Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ: * * * PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Wednesday, 20 February 2019 09:53

 

„Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în

chinul ei, şi vor zice: „Vai! Vai! Babilonul,

cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a

venit judecata!”

(Biblia)

 

Stăteam liniştit, prietenul îmi scosese lanţurile şi acestea zăceau lângă armele uitate pe stâncă. Se însera pe Golgota iar sângele ce cădea din rănile martirului trezea ecouri galactice enervante. Îl păzeam şi nu ştiam de cât timp eram acolo.

– Du-te adu nişte vin, a rostit Antoniu plângăreţ, privind spre femeia aproape goală, tolănită undeva în apropiere.

Ea s-a întins alene şi piciorul gol a redactat un sunet subţire pe suprafaţa unui OZN mai recent. Primul a venit într-o noapte, pe schimbul lui Antoniu şi acesta a ţipat speriat, istoria nu prevăzuse acest lucru, nici nu proiectase structura sufletească a soldaţilor din gardă. Cel mereu intimidat de tot ce depăşea capacitatea lui de înţelegere, mereu la pândă, gata să fugă, să se ascundă, e Antoniu. Celălalt, bărbos şi încercănat, culcat pe spate şi ignorând cerul, sunt eu, iar cel ce se uită în golul prăpastiei, indiferent şi gândindu-se cine ştie la ce, e prietenul meu care m-a atras în acest cadru absurd, legalizat de o mulţime ce urla, ne călca pe picioare, ne strivea.

Parfumul părului femeii îmi dilată nările. A plecat în vale, după vin. E foarte frumoasă, părul îi ajunge la călcâie. Uneori mă întreb de ce a rămas cu noi. Atunci, în mulţime, m-a privit curioasă, aveam mâinile legate la spate şi lanţurile de la picioare nu-mi îngăduiau să fac paşi mari. S-o fi gândit o clipă că tâlharii ce aveau să stea în stânga şi în dreapta lui Cristos sunt în faţă, înconjuraţi de soldaţi, şi că al treilea e fără sens, apoi a reînceput să bocească, alături de alte femei, strecurându-se printre bişniţari, indivizi dubioşi, haimanale şi copii orfani.

Sus, după ce pedeapsa a fost aplicată, soldaţii au tras la sorţi: trebuia să rămână cineva de pază până la moartea condamnaţilor. Pietricelele diavoleşti l-au desemnat pe Antoniu, dar acesta, îngrozit, a mai cerut doi, „pentru cazul în care osândiţii nu vor muri curând”. Plictisiţi de îndelungata ciorovăială, şefii au acceptat să rămânem noi, am zis că venim din Roma şi nişte bani nu ne-ar strica.

– De ce are lanţuri?, a întrebat Caiafa bănuitor.

Am îndrugat ceva despre nişte accese de nebunie în timp ce prietenul meu întărea convingător din cap, cu ochii la degetele picioarelor stâlcite şi pline de praf, asigurându-l că în pustietatea de-acolo ceva mai grav decât ce s-a întâmplat nu se putea petrece.

– Bine, a spus Caiafa, dar voi mai trece pe-aici, iar noi l-am salutat gravi, ştiind că istoria nu e care-ul de aşi care se poate repeta în viaţă.

I-am privit cum se îndepărtau cu săbiile şi caii lor, petrecuţi de Antoniu până în vale, de unde s-a întors mul­ţumit, cu un butoiaş de vin pe umărul drept, trăgând după el lancea tocită.

Ne-am aşezat la poalele crucii lui Cristos, în jurul vinului; rămăsese femeia, îngenuncheată în apropiere, cu capul în piept; poate se gândea că ar fi cazul să plece acasă, în timp ce prietenul meu se îndrepta spre ea cu o cupă de vin, bătea un vânt subţire şi se lăsa roua.

– Bea – neţinând cont de refuzul ei – ştii bine că noi n-avem nici un amestec în povestea asta. Poate Antoniu, dar el e prea prost ca să-şi dea seama ce caută aici.

În noapte, a adus femeia la noi. Nu ştiu ce-am vorbit, ne-am îmbătat. Antoniu se clătina şi când stătea jos. Celălalt, excitat de vin şi de prezenţa ei, a doborât crucile tâlharilor, le-a aruncat hoiturile în prăpastie şi-a făcut din bârnele dezmembrate un foc uriaş. A prins-o de mijloc, dar ea s-a împotrivit.

– Ne vede, a şoptit, iar eu am simţit literele insinuându-se ca nişte majuscule tăioase.

– A murit, a replicat prietenul meu cu greutate.

– N-a murit. Să mergem în spatele crucii. Mi-e ruşine de El.

Bărbatul i-a privit înciudat ochii decupaţi din întu­neric, mari şi albi, acoperiţi din când în când de pleoape. Ne-am culcat cu ea pe rând, ameţiţi de băutură şi gesturi, numai Antoniu o iubea rapid, speriat de ceea ce făcea, intimidat de goliciunea lui, cu dinţii sudaţi că nu-şi putea descleşta fălcile după aceea şi cu ochii închişi. Fugea în vale ori se ascundea după vreo ieşitură de piatră şi tremura crispat, strângând pumnii. Se întorcea nervos şi-l lovea pe Cristos cu coada lăncii. Odată l-am întrebat de ce nu-l omoară.

– Inutil. Ar învia din nou.

Răspunsul lui m-a făcut să-mi dau seama că noi stăteam acolo de foarte mult timp iar condamnatul nu murea.

– Prietene, Caiafa ne-a plătit pentru câteva zile. A trecut foarte mult timp şi Cristos n-a murit. Să ne întoarcem.

– Nu. Mai rămânem o vreme.

Da. Eu eram cel bolnav, iar prietenul meu ştia mai bine cât trebuia să stau acolo pentru a mă restabili. L-am apro­bat. Apoi m-am plictisit de femeia aceea. Antoniu aducea vin în fiecare seară şi uneori o trimitea pe ea.

– De unde are Antoniu bani?      

– Nu ştiu. Poate cunoaşte pe cineva în vale.

Iar a căzut un OZN, urmărit de privirea curioasă a crucificatului. Mai demult, Antoniu aruncase într-unul cu lancea, rostogolindu-l în prăpastie. Îmi amintesc încercarea lui de a-l urmări cu ochii, peste bârna de care îi era prins braţul drept.

– S-a rostogolit ca un butoi gol, l-am informat, apoi m-am culcat la umbra crucii.

– Trezeşte-te, vine vinul, a miorlăit Antoniu scuturând mâinile bărbatului ghemuit în somn.

Femeia urca poteca uşor, cu butoiaşul pe umăr.

– Cine era acolo?

– Ca de obicei, a zâmbit ea.

– N-a întrebat nimeni de noi?

Negaţia a sorbit toată speranţa din ochii lui Antoniu.

– De ce o întrebi mereu asta?

– Nu trebuie să ştii tu.

Poate aşa era. Eram un copil mic, fără premizele normalităţii. Vedeam o groază de chestii şi nu mă întrebam cine răspunde de exactitatea desfăşurării lor.

Mă uitam la Cristos. Obsedantele, cotidienele între­bări. Puse până la exasperare. Cu răspunsurile dinainte ştiute.

– Eşti, într-adevăr, de origine divină?

– De ce mă întrebi? Răspunde-ţi singur. Vei ajunge să-ţi dai seama de lucruri pe care nu te-ai gândit niciodată că ai putea să le înţelegi.

– Îţi convine ceea ce se petrece?

– Nu pot face nimic. Nu mă mai interoga. Pillat e acum cel mai nefericit om din lume.

Tac. De ce e Pillat nefericit?

– Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Am vrut să scap de o obsesie şi am ajuns aici. O vreme am crezut că vin din Roma, cum i-a spus prietenul meu Caiafei.

– Prietenul tău?

De la înălţimea lui, lucrurile se văd mai clar. Îi pri­vesc instinctiv, Antoniu îi spune ceva celuilalt şi izbucnesc amândoi în hohote. Brusc, îmi dau seama că prietenul ăsta e mai mult al lui Antoniu. Prietenul lui... Da, sună ca o echivalenţă.

– Ascultă, de ce nu mori? Biblia ne-a încredinţat această poveste sub altă formă.

– La ce ţi-ar folosi moartea mea? Incomodez?

– Nu ştiu. Nu cred.

Tăcem amândoi. Auzim râsul strident al femeii pe care Antoniu o strânge de ţâţe.

– Cine e femeia asta?

– Una din cele care credeau în mine.

– Ştii ce s-a întâmplat în prima noapte? Acum nu se sfieşte să facă dragoste în faţa ta.

Nu primesc răspuns. Rănile din palme şi picioare i s-au cicatrizat în jurul cuielor.

– Cât vom sta?

– Până când voi muri.

– Şi de ce nu mori? Tâlharii s-au dus de mult. Antoniu şi celălalt au făcut foc din crucile lor. De ce nu te înalţi la cer? Uite, te îngropăm formal şi tu, după trei zile, te înalţi la cer. Sau nu după trei zile, după o zi. Când vrei.

– Nu.

– Cred că vom muri noi şi tu vei trăi în continuare.

– Poate vor trimite alţi soldaţi.

– Nu înţelegi? Lumea a uitat de noi. Antoniu se interesează zadarnic dacă întreabă cineva ce se petrece aici!

– Totul e normal.

– Şi supravieţuirea ta?

– Nu voi muri. Dar acesta e un lucru pe care nu-l poţi înţelege. Nici măcar Eu nu ştiu ce urmează.

– Ştiu eu, pot să-ţi spun eu!

– Nu ştiu dacă-mi spui adevărul.

– Asta demonstrează că eşti om, nu creatură sfântă.

– Te rog, dă-mi nişte apă.

În afară de mine l-a auzit şi Antoniu. Se împleticeşte cu lancea în mână. De unde atâta ură pe Golgota? Durerea de cap devine şi mai îndârjită.

– Antoniu, potoleşte-te!, mă răstesc enervat.

Antoniu se sperie de vocea mea şi cade. În beţia lui, încearcă să se ridice, dar nu reuşeşte şi adoarme. Mai târziu, vomită prin somn.

– Poate voia să mă omoare. De ce nu l-ai lăsat?

– Ar fi fost mai bine pentru tine?

Tace.

– Mă scoţi din minţi! Cât ai de gând să rămâi acolo? Nimeni n-ar rezista atâta!

– Asta demonstrează cumva că sunt o creatură sfântă?

– Nu te-am văzut niciodată dormind. De ce nu dormi?

– Nu mi-e somn.

– Sigur te gândeşti.

– Da.

Nu-l mai întreb la ce. E posibil să-mi răspundă că la nimic, iar eu ştiu că sunt bolnav cu nervii. Îl las şi mă apropii de foc. Femeia şi bărbatul dorm goi şi obosiţi, unul lângă altul. Adam şi Eva.

A mai trecut o vreme. Poate o eră. Aici nu pot să-mi dau seama, iar în vale merg numai Antoniu şi femeia.

– Prietene, vreau să mă întorc înapoi.

– Du-te.

– Nu ştiu pe unde am venit.

– Am uitat şi eu.

Fostul meu prieten n-are timp de mine. Femeia a rodit, iar ei aşteaptă înfriguraţi. Poate suntem exponenţii unei noi civilizaţii dar, în inconştienţa noastră, ne închipuim că totul e firesc.

Mă întorc la Cristos.

– Spune-mi, ştii cumva pe unde am venit?

– Vrei să pleci?

Pentru prima dată, conversaţia nu se încadrează în obişnuitele limite.

– Da.

– Ar trebui să cobor. Numai după descrieri nu vei găsi Calea.

– Te ajut.

– Nu. Legenda trebuie respectată.

Trag câteva pietroaie, urc şi ajung la nivelul lui. Respiraţia îi e fierbinte, aproape mă arde. Îi smulg o mână din cui.

– Ce faci? Ceilalţi ne vor vedea!

– Deci tot ţi-e frică de moarte, ripostez cu un rânjet, în timp ce încerc să ajung la celălalt braţ.

– Nu-i vorba de asta. Dar nu va mai fi nimeni pentru a-ţi arăta Calea de întoarcere.

Aşa e. Cei doi nu sunt beţi, sunt nervoşi, nerăbdători.

– Femeia va naşte mâine. Va trebui să te răstigneşti în locul Meu.

– Nu. Eu nu sunt un martir, protestez descumpănit.

– Cobori, s-ar putea să fii văzut. Pune-mi palma înapoi mai întâi. Trage pietroaiele.

Fac totul mecanic, apoi mă aşez în faţa crucii.

– Cred că eşti un om simplu. N-ai făcut nici o minune de când eşti aici.

– Ce-ai fi vrut să fac?

– Să urci la cer. Cel puţin să respecţi liniile generale de care vorbeai.

– Nu te înţeleg. Eşti confuz uneori.

– Vrei să mă răstignesc în locul tău?

– Altfel nu vei putea pleca. O siluetă trebuie să rămână pe cruce.

– Îmi vei străpunge palmele? îl întreb, iritat de turnura pe care o lua evenimentul.

– Altfel e imposibil de stat în poziţia asta.

Nu mai zâmbesc. O experienţă absurdă se contura, iar creierul meu refuza să conceapă tabloul verbal.

Spre seară, femeia a început să geamă uşor, iar mai târziu, când l-am ajutat pe Cristos să coboare, urla de-a binelea şi ţipătul meu de durere n-a depăşit-o în intensitate. Fostul crucificat mă lovise cu o piatră în palme, iar cuiele au pătruns cu măciuliile prin podurile lor. Din carnea sfâşiată, sângele curgea dureros, alunecând peste cel vechi, depersonalizându-l.

– Cred că voi înnebuni de durere. Cum ai rezistat?

– ...

– Să nu stai mult, am şoptit cu ultimele puteri.

În momentul în care dispărea după un colţ masiv de stâncă, femeia s-a ridicat în capul oaselor:

– Unde fugi? Copilul e al tău!

Cei doi au privit o clipă în direcţia lui, apoi au început s-o mângâie, s-o calmeze. Eu nu mai respiram. Copilul lui Cristos? Epuizat, mi-am pierdut cunoştinţa.

– Femeia m-a confundat cu tine. Caută o cruce de piatră, acolo începe Drumul tău.

Am încercat să-mi scot palma din cui, dar durerea m-a adus în pragul leşinului. O lumină mare s-a răspândit peste lume. În micimea lor, oamenii continuau să trăiască în întuneric. I-am urmărit înălţarea până când un nor l-a acoperit. Apoi totul a devenit negru şi capul mi-a căzut în piept. Când m-am trezit, eram singuri pe Golgota.

Venea copilul până la poalele crucii şi mă privea. Ceilalţi îl chemau înapoi cu un amestec de vorbe dulci şi ameninţări, iar eu eram atât de istovit încât nici nu puteam vorbi. Poate chiar uitasem. Erau stabiliţi la mică distanţă de locul supliciului, între nişte stânci, dar preocupaţi de activităţile lor primitive n-au mai urcat niciodată până la mine, le ajungea că vedeau un trup acolo sus.

Zilele treceau monoton, femeia sau Antoniu aduceau vin, uneori făceau şi dragoste, neschimbaţi, trăind instinctiv, ca înainte. Femeia a dispărut cu tot cu băiat într-o seară buimacă, profitând de faptul că cei doi au trimis-o în vale. Antoniu s-a aruncat în prăpastie. O vreme, celălalt a umblat năuc de colo-colo, încercând să-şi amintească de ce şi când venise acolo. A plecat noaptea şi nu l-am mai văzut de atunci. Rămăsesem singur, uneori mai cădea câte-un OZN, rănile mi se cicatrizaseră în jurul cuielor, incluzându-le, şi într-un fel mă împăcasem cu situaţia, acceptând fără iluzii trecerea palidă a timpului. Eram clar şi liniştit ca o piatră în apa unui râu.

Apoi, un bărbat înalt şi frumos s-a oprit în faţa crucii, după un urcuş grăbit şi anevoios.

– M-a trimis mama să văd dacă mai eşti aici.

L-am privit numai, cu ochi tulburi.

– A zis că, dacă mai eşti, să te cobor.

Am înclinat capul, sfârşit. Posibilitatea salvării îmi risipise toată energia datorită căreia rezistasem.

Eram întins pe piatră iar tânărul acela mă întreba dacă pot vorbi.

– Mulţumesc, am îngânat stins.

– Vino în vale, te ajut.

– Nu. Caută în apropiere o cruce de piatră.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 1 of 18474

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 437 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 299 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou