndestulat şi i-a împuternicit pe Cei Doi Pribegi Demiurgici, în-făptuind lumile, în Cosmos…”DALBII DE PRIBEGI”…).

VASILE (se uită în zare, cu mare uimire…): Ioane, nu văd eu bine, ori Muntele Cel de Ieri nu mai e…?

ION (privind, şi el, grav): Da, aşa-i…nu mai e…da', dacă te uiţi tu bine…(îşi mijeşte ochii)…dacă te uiţi tu bine-bine…

VASILE (nerăbdător): Ei?!

ION (zeflemitor): Măi, tu eşti orb? Tu nu vezi că Scara De FOC a rămas?…şi, pe ea se suie, îmbrăţişaţi…mă rog…, uită-te şi tu: Soarele din Cerul Lui Dumnezeu nu mai e…Soare…ori…numai Soare!!!

(Într-adevăr, în Ceruri, pe zarea unde a fost, ieri, Muntele Ascuns, KOG-A-ION-ul, acum este Făptura ANDROGINULUI CELEST: Soarele îmbrăţişat cu Luna!).

VASILE (nedumerit): Ce-i, mă? Ce-ţi căşună? Ai bolunzit, ori ce?

ION (încremenit de uimire şi cuprins de furia cea neputincioasă, a “vizionarului neînţeles”…dar şi de nelinişti mistice): Ba, tu ai orbit şi ai bolunzit di tăt, măi, Vasile, măi! Dă-o sfinţilor de treabă, măi, Vasile! Tu nu vezi că Soarele se-mbrăţişează cu Soră-Sa…cu Luna…? Chiar nu…

VASILE (lămurit, acum, oarecum…devine la fel de uimit ca ION): Da, mă…ai direptate …zău pi Dumnizău că ai…ai direptate, măi, Ioane…pe cer e…nu ştiu ce e…dar …e…

ION (pe gânduri): Zicea din fluier baciul nostru, acu' două seri, un cântec…aia e, pe cer: “Soarele şi Luna/I-au ţinut cununa…” - …mai ţii tu minte?

VASILE (…ca prin vis): “Brazi şi păltinaşi/I-am avut nuntaşi…/Preoţi, Munţii mari…”…(…i se stinge vocea, în visare de tot adâncă…de tot ruptă de lumea asta……).

SCENA II

(Deodată, Androginul Celest se stinge. Se aude o voce…dinspre DREAPTA scenei vine: …e Baba)

BABA (…nu i se vede boiul, dar se aude, tânguitoare, vocea-i de miraculoasă fecioară): “…Paseri, lăutari/Păsărele mii…/Şi stele făclii…”…Oameni buni, să vă dau, de pomană, o lume…o nouă lume? Una nou-nouţă…o lume proaspăt luminată…cum e caşul ce l-aţi făcut aseară, cu Baciul Lumilor, dimpreună…de-aţi zis că-mi aduceţi şi mie, unul ma-a-a-are…Mare, cât uitarea voastră…ori, cât minciuna voastră…dar, lasă, că vă trezeşte Baba…vă lecuieşte Sora voastră, Baba…care ştie şi să cânte, şi să vă descânte de trezire, de luminare… de ÎNVIERE… şi de…”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…

(GLASUL BABEI cântă…descântă…şi parcă ORPHEU s-a trezit, deodată cu BABA…şi-a trezit strunele de aur ale Lirei Sale Vrăjite…cu viersul căreia mută munţii din loc şi îmblânzeşte fiarele, din păduri şi din oamenii, ridicaţi spre Sacra Trezire-Înviere…).

“…Şi MUMA purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

Pe fondul Cântecului Mântuirii, se trage…pentru o tare scurtă vreme se trage CERUL, înapoi… - …ascunzându-ne, întâi, Sfintele Lucrări Lecuitoare de Duh…pregătindu-ne şi dezvelindu-ne, apoi, pentru vecie, Sfintele Lucrări Lecuitoare de Duh… - …lăsându-ne, în locul său, pe timpul acestei trecătoare eclipse a sacralului, ca substitut-surogat vremelnic al trecerii spre LUMINA REVELAŢIEI SACRE ETERNE,

CORTINA-CEA-UMILĂ-ŞI-ZDRENŢĂROASĂ…

***

 

 

 

2-REGE ÎN VACANŢĂ

(tragi-comedie...într-un act şi trei tablouri... - ...dar poate fi jucată în oricâte acte se doreşte, de către spectatori!)

LISTA PERSONAJELOR

-Regele;

-Premierul Guvernului;

-Consilier regal I, „de peste Mediterana”...contează enorm!;

-Consilier regal II, „de peste Mediterana”...contează enorm!;

-Consilieri regali autohtoni...nu contează!;

-Seneşalul...contează ...numai când cineva („nespecificat”) vrea!;

-Omul I din mulţime;

-Omul II din mulţime;

-Şeful delegaţiei americane, din secta C.I.A...: pentru noi, contează foarte, pentru ai lui – contează, când şi când; pentru „nespecificaţi”...nu face nici cât o ceapă degerată!;

-Beii americani (din secta C.I.A.);

-generali ai SFI...nu mai contează...nici cât fantomele de peste Styx!;

-Condamnatul: contează...în felul lui, unic!

*

TABLOUL I

(Suntem în Francia...nu contează în ce epocă.                   

Curtea Regelui : Regele, Premierul Guvernului, consilieri regali autohtoni, doi consilieri regali de peste Mediterana, Seneşalul [2], mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi.... Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil „pirat”. Regele stă pe un taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni. Cortina se deschide pe fondul unor discuţii aprinse, sotto voce, între consilieri. Când cortina chiar arată ca fiind maxim deschisă... – ...se produce o tăcere mormântală. Apoi – întuneric total. Un spot de lumină ajută la trecerea în revistă a personajelor).

*

TABLOUL II

SCENA I

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Regele. Singur, pe eşafodul-taburet-tron. Pe cap, cu oasele de găină încrucişate, în loc de coroană).

REGELE (parcă povesteşte, monoton, despre altcineva, rezumativ şi stingherit): Eu sunt Regele. În vistieria ţării nu mai sunt bani nici de coroană. Mi-au dat să mănânc o găină întreagă, ca să-mi pot confecţiona, singur, o coroană. O coroană...”cum o fi”. Atâta am trudit la confecţionarea coroanei, încât, acum, mi se pregăteşte intrarea în vacanţă. (Iese).

SCENA II

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Premierul. Singur, degajat).

PREMIERUL (grăbit şi plictisit, lăfăit în fotoliu): Eu sunt doar unul dintre cei care cunosc Înalta Cauză a Coroanei. Întrebaţi-mă, da, întrebaţi-mă, vă rog...dacă vreţi să nu aflaţi nimic. (Iese).

SCENA III

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Consilierul regal I, de peste Mediterana, purtând kippa [3] şi tefillin [4]).

CONSILIER REGAL I (de peste Mediterana): Oi-oi-oi, io trebe să tac şi să fac. Poate alţii...poate colegul meu...

SCENA IV

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Consilierul regal II, de peste Mediterana, purtând kippa şi tefillin).

CONSILIER REGAL I (...de peste Mediterana, dând puternic din cap, a negare): No-no-no! Nici io...no-no-no! E lege mare, la noi, la Talmud [5]! (Iese).

SCENA V

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Şeful delegaţiei americane, din secta C.I.A...).

ŞEFUL DELEGAŢIEI AMERICANE, DIN SECTA C.I.A... (aferat cutanat): Hello!...Actually, by that, I already said too much...!Forgive me! And: By-by! (Lozincard rutinat, cu voce de stentor mondialist): Peace, democracy, and freedom, through seeming, affectionate and assorted bomb [6]! Hurrah! Hurrah! Hurrey!

SCENA VI

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Seneşalul, târând o imensă Sabie a Dreptăţii).

SENEŞALUL (cu capul în jos, cu voce înăbuşită): Eu...să mă iertaţi...degeaba am venit... (Iese).

SCENA VII

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Omul I din mulţime)

OMUL I DIN MULŢIME (cu capul sus, dar dând din umeri, ca-ntr-un tic nervos): Atunci...eu ce să mai zic? Degeaba-i tot... şi piesa asta...ce naiba vă veni s-o scrieţi şi...ptiu! – s-o şi jucaţi...măi-măi-măi, mare-i grădina Domnului! (Iese).

SCENA VIII

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Omul II din mulţime, zgribulit şi grăbit).

OMUL II DIN MULŢIME (pacă spune o poezie, memorată prost, pe de rost): Cu mine...scuzaţi...s-a făcut o greşeală...eu fac parte din decor...nu... (Iese, teribil de grăbit, parc-ar fi alungat de legiuni de demoni...).

SCENA IX

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Condamnatul. Cu capul sus, dus pe gânduri)

CONDAMNATUL (bătut de gânduri şi viziuni absurde): Pe mine mă veţi cunoaşte abia spre sfârşitul piesei...mda...asta e...vina Regiei Mondiale... (Iese, încet şi frământat de multe...).

*

TABLOUL III

SCENA X

(Spotul care a individualizat personajele a dispărut. Din nou, scena e invadată de lumină şi de toate personajele, din Tabloul I).

PREMIERUL (ridicat din fotoliu, cu faţa către mulţimea de gură-cască): Oameni buni, de astăzi, Regele vostru intră în vacanţă...

CONSILIER REGAL I (este de peste Mediterana, vorbeşte ca de peste Mediterana): Oi, oi, oi...nu se zice „a intrat în vacanţă”, ci se zice: „a ieşit în vacanţă”!

PREMIERUL (condescendent): Tu eşti de peste Mediterana...dar aici se zice cum zic eu - adică: „intră în vacanţă”!

OMUL I DIN MULŢIME (plictisit): Intră, iese...iese, intră...parcă nu-i tot aia?...nu tot aia face, de când îi el Rege? - ...adică...nimic el, tot jaful – ceilalţi...?!

OMUL II DIN MULŢIME (către Omul I, în şoaptă): Vai de mine, taci, că te-aude... (Apoi, strigând din străfundul bojocilor:) Vai, vai, vai...regele nostru intră în vacanţă! Şi pe noi, o, rege, cui ne laşi...cui...cui...cui...pui...pui...pui?

PREMIERUL (şi el, teribil de plictisit): Vă lasă pe mâna celorlalţi regi din lumea asta! (Sotto voce [7]) : De parcă până acuma ar fi fost altfel... (Se aşează, din nou, lăfăit, în fotoliu).

CONSILIER REGAL I (...de peste Mediterana, către Consilier II, de peste Mediterana): Măi-măi-măi, oare n-o mai fi rămas nimic, nici un strop de carne, de ros, de pe oasele alea două, de pe capa...pardon, de pe capul Regelui?

CONSILIER REGAL II (...de peste Mediterana, către Consilier I, de peste Mediterana):: Măi-măi, măi...mă crezi prost, ori ce?... - ...ai impresia că te-am aşteptat pe tine? Azi-noapte, pe când dormea Regele, nu doar le-am lins, ci le-am ros, pe amândouă...cuşer...amândouă...

CONSILIER REGAL I (...de peste Mediterana, către sine, cu durere neascunsă): Oi, vei...oi, vei...ci ma fac eu...ci ma faaac? Mi-au furat Agricultura şi Zootehnia lor...!

(Între timp, în mijlocul scenei, apare o delegaţie de „control de ţară”, formată din americani, îmbrăcaţi întru moda otomană: caftane până-n pământ, turbane cu olmazuri uriaşe-n frunte, şalvari, iminei galbeni, din marochinul cel mai fin...Pe spatele caftanului fiecăruia scrie: C.I.A.

În întâmpinarea lor, „ciaiştilor”, se reped toţi generalii SFI [8], îngenunchează şi se bat cu capul de ţărână, în semn de respect şi deplină supunere...)

ŞEFUL DELEGAŢIEI AMERICANE, DIN SECTA C.I.A... (cu trufie de...”Înaltă Poartă Otomană”): Am venit să preluăm ţara, pe timpul vacanţei Regelui vostru! À propos: cât va ţine vacanţa Regelui?

PREMIERUL (se ridică, din nou, din fotoliu - servil şi înţelept, precum şarpele): Oricât vor decide Înălţimile voastre! Ce, se mai discută? Doar suntem, cu voi, fraţii mai mici, cei decerebraţi...nu?

(Mulţumit şi umflat în şalvari, Şeful american din secta C.I.A... se retrage între ai săi, ferindu-se să nu fie ciumat bubonic de-ai noştri...).

REGELE (pentru prima oară, ia, şi el, acum, cuvântul): Spune-mi, te rog, Premierule, au mai rămas ceva probleme majore de rezolvat...înainte de...de plecarea mea...în vacanţă?

PREMIERUL (oarecum obraznic, din nou lăfăit în fotoliu...): Dar ce, noi am dormit? Nu mai e decât de semnat condamnarea la moarte a Deţinutului...uite-o aici... (scoate o foaie cu condamnarea la moarte)...

REGELE (afectat): Dar ce-a făcut, sărmanul?

PREMIERUL (aferat [9]): Cine mai ştie? Dosarul lui a fost la SFI...după aia la DNA...şi, acolo, a dispărut...Dar...aaa...ahaaa...: îmi aduc aminte: ăla-i, care a spart un geam la cazarmă...

REGELE (ca trăsnit de lună): ...Cazarmă? Care cazarmă? Doar armata noastră e desfiinţată!

PREMIERUL (condescendent, precum cu un handicapat mintal...major): Ei, şi mata...e vorba de o cazarmă americană!

REGELE (intrigat): Şi de ce a spart-o?

PREMIERUL (pentru prima dată, încurcat şi fără chef de răspunsuri): Chiar vrei să ştii...hmmm?

REGELE (la fel de intrigat): Cum să nu? Ce, omorâm omul degeaba? Pentru o toană a nu ştiu cui...?

PREMIERUL (alertat): Mai încet, dom'le...nu vezi cum se holbează, la noi, delegaţia americană de bei...băutu-i-ar ciorile să-i bea...?! (Sotto voce): Păi...a zis că, dacă nu poate să-i „spargă” pe toţi duşmanii ţării, că-s mulţi şi sar cu toţii pe noi, de unde nu te-aştepţi...măcar să-nceapă, deocamdată, „spargerea”, cu un geam al duşmanului...

REGELE (edificat): Mda...e grav...e...da...Şi cum zici să fie executat? Împuşcat, sau spânzurat?

PREMIERUL (sigur pe el): Spânzurat, fireşte...facem, şi noi, economie...şi, în plus...

REGELE (dând, cu amărăciune, din cap): ...frânghia e refolosibilă...da, ştiu, mi-ai mai predat lecţia asta...

PREMIERUL (umflat): Şi? N-a fost bună?

REGELE (dând, mereu, cu aceeaşi amărăciune, din cap): Hmmm...mdaaa...hm... (şi tace, obosit, de parcă a urcat un munte, până-n vârf... - ...dar n-a mai văzut nicio zare...).

PREMIERUL (se uită la el, dispreţuitor): ...Dar zău că îţi trebuia vacanţa asta...te-ai cocoşat de tot, nene!

REGELE (pentru prima dată, cu un început de enervare în glas): Înalţă ştreangul, adu condamnatul...ştiu că şi aici, PE EŞAFODUL TRONULUI se poate...dar...nu se face, trebuie să păstrăm, cumva, aparenţele, nu...? Strămoşii...ce vor zice? - ...nu? (Deodată, extrem de grăbit): Hai, păi, ce facem aici?

PREMIERUL (ironic): Păi, ne pregătim de vacanţa matale...

(Cu îndoială lehămetită, Premierul se ridică, din nou, greoi, din fotoliu, şi îi ordonă Seneşalului:)

PREMIERUL (teribil): Seneşal!

SENEŞALUL (tresărind vizibil...nu-i obişnuit cu astfel de comportamente mojiceşti...dar, ordinu-i ordin, şi, deci, se decide să...”corespundă misiunii” sale): Să trăiţi! Ordonaţi!

PREMIERUL (la fel de teribil): Ai auzit ce-a ordonat Maiestatea Sa?

SENEŞALUL (dând din colţ în colţ): ...Da...am cam tras cu urechea...eu...deh...şi am...am cam auzit...am cam...cam tot ce se...s-a...

PREMIERUL (tunător): Foarte bine! Execută ordinul!

SCENA XI

(...Dar Premierul, totuşi, ridicat din lăfăiala fotoliului, se angajează, el însuşi, cu prefăcută osârdie, la toată trebuşoara asta sinistră...pune de se ridică, în mijlocul gurilor căscate, eşafodul cu ştreangul...Consilierii regali, I şi II, „de peste Mediterana”, conduc Condamnatul sub ştreang...cu tot tacâmul călăilor!).

REGELE (parcă l-a lovit o inspiraţie...atunci, pe loc!): Condamnat, nu vrei, cumva, să vii cu mine, în vacanţă?

(Toată lumea prezentă rămâne cu gura căscată).

CONDAMNATUL (nu prea mirat...): Păi...ce să zic...ori spânzurarea mea, ori vacanţa maiestăţii voastre...tot aia...

REGELE (curios şi amar): Şi, totuşi, tu pe care ai alege-o?

(Condamnatul stă câteva secunde pe gânduri. Apoi: )

CONDAMNATUL (decis, în fine...cu mult curaj!): Vin cu maiestatea voastră, în vacanţă...măcar am un tovarăş de drum, nu cad singur...

(Beii fac un semn...şi, lângă ştreangul Condamnatului, mai apare, ca-n vis, un al doilea ştreang...Regele se urcă pe noul eşafod, alături de Condamnat – ...li se pune, amândurora, de către Consilierii regali I şi II, sacu-n cap...şi, amândoi, strigă, la unison):

REGELE şi CONDAMNATUL: Regele pleacă în vacanţă!

(Se scufundă trapa...cei doi rămân atârnaţi, între cer şi pământ...Consilierii regali, „de peste Mediterana”, îşi freacă mâinile, a „gheşeft”, afacere bună, reuşită, „faină de tot”...):

CONSILIERII REGALI (de peste Mediterana) şi BEII AMERICANI (în cor): Deci, re-începe Marele deal”...Marea Licitaţie - RE-ÎNCEPE!!!

PREMIERUL (aproape indiferent...ştie foarte exact care-i preţul, cât îi va ieşi, din toată tevatura asta... Ca de obicei...obiceiul pământului”...): Şi...de la cât pornim? (Din nou, se aşează, gemând de plăcere, în fotoliu...).

CONSILIERII REGALI (de peste Mediterana) şi BEII AMERICANI, DIN SECTA C.I.A... (în cor): Întâi să licităm ştreangurile alea şi kilele astea de hoituri, astea două, atârnate-n galantare!

(Se trage, peste SCENA MARII LICITAŢII...tare greu se trage...

CORTINA -

...încet...încet se mai trage...de ruşinată ce este...măcar ea...!)

                                                                                                                  

***

 

 

JUSTIŢIE

-dramă...sau tragi-comedie, cum doriţi! – ...dar, precis, în trei părţi...!-

LISTA PERSONAJELOR

Judecătorul

Tânărul

Vecinii Tânărului

Gardieni

Gură-cască

*

(Acţiunea se petrece într-o ţară...al cărei nume l-am uitat. O sală de judecată, cu martori, vecini ai acuzatului, gură-cască...gardieni somnolenţi...câţiva câini, adormiţi de-a binelea...).

JUDECĂTORUL (sever, către acuzat, care stă, picior peste picior, pe scaunul martorilor – şi fumează, scoţând „colăcei” de fum...): Acuzat, se pare, după rezultatele anchetei, că ţi-ai ucis tatăl...aşa este?

TÂNĂRUL (...fumând alene, în boxa acuzaţilor...înţolit după ultimul răcnet... ): Da' de unde! Nici vorbă! Eu am avut grijă de tata, mereu, de hainele lui...

JUDECĂTORUL (mirat): Păi, cadavrul tatălui dumitale a fost identificat...

TÂNĂRUL (scobindu-se în dinţi, enervat): Cel care l-a identificat e un mincinos! Aşa se face că, după ce a minţit atât de oribil, a fugit...acum e în fundul unei mine părăsite...pe undeva...

JUDECĂTORUL (obligat să urmeze procedura): Păi, sunt vecini care dau mărturie că dumneata îţi băteai tatăl...cum stăm cu asta? E adevărat?

TÂNĂRUL (a terminat să se scobească în dinţi...acum îşi suge dinţii...): Onorată instanţă, în fiecare zi, tata, care este un model de pedanterie, mă pune să-i scutur hainele...şi, pentru că am nevoie de un suport, pe care să întind hainele, spre a le curăţa ca lumea, le pun pe tata...asta-i tot! Ce zic martorii...bah...ca de obicei, exagerări!

JUDECĂTORUL (din nou, încruntat şi sever): Acuzat, şi, totuşi, tatăl dumitale este la morgă...electrocutat...În definitiv, care erau relaţiile dumitale, cu tatăl dumitale?

TÂNĂRUL (a terminat şi de supt dinţii...se scobeşte, meditativ, în nas...): Excelente, cu totul deosebite! Amândoi practicam, săptămânal, spiritismul...de exemplu, acum o săptămână m-a rugat să-i produc o revelaţie paradisiacă! Am luat föhn-ul şi, pentru că tata se şi băgase în cada de baie, ca să recepţioneze, mai bine şi mai comod, revelaţia – i-am azvârlit föhn-ul în apa din cadă...să-şi procure singur revelaţia luminoasă...în intimitate şi...înmuiat...

JUDECĂTORUL (curios): Şi?

TÂNĂRUL (începe să-şi reteze, cu unghiera, tacticos, unghiile): Păi...nimic! Tata e aşa de mozac şi ciufut, că nici măcar nu mi-a mulţumit, pentru crearea mediului şi condiţiilor de revelaţie...pe înţelesul oricărui om...numai a bâiguit ceva...s-a zvârcolit de câteva ori, în apă...şi şi-a văzut de...revelaţie! Acum, e în mediul astral, urmărindu-şi revelaţia...morga nu-i adăposteşte decât aparenţa de trup fizic...

JUDECĂTORUL (lămurit): Deci, să înţelegem, din cele relatate de dumitale, nu l-ai ucis tatăl?

TÂNĂRUL (continuând operaţiunea „unghiile”): Păi sigur că nu! Nici vorbă! Păcat că nu l-aţi invitat şi pe el, aici...să-l chemaţi din astralitate! Aici e tare nostim...iar domnia voastră sunteţi un tip absolut naşpa, domnule Judecător...!

JUDECĂTORUL (se pregăteşte de concluzii): În încheiere, am dori să ştim în ce relaţii aţi rămas, după terminarea operaţiunii „revelaţia”!

TÂNĂRUL (se ridică, revoltat): Deloc bune! Tata s-a ridicat din...revelaţie, şi m-a tăiat în bucăţele fine...felii-felii...asta-i, oare, treabă de om serios?

JUDECĂTORUL (uimit): Păi, te văd teafăr şi întreg...cum se face că...

TÂNĂRUL (serviabil): Păi, să vă spun şi asta, tot eu: am un prieten medic chirurg, care m-a cusut, cu o răbdare îngerească...m-a cusut la loc, şi...iată-mă-s, răspunzând la întrebările onoratei instanţe! Dar nu am de ce să-i mulţumesc, pentru asta, tatălui meu, cel auto-astralizat, cu intensul şi substanţialul meu ajutor...!

JUDECĂTORUL (edificat pe deplin): Am înţeles...mulţumim pentru colaborare! Şi...acum, cu toţii, la...o bere! O merităm, din plin, nu?

TOŢI DIN SALĂ (voioşi): Se face, don' Judecător! Ura! Trăiască Dreptatea! A triumfat, din nou, Sfânta Dreptate! Uraaa! Muzica, muzica!!!

(Se îngrămădesc, toţi, claie peste grămadă, către uşi...dar constată că sunt încuiate. Judecătorul şi Tânărul aruncă, în sală, cockteil-uri Molotov, după care, cu maximă discreţie, ies pe uşa din spate...o încuie cu grijă...după care, în mod firesc şi logic, izbucneşte, voios, incendiul, în toată sala! Toţi vecinii, martori şi ne-martori, ard de vii şi urlă de entuziasm...!

...Rămâne ne-ars doar un panou ignifug, pe care scrie: „LUPTĂM PENTRU PACE!”).

Peste veselia flăcărilor generalizate, se lasă, solemnă,

CORTINA

***

LISTA PERSONAJELOR

Judecătorul

Procurorul

Un Tânăr Militar Zgribulit

Gardieni

*

(Sală de judecată, la Tribunalul Militar. Militari, în uniforme pompoase şi cu picioarele goale, scaunul Judecătorului n-are spătar, da-i aurit!).

PROCURORUL (solemn, se adresează Judecătorului...care este într-o continuă stare de somnolenţă): Onorată instanţă, acuzatul şi-a trădat Patria! Solicităm pedeapsa maximă!

(Un tânăr militar stă, jos, pe o bancă foarte joasă...şi cam

prea ghemuit, suspect de ghemuit...în boxa acuzaţilor, destul de afectat, curăţându-şi unghiile, murdare, negre de murdare ce sunt - ...unghii în „mare doliu”... - , de parcă ar fi arat, nu ar fi ţinut armă în mână...Din când în când, îşi aminteşte ceva...şi se zgribuleşte...strângându-şi haina militară, în jurul mijlocului...).

JUDECĂTORUL (tresare din somn): Cum? Cum a trădat...Patria?

PROCURORUL (aceeaşi solemnitate): A dezvăluit străinilor secretele noastre militare!

JUDECĂTORUL (cu ochii cârpiţi şi urduroşi, vocea dogită, de beţiv înveterat): Care-s alea? Hă?

PROCURORUL (mereu solemn): Păi, la un restaurant, a dezvăluit unor persoane străine, dubioase...precis spioni! – secretele flotei noastre!

JUDECĂTORUL (tot nu-i dumirit): Care, bre?

PROCURORUL (încruntat, şi încă mai solemn): Păi, faptul că măreaţa noastră flotă are trei bărci de război, echipate cu bostani şi alte cereale - şi, în plus, o...o lotcă!

JUDECĂTORUL (în sfârşit, se trezeşte): Grav! Da, foarte grav! Procurorule, ce propui să-i facem acuzatului?

(Tânărul militar n-a scultat nimic din „actul de acuzare”...continuă cu curăţatul unghiilor şi cu zgribulitul, pe banca cea teribil de adâncă şi joasă...).

PROCURORUL (în ultimul hal de solemnitate): Îl condamnăm să-şi mănânce, aici, de faţă cu noi, propriii pantaloni!

JUDECĂTORUL (sever): Acuzat! Scoală-n picioare! Ai auzit ce-a zis don Procuror, nu? Sus...hai, drepţi, în picioare!

(Tânărul se ridică, alene...şi cam ruşinat, de pe banca cea exagerat de joasă. N-ARE PANTALONI PE EL...doar o nefericită pereche de chiloţi, aflaţi, şi ăia, în ultimul grad de murdărie...).

JUDECĂTORUL (şovăielnic): Băi, Procurorule... (se

apropie de urechea dreaptă a Procurorului, în şoaptă timidă)...Băi, n-are...ăăă?! Ce facem?

PROCURORUL (eroic): Atunci, să-şi mănânce chiloţii!

TÂNĂRUL (începe să urle, zbătându-se în mâinile gardienilor): Îndurare! Orice...numai asta, nu...îndurare...iertare...nu mai fac, mamăăăă...

(Gardienii îl ţin strâns, bumbăcindu-l, pe ascuns...şi-l vor dezbrăca de...chiloţi, fireşte...dar numai după lăsarea, zornică, a

CORTINEI

***

LISTA PERSONAJELOR

Judecătorul

Procurorul

Baba

Ghiţă Papanaş, om de afaceri şi politician, local...

Ţiganul

Gardieni

*

(Sală de judecată. Judecătorul studiază, în paralel, două dosare).

JUDECĂTORUL (abia silabisind raportul Poliţiei): „A ciordit...d...două napol...napoli...ita...tane...napolitane, de p...pe tejgheaua vânzătorului din g...g...ga..ară...gară” (îşi ridică ochii către acuzată...o băbuţă scheletică, abia îndrăznind să şadă, pe muchia tăioasă a scaunului acuzatului...). Grav, bre, babo! (Procurorului):   Domnule Procuror...e grav...grav tare...cât îi dăm?

PROCURORUL (un cocoş berbant...): Vieţaşă, don' Judecător...adică, pedeapsă cu muncă zilni...silnică, pe viaţă!

JUDECĂTORUL (edificat şi absolut convins de adevărul „procuroral”): Just! Gardieni, luaţi-o! PE VIAŢĂ, BABO!

(Bătrâna se ghemuieşte, umilă...ar accepta absolut orice, de la asemenea domni, mari şi tari...Dumnezei pogorâţi pe pământ, pentru păcatele noastre...Gardienii o saltă, bumbăcindu-i scheletul, de zor...).

JUDECĂTORUL (nedumerit): Domnule Procuror...am aici dosarul nr...., despre cazul domnului GHEORGHE PAPANAŞ...cu o delapidare, de la stat, de 115 miliarde de lei noi...RONI...nu prea ştiu să transform în euro...ce facem?

PROCURORUL (sigur pe el, după ce tocmai a stat de vorbă cu un domn înţolit, ceva teribil...chiar de lângă el...): Păi, tocmai ne-a invitat domnul PAPANAŞ, la restaurantul mare...şi pe azi, şi pe mâine...toată săptămâna!

JUDECĂTORUL (se plesneşte cu palma peste frunte): Da, dom' le, păi de ce n-ai zis aşa, dintr-odată? (se uită la ceas. Apoi, solemn şi aspru, ca un acuzator public...ca o dublură de Procuror): Se suspendă şedinţa, până mâine, la orele zece, antemeridiane...

(Toată lumea din sală se ridică, salutând, cu infinit respect. Un ţigan din mulţimea de gură-cască):

ŢIGANUL (ofticat, până la rărunchi...): Da' pe ăştia, adică pe noi...ăştia...alegătorii...nu ne...nu mai ne...?...nea Papanaş, ce faci cu noi? Ne şi uitaşi, ăăă? Că, slavă Domnului, de unde-i, să tot ceri, nu?...băi, alifie de păpădie! Haida, nu fi nasol...bre...fii gagiu galantom...(îi arată obrazul...dar domnul Papanaş nu se uită într-acolo...).

ŢIGANUL (şucărit): Nu ne mai cunoşti, hă? Da' anu' trecut, nea Ghiţă, făceai o chirfosală şi un hai pirandelor noastre, şi le mângâiai guşile, a drag mare...şi-i umflai cu bomboane şi cu ciucalate, pe puradeii noştri...fi-ţi-ar...crăpa-ţi-ar...(continuă să înjure, sotto voce, şi să bombănească, umilit...sfârşind cu vestita incantaţie: „Nais te chirasaimos, te delo del bah da bule flandăra, andoi gheneral baros, dabule bacşişul...bre nene, că vin hoţii de păgubaşi...”).

Judecătorul şi Procurorul, în mijloc cu domnul Ghiţă Papanaş, discută...Judecătorul se uită urât la ţigan...şi, apoi, îşi continuă „şedinţa de lucru”, cu „acuzatul”...Ghiţă Papanaş... - ...în timp ce, plictisită şi ea, de atâta...Justiţie, se lasă, repede şi igienic,

CORTINA - SFÂRŞITUL...A TOATE NĂDEJDILE!!!

 

------------------------------------------------------------------------------------

 

NOTE

1-Toate traducerile textelor dacice sunt preluate din lucrarea dacologului Adrian Bucurescu – „Dacia secretă”, Editura Arhetip R. S., Bucureşti, 1997.

2-SENEȘÁL m., pl. (fr. sénéchal, mlat. siniscalcus, d. vgerm. siniscalc, compus din sini, bătrân, şef, şi scalc, servitor. V. mare-șal). Ofiţer feudal care, într-un anumit resort, era șeful justiţieĭ. Ofiţer regal, care era şeful justiţiei subaltern, în Francia de odinioară. Sursa: sursa: Scriban (1939) .

 

3-KIPPA sau YARMULKE - În traditia evreieasca, acoperirea capului este un semn care sa aminteasca de existenta in univers a unei forte mult deasupra omului. Kippa (acoperământul capului) este un simbol bine cunoscut al religiozităţii evreieşti. Unii bărbaţi poartă kippa tot timpul, în timp ce alţii îşi acoperă capul numai când se roagă, mănâncă sau iau parte la serviciile din sinagogă.Deşi pentru mulţi evrei şi ne-evrei, kippa este un simbol al religiozităţii evreieşti, purtarea ei este un obicei, nu o lege. Nicăieri nu se spune, în Torah sau în Talmud, că un bărbat evreu trebuie să poarte un acoperământ pe cap. Totuşi, obiceiul ca bărbaţii evrei să-şi acopere capul a devenit atât de răspândit, încât oamenii au ajuns să aştepte acest lucru, din partea bărbaţilor evrei religioşi, ca semn de devotament şi de respect.

4-TEFILLIN - două cutiuţe negre, la care sunt ataşate curele de piele neagră. În fiecare cutie neagră este un text biblic scris de mână, care include cele patru seturi de versete biblice, în care se porunceşte folosirea acestor tefillin (Exodul 13:1-10, 11-16; Deuteronomul 6:4-9, 11:13-21). Pentru bărbaţii evrei, este o poruncă să poarte tefillin, adică să îşi pună pe cap una dintre cutii, iar pe cealaltă să şi-o lege la mână, în fiecare dimineaţă, în timpul săptămânii. Tefillin se înfăşoară în jurul braţului de mai multe ori, iar curelele se aranjează pe cap astfel încât să fie confortabile pentru cel care le poartă. După Bar-Mitzvah, bărbaţii recită o binecuvântare, când poartă tefillin: "Binecuvântat eşti Tu, Domnul Dumnezeul nostru, Rege al universului, care ne-ai sfinţit cu poruncile Tale şi ne-ai poruncit să ne punem Tefillin". Când un bărbat poartă tefillin, el îşi pune literalmente cuvântul lui Dumnezeu pe cap - pentru a-şi aminti să-l aibă pe Dumnezeu înaintea gândurilor sale - şi pe braţ - pentru ca Dumnezeu să-i călăuzească acţiunile şi faptele.

 

5-TALMÚD n., pl. urĭ (cuv. ebr. care înseamnă „disciplină”). O culegere de tradițiunĭ rabinice, făcută de 70 de rabinĭ, adunațĭ în orașul Tiberiada, în seculul II după Hr. și împărțită în două: Talmudul din Ierusalim și Talmudul din Babilon. Talmudul nu numaĭ permite, ci chear îĭ obligă pe Jidanĭ să facă cel maĭ mare răŭ posibil creştinilor. Sursa: Scriban (1939) .

6- Salut! De fapt, prin asta, deja am spus prea mult! Iertaţi-mă! Bai-bai! Pace, Democraţie şi Libertate, prin bombe aspectuoase, afectuoase şi asortate! Ura! (…de trei ori…).

7-SÓTTO-VÓCE adv. - În surdină, cu voce scăzută, discret.

8-Serviciile de Informaţii Franceze...

 

9-AFERÁT, -Ă, aferați, -te, adj. Care este sau care pare că are multe treburi, că este foarte ocupat. – Din fr. affairé.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 1 of 3468

Poemul din metrou