Home Eseu Despre inadvertenţa formelor elitismului în literatură. Refuzul dialogului
Despre inadvertenţa formelor elitismului în literatură. Refuzul dialogului PDF Print E-mail
User Rating: / 0
PoorBest 
Written by Daniel Vasile   
Sunday, 17 January 2010 17:31

Articolul de faţă nu se constituie ca şi critică a unei persoane, comunităţi de indivizi ori instituţii.

 

Titlul acestei expuneri ne supune atenţiei două concepte aparent diferite, din moment ce la o primă analiză nu par a fi situate nicidecum în acelaşi plan epistemologic, astfel elitismul este de regulă asociat sociologiei, implicit teoriei sociale ce o desemnează, iar literatura o considerăm a fi, bineînţeles (şi sperăm noi), un domeniu autonom, nu faţă de societatea al cărei produs este, ci faţă de posibilitatea de a fi coruptă. Prin corupţie a literaturii înţelegem orice denaturare a valorilor sale imanente, care pot avea uneori statut aprioric, ori pot fi înţelese ca rezultat al unei tradiţii seculare, unde îndelungata afirmare a unor principii a atestat şi probat justeţea lor.

Pentru a evita orice neclarităţi, vom stabili acum şi conjuncţia acestor doi termeni, din perspectiva căreia îi vom discuta, deoarece ei pot implica două forme conceptuale diferite: elitismul literaturii, totodată şi cel care urmează a fi testat logic, iar cealaltă formă fiind literatura elitistă, sau literatura elitelor. Aceasta din urmă, cu siguranţă, atinge un punct nevralgic în sistemul valoric al anumitor persoane care ar fi tentate să vadă prin condiţia sa un indiciu al calităţii. Dar, deşi unora le poate apărea drept evidentă inconsistenţa acestui criteriu impregnat de subiectivism şi conformism, noi nu ne vom hazarda totuşi de a-l denunţa din start ca nonvaloare, fără susţinerea unei demonstraţii prealabile.

Dorind a simplifica lucrurile şi mai mult, nu ne vom încumeta în cazul de faţă la a formula o definiţie proprie a literaturii, deoarece acest fenomen cultural a beneficiat deja de o atenţie deosebită din partea criticilor de specialitate, care i-au consacrat nenumărate cărţi şi tratate unde se clarifică acest aspect, însă nu vom ocoli prilejul de a detalia termenul de „elită.”

Elita desemnează un anumit grup de indivizi care reprezintă liderii de opinie ai unei comunităţi, fiind acele persoane care întrupează tot ceea ce este mai nobil şi distins, şi cărora li se recunoaşte totodată dreptul legitim de a ocupa poziţiile superioare ale ierarhiei, cât şi acela de a acorda, în baza propriilor raţiuni (care se presupun în mod necesar a fi similare cu ale celorlalţi), anumite titulaturi sau funcţii prin mijlocirea cărora să-i poată promova pe cei aleşi de ei spre treptele mai înalte ale sistemului.

Atâta timp cât între idealul (sau scopul) elitelor şi cel al maselor există un corespondent comun, iar întreaga lor comunitate îşi manifestă prin acţiunile sale apartenenţa la un adevăr universal, nu pot exista, în acest caz, erori de logică, ori disensiuni între opiniile celor care guvernează şi celor care sunt guvernaţi, dat fiind finalitatea comună spre care se îndreaptă, cât şi tendinţa lor de a raţiona în termenii unor principii general acceptate.

Şi de ce anume acest lucru? Pentru simplul fapt că adevărul nu este subiectiv. Adevărul este obiectiv şi poate fi parţial explicat prin metoda reducţionismului ştiinţific.

Dar să presupunem, spre exemplu, situaţia în care adevărul ar fi totuşi subiectiv, iar o persoană ar decreta pentru ea însăşi şi cu de la sine putere că este moral ca ea să încalce normele dreptului comun. Evident că ceilalţi membri, văzându-şi condiţia ameninţată, vor sancţiona negreşit acest caz particular când a fost încălcată legea.

Aşadar, vedem cât se poate de limpede cum criteriile subiectivismului vor fi modelate întotdeauna de presiunea constantă a opiniei publice, dar nu deducem prin aceasta că majoritatea ar fi cea care are câştig de cauză, ci tocmai adevărul universal, ori acele idei care îl reflectă şi a căror legitate este de către toţi recunoscută.

Acum vom reitera toate aceste consideraţii într-un alt plan epistemologic, mai precis în domeniul literaturii, unde ne vor fi un instrument necesar pentru analiză, totodată observând în această împrejurare cum teoria sociologică descrisă poate fi transpusă, respectându-şi forma sa iniţială, într-un domeniu destul de diferit.

Dacă literatura are astfel o elită, atunci aceasta implică faptul de a fi împărţită într-un corp privilegiat, unde se vor situa oamenii de litere maturi şi competenţi, adică profesioniştii domeniului, şi un altul comun, care poate să cuprindă, după caz, pe cei aspiranţi în a deveni o elită, ori pe aceia care o practică din pasiune.

Într-un mod cu totul natural, corpul privilegiat trebuie să reprezinte, după cum am mai menţionat, acea expresie neîndoielnică a calităţii, rafinamentului şi distincţiei literare, spre care ceilalţi tind să se îndrepte, dar nu au ajuns încă, ceea ce îi condiţionează în a recunoaşte autoritatea legislativă a elitei.

Ceea ce se doreşte a fi reţinut este că limita care desparte aceste două categorii este întotdeauna sesizabilă şi recunoscută de ambele părţi, fiind ceva aproape de la sine înţeles, motiv pentru care literatura per ansamblu îşi poate desfăşura procesul creativ într-un mod armonios. Cu toţii tind spre valori general acceptate şi fiecare are conştiinţa de a le fi atins sau nu, nefiind loc pentru vreo confuzie.

Astfel, nu ar trebui să existe niciun fel de dificultate în a discerne între calitatea literaturii produse de un reprezentant al elitei, altfel spus a unui profesionist, şi cea a unui literat comun şi neexperimentat, şi cu atât mai mult de cea a unui profan.

Până în acest punct considerăm aspectele menţionate ca fiind perfect justificate şi ne permitem a trece la pasul următor, anume: demonstrarea modului în care elitismul practicat într-o manieră deficitară, poate compromite valorile imanente ale literaturii, şi să arătăm felul în care elita îşi subminează cu inconştienţă propria literatură şi idealul a cărui expresie intenţiona să fie.

Oare în ce împrejurare s-ar putea produce decalajul acesteia faţă de adevăr?

Însă trebuie mai întâi să reţinem un aspect ce nu poate fi omis din expunerea de faţă: anume că elitismul în starea sa originară este în mod autentic legitim şi coerent din punct de vedere logic, dată fiind condiţia sistemului social în care se manifestă, unde indivizii nu sunt prin natura lor egali în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală, ori calităţile fizice, şi nici măcar constanţi în propriile caracteristici, care, în momente diferite ale existenţei şi în funcţie de vârsta la care se află ori de condiţiile de mediu ce pot deveni un impediment în exercitarea anumitor funcţii ori procese intelectuale, vor varia într-un mod apreciabil.

Spre exemplu, un atlet ori un pictor care nu îşi practică prin exerciţiu regulat abilitatea dobândită prin învăţare ori antrenament, îşi pierde treptat din eficacitatea reflexelor, ori ale condiţiei fizice. Am menţionat numai acest exemplu, deoarece el demonstrează mai limpede fenomenul în sine, pe când în cazul unui scriitor, desigur, supus aceluiaşi proces inexorabil de regresare a capacităţilor intelectuale, avem de-a face cu aspecte cu mult mai subtile, însă la fel de probabil se poate ca scriitorul să nu cunoască vreodată această degradare, ci dimpotrivă, înaintând în vârstă, să se îndrepte spre o accentuare a capacităţilor sale creatoare.

Devine astfel parte a elitei literare, oricare scriitor care la un moment dat reflectă prin opera sa adevărul universal în cea mai mare măsură, precum şi exprimându-l în forma, canonul unanim recunoscut ori, în cazuri particulare, reuşind să impună unul propriu. Cu cât însă se va îndepărta, în timp, de acest adevăr, cu atât mai mult interesul pentru lectura ce o oferă va scădea. De asemenea, există şi împrejurarea în care forma operei poate să imite, cu succes, o alta consacrată, dar inactuală, sperând în reproducerea unui plan ideatic validat, dar incompatibil cu epistema actuală ce poate să nu-i ofere criterii de receptare semnificative, fiind astfel un eşec literar.

Elitismul originar, există din păcate numai în teorie, cel cu care se confruntă societatea fiind unul pe care îl vom numi „contemporan” şi, din nefericire, deficitar, subminat de multiple erori manifestate pe mai multe planuri, a căror explicare necesită o abordare mai largă.

Pentru a observa cât mai clar acest lucru, ne vom servi de următorul citat:

„N-am putut înţelege niciodată ideea că doar a zecea parte din oameni trebuie să parvină la educaţia superioară, iar celelalte nouă zecimi trebuie să servească drept material şi mijloc pentru aceasta, rămânând în beznă.” 1

Scriitorul în cauză este unul dintre foarte puţinii care aparţin de ceea ce noi numim elită originară, căci tocmai în aceasta constă adevărul său: edificarea spirituală a semenilor, pe când cea contemporană face dovada stării sale viciate tocmai prin faptul că scopul ei nu mai este unul comun, ci subiectiv, legat strict de conservarea, servindu-se de interpretarea necorespunzătoare a valorilor, a propriei ierarhii, în dauna legităţii generale. Însă ceea ce este cu atât mai atipic, constituindu-se totodată ca principal impediment în calea propăşirii unei elite corupte, este tocmai faptul că valoarea universală nu este prin însăşi natura sa structurată astfel încât să se poată preta unui asemenea demers nimicnic, ci pentru a fi folosită astfel ea trebuie compromisă, iar mutaţiile conceptuale la care a ajuns societatea modernă păşind pe această cale sunt, într-adevăr, dezarmante. Iar nu peste mult timp, nelegiuirea s-a transformat în ceva neaşteptat şi cu atât mai distrugător, cu cât era impredictibilă amploarea acestui fenomen:

„Datorită Ideologiei, secolului al XX-lea i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere. Atunci cum să îndrăznim să stăruim că nu există nelegiuiţi? Atunci cine a nimicit aceste milioane?”2

Dar are acest lucru vreo relevanţă cu epistema literară? Autorul a primit totuşi Premiul Nobel pentru literatură în 1970, şi chiar de am trece cu vederea acest fapt, nu putem trece sub tăcere argumentele riguros susţinute prin care Michel Foucault postula legătura inextricabilă între literatură şi societatea imediată pe fondul căreia se manifestă.

Analiza lui Michel Foucault a mers însă mult mai departe decât ne-am propus noi să dezbatem în textul de faţă, căci după ce a trasat legătura conexă între literatură şi fenomenul social în care aceasta se constituie, determinat şi de un plan material, pentru a se articula ulterior într-o ideologie, a concluzionat ceea ce oricum devenise inevitabil, referindu-se la opţiunea politică a literaturii, reuşind prin aceasta să unifice în teoria sa toate aceste planuri epistemice în forma unui lanţ cauzal cât se poate de evident: literatură, ideologie şi politică. Dar, aşa cum spuneam, pentru a atinge scopul expunerii noastre, care îşi propune să demonstreze compromiterea literaturii prin practica defectuoasă a elitismului, nu este necesară abordarea, fie şi în treacăt, a planului politic, deoarece ne sunt cunoscute prea bine lacunele sale, iar asta nu ar face decât să ne poarte spre o serie de teoretizări interminabile, fiindu-ne astfel suficientă limitarea la latura ideologică.

Oricare îndoială pe care am fi avut-o faţă de utilitatea unui astfel de demers va dispărea atunci când vom citi cuvintele reputatului critic literar Mihail Bahtin, care sunt de natură să ne ofere un sprijin reconfortant:

„Trebuie odată pentru totdeauna să depăşim temerile naive că specificul calitativ al artei, de exemplu, s-ar putea dovedi dintr-o dată nesociologic.”3

Şi mai mult decât atât:

„Dacă literatura este un fenomen social, atunci metoda formală care îi ignoră şi îi neagă natura ei socială, se va dovedi neadecvată înainte de toate pentru literatură, dând interpretări şi definiţii false chiar şi pentru particularităţile şi trăsăturile ei specifice.”4

Aşadar, literatura este în mod inextricabil legată de cauzalitatea socială, iar asta implică faptul că planul său semantic reflectă în parte aceleaşi aspecte reprobabile ale condiţiei umane însăşi, care se vor perpetua astfel şi în universul său ideatic. Dar atâta timp cât discernământul conştiinţei individuale ori al celei colective îşi va păstra capacitatea sau cel puţin intenţia de a distinge şi preţui valorile care trebuie într-adevăr conservate, vom mai putea avea speranţa de a găsi în acestea un punct de stabilitate şi un mijloc de reper în momentul în care ne confruntăm cu multitudinea dezarmantă de conţinuturi fluctuante, altminteri, odată ce acest criteriu va fi compromis, ne vom găsi în situaţia tulburătoare, de a nu mai avea niciun plan de referinţă dat, prin a cărui mijlocire să putem identifica şi atenua non-valoarea literară.

Ajunşi în acest punct, se impune necesitatea detalierii acestei sintagme, destul de problematică, de „conştiinţă colectivă.” Exegeţii acestui concept ne propun o abordare dialectică: el este şi nu este adevărat. Este adevărat în momentul în care ne referim la el ca virtualitate în care se regăsesc reiterate elementele de ordin comun ale conştiinţei indivizilor ce îi subscriu, dar devine fals atunci când operăm o abordare formală, încercând să-i identificăm limitările propriu-zise. Dialectica s-a dovedit dintotdeauna eficientă, fiind un instrument sigur, care ne permite să tratăm sintagma în discuţie în felul următor: conştiinţa colectivă, bineînţeles că nu are şi nici nu poate avea o existenţă concretă, dar, în schimb, ea persistă în gândirea fiecărui individ sub forma unor idei, concepţii sau norme, pe care acesta le consideră ca fiind comune şi imuabile, iar astfel, în măsura în care fiecare persoană a unui grup posedă acest bagaj intelectual, putem vorbi şi de existenţa unei conştiinţe colective, reflectată însă în subiectivitate.

Nu este, de asemenea, nicidecum exclus faptul ca într-o societate modernă, în bagajul intelectual comun subiecţilor săi, să se regăsească şi criterii de receptare a produsului literar, în funcţie de care aceştia să fie condiţionaţi spre a opta pentru o creaţie sau alta, în raport cu măsura în care ei le identifică în mesajul ori forma acesteia. O operă literară care nu va îndeplini exigenţa unor astfel de criterii, încă destul de neclar conturate, nu se va putea impune ca valoare, dat fiind că cititorii nu pot rezona în maniera aşteptată faţă de conţinutul său, iar acest proces de receptare este la rândul său dialectic: într-o societate conformistă, ce păstrează rigorile impuse de caracterul conservator, va avea mai mult succes literatura de o factură tradiţională, iar formele experimentale opuse acesteia, vor fi privite cu circumspecţie, în timp ce într-o alta care cunoaşte un moment de criză în planul valorilor (cum este cea în care trăim) există posibilitatea ca o literatură mai exotică în forma sa, încă neacreditată, şi chiar şi cea slabă să fie confundate cu aceea de o calitate autentică, cum este cea produsă de către profesioniştii domeniului.

Nu de puţine ori s-a întâmplat de-a lungul istoriei ca formele experimentale de creaţie să creeze confuzie printre membrii unei societăţi, iar dacă, în virtutea concursului de împrejurări favorabil, au reuşit să se şi menţină în atenţia opiniei publice, au devenit ulterior o mişcare, un fenomen cultural în sine.

Spre exemplu, multora dintre cei mai cunoscuţi pictori avangardişti le lipsea cu desăvârşire tehnica necesară desenului, ori studiul proporţiilor sau cel al culorii, dar, în pofida acestor neajunsuri ce s-au manifestat pe un fond social marcat de evenimente tulburătoare, cum au fost Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, au reuşit totuşi să se infiltreze iar ulterior s-au constituit în grupările care aveau să reprezinte curentele artei moderne.

Literatura a cunoscut la rândul ei partea sa de diletanţi care, fără să fi posedat o cultură de bază ori competenţele necesare, reuşeau o surprinzătoare ascensiune socială, purtând titulatura nemeritată de poet sau scriitor. Ba mai mult, unii dintre aceştia publicau şi cărţi care erau citite şi, în mod surprinzător, chiar lăudate de către contemporanii lor care, în rătăcirea generală a acelor ani, pierduseră orice intuiţie a calităţii.

Avem de-a face astfel cu numeroase cărţi de critică literară ce intenţionau să promoveze scriitori care astăzi au rămas necunoscuţi, în timp ce îi denigrau pe cei care au devenit autorii fundamentali din prezent.

Din nefericire, simţul valorii este şi în zilele noastre la fel de confuz şi nesigur, cu toate că societatea în care trăim se înscrie pe un traseu cu mult mai liniar în ceea ce priveşte contextul stabilităţii politice mondiale, în raport cu lumea bântuită de prefaceri din prima jumătate a secolului XX.

Din toate aceste aspecte cumulate putem deduce următoarele concluzii: frământările sociale şi confuzia valorilor par a fi o constantă istorică, deci faţă de acestea trebuie stabilită o strategie pe un termen nedeterminat pentru a le atenua în vreun fel, apoi caracterul neuniform al răspândirii culturii, atât în societatea ca întreg, cât şi în rândul literaţilor, coroborat cu limitările intelectuale personale, este cel care generează astfel şi diferenţele calitative dintre o operă şi alta, iar în cele din urmă constatăm permanenţa inevitabilei competiţii pe care o fac posibilă şi spre care conduc toate aceste inegalităţi epistemologice.

Această ecuaţie ni se prezintă asemeni unui sistem fizic complex care se îndreaptă negreşit spre o naturală stare de entropie, altfel spus spre uniformizarea acestor termeni, dar pe care, într-un mod cu totul paradoxal, nu o va atinge niciodată. Egalizarea acestor factori pare a fi un deziderat imposibil, care ne situează în faţa perspectivei unor eterne transformări.

Vedem aşadar cum trei factori epistemologici diferiţi conlucrează spre a împinge literatura pe un traseu descendent în ceea ce priveşte calitatea acesteia, vină care ar trebui asumată în cea mai mare măsură de către autoritatea legislativă, altfel spus, de către elită: necesitatea competiţiei, răspândirea neuniformă a formelor de cultură, confuzia în planul de referinţă, dublată de o procedură administrativă incoerentă de acreditare a aşa-ziselor valori culturale, şi în cele din urmă, parentalismul perimat şi deficitar al elitei înseşi, care urmăreşte conservarea ierarhiei consfinţite, de multe ori în dauna propriului interes, care ar trebui să fie acela de a promova literatura de o expresie matură.

Faptul pe care îl implică existenţa unei ierarhii a literaţilor, care nu reflectă totodată şi competenţele acestora, este acela de a situa un grup mai mult sau mai puţin numeros de indivizi care, deşi înzestraţi, vor rămâne în afara cercului restrâns al elitei, poziţie de pe care vor contesta astfel legitatea structurii ce nu le recunoaşte pregătirea, ceea ce va deschide posibilitatea unei stări conflictuale între cele două părţi.

În mijlocul acestei dispute, prima care are de suferit este literatura însăşi, găsindu-se coborâtă la rangul de simplu instrument aflat în mâinile unor persoane inconştiente, care jonglează cu concepte şi idei ce le sunt străine, antrenaţi fiind în nesfârşitul joc al împlinirii ambiţiilor personale. Iar regulile acestui joc sunt simple şi fără pretenţia de a se putea numi morale: câştigă cel mai abil şi dispus să facă „tot ceea ce trebuie” pentru a reuşi, chiar dacă asta înseamnă perpetuarea mediocrităţii şi încălcarea normelor, şi atunci când acestor indivizi li se va pretinde să-şi probeze competenţa, vor fi primii care vor refuza dialogul, căci legitimitatea lor se menţine autoritară numai atunci când se află la adăpostul etichetei.

 

 

 

NOTE:

1. Dostoievski, Feodor Mihailovic, Jurnal de scriitor, volumul I, editura Polirom 2006, pag. 208

2. Soljenitîn, Alexandr Isaievici, Arhipelagul Gulag, editura Univers Bucureşti 1997, pag. 126

3. Mihail Bahtin, Metoda formală în ştiinţa literaturii, editura Univers, Bucureşti 1992, pag. 14

4. Mihail Bahtin, Metoda formală în ştiinţa literaturii, editura Univers, Bucureşti 1992, pag. 55

 

 

 

 

 

Comments  

 
0 #8 Daniel Vasile 2010-02-01 06:44
"Adina Vasiliu 28-01-2010 21:43
E ca un fel de respingere a realitatii. Lucrurile nu stau deloc asa, nu-i asa?"

Doamnă Adina Vasiliu, nu este o respingere a realităţii, ci, dimpotrivă, o reflectare a ei.
Când se întâmplă să vă aflaţi în dezacord cu opinia cuiva, este recomandabil să folosiţi în vederea susţinerii punctului dumneavoastră de vedere, argumente raţionale şi documentate, altminteri, nu veţi putea depăşi sfera subiectivismulu i, ori, subiectivismul nu-şi poate asuma pretenţia de adevăr.
Quote
 
 
+1 #7 Adina Vasiliu 2010-01-28 21:43
E ca un fel de respingere a realitatii. Lucrurile nu stau deloc asa, nu-i asa?
Quote
 
 
0 #6 Livia Tosca 2010-01-22 01:54
Intzrospecţia nu duce nicăieri. Eventual, la late tomuri groase pe care trebuie să le învăţăm în fcultate. Nu ne lasă nimeni să fim liberi, trebuie să ne supunem, nu?
Quote
 
 
0 #5 Sorinela Stoica 2010-01-22 01:38
Omraam Aivanov, ca să-l poţi căuta pe google
Quote
 
 
0 #4 Sorinela Stoica 2010-01-22 01:37
Din bibliografia pusă la final - lipsesc eyoteriştii. Ei Nu fac parte din elită? Aivanov îţi spune ceva?
Quote
 
 
0 #3 Laurian Cetate 2010-01-22 00:48
"Literatura a cunoscut la rândul ei partea sa de diletanţi care, fără să fi posedat o cultură de bază ori competenţele necesare, reuşeau o surprinzătoare ascensiune socială, purtând titulatura nemeritată de poet sau scriitor. Ba mai mult, unii dintre aceştia publicau şi cărţi care erau citite şi, în mod surprinzător, chiar lăudate de către contemporanii lor care, în rătăcirea generală a acelor ani, pierduseră orice intuiţie a calităţii.".
Ciudat, chiar acum citesc o carte care se referă exact la scăderea simţului valoric al cetăţenului de rând
Quote
 
 
0 #2 Suzana Florescu 2010-01-22 00:20
Elitele se creează singure, girate şi de spectrul politic. Ori negirate - se transformă în ceea ce vedem acum, vezi fosta trupă "de elită" de la GDS (Grupul de dialog social). Modul în care vezi tu lucrurile e imatur. Dar poate mă grăbesc, poate nu am citit continuarea.
Quote
 
 
+3 #1 Mihai Spahiu 2010-01-19 17:09
"pe când în cazul unui scriitor, desigur, supus aceluiaşi proces inexorabil de regresare a capacităţilor intelectuale, avem de-a face cu aspecte cu mult mai subtile, însă la fel de probabil se poate ca scriitorul să nu cunoască vreodată această degradare, ci dimpotrivă, înaintând în vârstă, să se îndrepte spre o accentuare a capacităţilor sale creatoare.", zici, si bine zici, vezi M. Cartarescu, ce a renuntat la poezie si s-a apucat de o proza lungita artificial pe care numai criticii favorabili lui i-au adus-o in prim-plan.
Quote
 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 381 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 396 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou