Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
7 rain PDF Print E-mail
User Rating: / 6
PoorBest 
Written by Leonard Ancuta   
Friday, 08 January 2010 18:08
Personaje:

Erik
Iulia
Dana
Victor
Cristi
Bogdan
Ştefania
Radu
Mesaj de pe un număr ascuns
Barmanul
Blackie Loveless



Mai întâi se aude muzica. Curge în valuri, ca şi cum cineva s-ar juca la butonul de volum. Un amestec sinistru de punk şi Ceaikovski. Death Disco de la Public Image şi Lacul Lebedelor.

Fumează ţigară după ţigară, asfinţind odată cu soarele. Poartă o pălărie de cowboy, jeans, cămaşă, cizme cu botul tăiat. Un Marlboro Man îngândurat, cu mintea învârtindu-se ca o tiribombă. În ochii ameţiţi, cu reflexe de culoarea limonadei, se percep strălucirile nopţii.

Sânul imens al cerului s-a umflat dintr-o dată, împungând bolta până la refuz, gata s-o spargă. Golul creat s-a umplut cu întuneric proaspăt, uşor respirabil. Aerul gemea uşor sub apăsarea erogenă a degetelor nopţii. Lactaţie stimulată. Cerul s-a umplut dintr-o dată de stele. Erau multe, cum nu mai fuseseră nicicând, atârnau ca nişte placente strălucitoare. Din ele se scurge o muzică asemănătoare unor valuri ce veşnic nu se sparg de umărul vânăt al malului. E un fel anume în care dansează întunericul, machiat ca de bal, de parcă ar fi fost făcut din miliarde de ochi închişi. Lumina a coborât din uterul întunericului când toate pleoapele s-au deschis deodată.

O plajă înfierbântată, cu nisip rece din care se ridicau limbi de lumină avide să sugă sfârcurile cerului. Grupuri de oameni de abur se topesc în atmosfera caldă. O ţesătură suprarealistă de zgomote se întrepatrunde în peisaj. Un singur leitmotiv muzical persită în tot acest vacarm, Leitmotiv 136, de la Front 242, cu vocea robotică a lui De Mayer: Something is wrong / He falls / Betraying the trust / There's a disaster in his life

Îşi aprinde o ţigară. Îşi trage scaunul mai aproape de barul acela scăldat de briza fierbinte, apoi cu un gest scurt dă paharul peste cap. Îl împinge în faţă, spre barman, aşteptând să-i fie iarăşi umplut.


Act 1: Erik

(Erik) Dragostea este un virus extraterestru. Dragostea e ceva nepământean, e ceva pe care oamenii îl percep ca pe o boală. O infestare cu stări pe care uneori le dorim atât de puternic încât începem să suferim în lipsa lor.

Îşi întinde oasele, obosit. Oftează. Începe să vorbească doar pentru el.

(Erik) În locul ăsta lucrurile capătă un sens. De pildă faptul că ai plecat, că te-ai dus de parcă cineva a parcat între noi o realitate căreia în fiecare noapte îi sună alarma într-un fel ciudat. Aerul devine tot mai gros, trebuie săpat în el ca să te poţi privi în vitrine. Lumea se schimbă, viaţa seamănă tot mai mult cu o galerie spre inima unui munte. Ca să ce? Dacă ai ştii de la bun început ce cauţi, totul ar fi mult m-ai uşor. Dar pe măsură ce te afunzi în adâncuri, lumina devine tot mai pâcloasă iar tu te rarefiezi din ce în ce mai mult. Cînd ajungi în faţa cuiva ca să întrebi: încotro? – nici nu te mai vezi! Eşti deja transparent, şi dacă te caută, ceea ce vrei nu te mai poate găsi.

Barmanul se scărpină în cap apoi îi umplu paharul. Se apropie de el, ca şi cum ar avea intenţia să-i spună un secret.

(Barmanul) Doriţi o fetiţă, domnu’? Cunoaştem câteva bucăţici a-ntâia! Calitate prima, preţ onorabil, curat, discreţie…

(Erik) Nu, nu… Mă simt ca şi cum am cunoscut deja toate femeile din lume.

(comentariul lui Blackie Loveless) Nicio hartă din lumea asta nu-ţi arată drumul spre ea. Eu sunt aici unde lucrurile au ifose nu se simt vinovate, dar dincolo cuvintele se aprind pentru o clipă, ce păcat! se sting precum o firmă cu neon deasupra unui bar gol! Ha, ha!
Hei, tontule! Tot ce reuşeşti să citeşti e debutul unei vieţi care începe cu o interminabilă tăcere. Lumina înnebuneşte. Păsări albe de lumină ne atacă imaginaţia şi o ciugulesc ca în filmul lui Hitchcock. Omenirea este obeză. Omenirea este gestantă. Planeta este doar o burtă uriaşă în care putrezesc puii ei nenăscuţi încă. (se aude Deicide, intro-ul instrumental Feasting the Beast).

(Erik) Când respir aerul cade din mine şi se împrăştie întocmai cum un colier de perle rupt care îşi pierde colţii muşcînd dintr-un blestem. Zgomotul micilor realităţi negre izbindu-se de coridoarele vopsite în coajă de ou de raţă, muzica aceasta mă face să-mi doresc altceva decât realitatea.
Se aude Prodigy – Breathe.

Breathe the pressure / Come play my game I’ll test ya / Psycho-somatic addict insane

Poate e ceva experimantal, oricum nu realizez decât că fiecare centimetru din pielea mea e o hartă la scară. Pentru 11 milioane de singurătăţi, pentru 11 milioane de staţii de autobuz părăsite, pentru 11 milioane de ţigări aprinse din care nu iese niciun firicel de fum. Sunt aici. Unde aici? Tu unde eşti? Da, cu tine vorbesc! Mă auzi, cu tine vorbesc! Mă auzi! MĂĂ AUUZI!!!! Cu tine, CHIAR CU TINE VORBESC!
Probabil ţi-e teama să nu îţi adulmece nările mirosul de cadavru sau pântecul ud din dorinţă se sperie că va naşte un copil mort! Trezeşte-te!
În forţă, fondul muzical e asigurat de Megadeth – Wake Up Dead.

I wonder, will she find out / About the other, other lover.

Act 2: Iulia

Undeva, într-un parc, o cortină de lumină se lasă brusc peste o mulţime de oameni, neterminată. Aproape toţi se miră, înainte cu un minut acea rupere de nori părea să fie eternă. Uzi şi fericiţi, încep să iasă din ascunzişuri, ignorînd că trecuseră prin a şaptea ploaie.

(Iulia) Încerc să mă tai la un deget, să las sângele liber să te caute picătură cu picătură. Ce viaţă! să mă deşir pînă se termină sfinţii, întocmai ca flanelul în care ne-am învelit asta iarnă cînd spuneai să fim un singur schelet de dragoste, os pe os, rană pe rană.
Uită-te la mine! Plîng! Vezi? Acum chiar plâng!
Şi totuşi nimic din toate acestea nu îmi par mai cu sens, nu mai mult decât o foaie albă de hârtie căreia îi dau print la nesfârşit, neştiind ce să-ţi mai spun despre mine.

Îşi scoate telefonul din buzunar. A primit un SMS. Soarbe o înghiţitură din pahar, icneşte încetişor de plăcere. Citeşte.

(Mesaj de pe un număr ascuns) Eu, tu… suntem cele două extreme ale timpului. O desfăşurare de forţe ca o viaţă trăită la apogeul riscului. Acesta este războiul meu, acesta este câmpul meu de bătălie. Suntem o prelungire a sinapselor în buricul degetelor. Pielea în formă de tastatură, sufletul închis cu un cifru, aşteptând un spărgător iscusit. Interfaţa, tastele, măiestria mea de a transmite o zvâcnire de inimă, o captură de regină în acest joc tip ender, sublima capitulare pe care o aştept ca pe o versiune de windows fără probleme. Sunt atacată zilnic… Mă doresc, mă vor - ne caută - timpul nostru e istoria poftei. Suntem prea inocenţi, nu putem aştepta sau ignora navele invadatorilor, trebuie să rezistăm.

(Dana) De la cine e mesajul?

(Iulia) Nu ştiu, dar e foarte interesant. Aa, să nu cumva să te gândeşti că e de la EL. Ţi-am zis doar, am terminat-o. Nu cred că EL mi-ar trimite astfel de mesaje. Stai să-l citesc pînă la capăt apoi îţi arăt şi ţie.

(continuarea mesajului de pe număr ascuns) Încerc zilnic să te salvez, sunt ca un câmp de protecţie în jurul tău. Acestea sunt mângâierile mele, click here, download, install me.

(Dana) Nu-mi plac mesajele astea. Sunt sigură că sunt de la el. Mai bine spune-mi ce-ai visat azi-noapte.

(Iulia) Păi... A fost ceva ciudat. Se făcea că un copil ieşise din mine râzând, mă întinsese pe-o masă şi-mi desfăcuse trupul ca şi cum ar fi demontat o jucărie. A scor rînd pe rând primele lucruri din mine, cum ar fi prima zi de şcoală, primul nostru sărut, prima lacrimă. Vederea atâtor lucruri îl bucura foarte tare, atât de mult încât i-a căzut un dinte. L-a ridicat şi l-a pus în punga sufletului, exact acolo unde ţineam prima respiraţie furată de la tine, atunci când te-am cunoscut. Apoi chicotea amuzat, cred că din cauza mirosului tău de bere şi tutun, probabil nou pentru el. Şi-a pus o dorinţă apoi a început să mă montez la loc. Culmea e că, aşa cum se întîmplă mai mereu, îi mai rămâne ceva, ştii – ca atunci cînd demontezi ceasuri şi îţi mai rămâne câte o secundă în plus de nu ştii ce să faci cu ea. Mie îmi rămăsese un fel de rotiţă, o chestie roşiatică subţire şi ascuţită la vîrf. Copilul a început s-o învârtă ca pe-un titirez, toţi cred că am focut asta, şi titirezul ăsta se învîrtea pe masă desenând cercuri, cercuri – mie mi s-a părut că scrie numele tău. La un moment dat titirezul a căzut de pe masă, şi s-a spart de podea, m-am uitat era o baltă de sînge şi inima încă mai bătea... Brr, m-am trezit imediat speriată.

(Dana) Linişteşte-te, nu-ţi fie teamă. Te iubesc mult de tot. Of, drăguţa de tine, şi eu m-am gândit la tine, la ochii tăi, în seara în care ne-am cunoscut, îmi vorbeau insistentm despre toate tainele universului, dar mai ales despre dragoste. Atunci am avut o perspectivă atât de puternică a sentimentului încît am desenat un cerc, apoi în centru am pus un punct, iar punctul acesta mi se părea celălalt capăt al tunelului, undeva atît de departe că acolo era şi sfârşirul lumii. Asta e tunelul dragostei noastre, aşa să ştii!

(Iulia) Ce drăguţă eşti! Nu e numai din cauza visului, poate şi ţigara pe care am fumat-o mai devreme m-a ameţit. Hai să mergem la mine, vreau să-ţi arăt cum gesturile se întorc în mine asemenea timpului în ceasuri, să-ţi arăt câtă risipă de dragoste e într-un om... Vreau să mă întind pe pat iar tu să-mi faci unghiile cu oja aia nouă, să mi le faci cu răbdare, până dincolo de pământ. Sub unghiile mele găseşti dragostea după care am căutat. Dacă voi fi vreodată departe, părul meu va creşte până ajunge la tine.

Act 3: Femeile din Alger

Nu are stare. Se duce în Barul Îngerilor , ştiind că ar avea şansa unei întîlniri. Se înfige pe un scaun la bar, comandă ceva de băut. După al treilea pahar se simte mai bine. Poate să gândească.

(Erick) Nu-mi mai aduc aminte de ea. Nu-i mai văd chipul în minte, îl ştiu atât de bine că îl percep altfel. Îl percep cu pielea, de parcă ar fi copiată sub ea la fel ca printr-un indigo. AaHhhh! Sunt ca un pictor născut orb, care vrea să picteze un răsărit de soare şi pictează un tablou negru, apoi îl intitulează „cu două ore înainte de răsărit”. Trebuie să o găsesc undeva printre amintirile mele. Ah, am capul atît de gol, parcă aş fi fost trăit toată viaţa prizonier într-o bucată de cărbune. Nici măcar propria mea înfăţişare nu mi-o aduc aminte. În mintea mea nu există nici măcar un singur om.
Voi sparge ultima bancă de chipuri. Acolo trebuie să o găsesc!

(Se aude Eurithmics - I could give you (a mirror))

How can you be so cold
With my arms to hold you?
How can you be so cold
With my arms to enfold you?

I could give you - a mirror
To show you - dissappointments
I could give you - a history
Could you ever listen in to me?

Iulia şi Dana vin după o vreme. Amândouă poartă un zâmbet complice, croit după ultimul strigăt al modei în materie de design. Universul devine dintr-o dată triunghiular. Legăturile se păstrează, însă din fiecare pleacă o linie care dă forţă acestui triunghi, o putere care este localizată în centrul său de greutate, unde fiecare dintre ei se întâlnesc atît cu dorinţele, cât şi cu propriile frustrări.


(Iulia) Un om bolnav a vorbit prin mine. Mi-a despicat pe mijloc gândirea, a luat o halcă şi s-a dus. Nu mai am din ce să trăiesc -, resursele mele de curaj s-au topit - mai prost ca niciodata, mai jos ca viaţa. Tai totul, ard hârtii, ard bucăţi din mine, îmi zugrăvesc amintirile, ce-a mai rămas din viaţa mea? - o arunc de la etaj, e liberă. Baloane de săpun!

(Dana) Soarele se învârte de jur împrejur ca un câine în lanţ. Nici măcar nu latră, doar îi curg balele pe noi, în timp ce lumea se bucură ameţită de acest vertij al zilelor. Eu am pielea de prosop moale, îmbălsămat într-o maşină de spălat creiere, am oase de pâine caldă şi inimă de cozonac bine crescut. Da, cresc în ochii tuturor, de parcă mi-aş stinge amoniac pe suflet! Cînd păşesc, îmi unduiesc şoldurile şi las în aer un gust subtil şi dulceag, aceasta e amilaza conturului imprecis. Trupul meu ia forma pe care oricine şi-o doreşte, bărbat sau femeie. Viaţa mea e ca o translaţie, din fantoma unui complex, într-altă fantomă, a altui complex.

(Iulia) Te doresc! Am degete de diferite intensităţi, în mine lichidul de frână devine balsam de rufe, saliva din gură mi se propagă în creier cu forţa unui viol, îmi închipui pielea ta are gustul curentului electric, am gura plină de tine, nu pot să scuip. Îmi curg bale, gura mea este un vulcan care erupe, fiecare scurtcicuit mă aduce la viaţă ca într-o resuscitare eternă în purgatoriul dorinţei.

(Erik) Sunt viu! Acum ţi-am găsit conturul, pictat în oglindă ! Dospesc în ea amintirea unei vieţi fluide turnată în vase de forme diferite, un bordel emoţional cu scadenţe neaşteptate călcat la dungă împăturit, trecut clandestin peste graniţele dorinţei într-un fals geamantan pentru false descompuneri. Am fost cu tine, ne-am iubit, ascundeam sub tegumente foetuşi nedetectabili! Acum eşti aici! Te-ai întrupat ca un spirit, eu sunt invocaţia, eu sunt chemarea, eu sunt a şaptea ploaie! Elimină scrupulele de a exista ale fiecărei celule şi păşeşte pe pielea mea. Ai să vezi, ţi-am întins sub tălpi un covor interminabil. Uite, ziua îşi relaxează sfincterele, să urcăm împreună întunericul, să vedem ce e dincolo de el. Şarpele narcoleptic se dezbracă de piele, hai să ne arătăm porii, hai să-i transformăm în pâlnii prin care curgem alene unul în altul.

(Dana) Glutenul ajunge la saturaţie, arde în aer iluminând hieratic literele care formează aici şi acum. STOP! Aici şi acum, în ochii mei, un nou filament îţi luminează faţa. Păşeşte în lumină, te voi goli de întuneric. Cu cei maxim 18 centimetri ai lui, nu-i în stare de nimic. Vino spre mine, pe cerul meu nu e nicio stea căzătoare.

(Iulia) Doar eu cu mine, fără altcineva, aşa mă simt aici, printre voi. Nu vorbim unul cu altul şi nici nu e nevoie. Ar fi ca şi cum am vorbi prin noi. Egali în ganduri, în putere, cu acelaşi ideal? Nu. Pentru ca nici cu mine nu e bine. Poate ca nici nu e mai bine decât cu ceilalti.
Cînd am intrat în bar, cerul era vânăt, semn că va ploua din nou. Nu mai contează pentru a câta oară, poate să plouă de 666 de ori, nu contează.
Florile şi copacii se bucură cînd plouă. Devin mai verzi ca niciodată. Se bucură zidul de cărămidă, cu toate că pare mai palid ca niciodată. Se bucură obrazul tânăr, târât prin gropi si canale, întâlnind meschinarii vesele, netrebnici uzaţi de gravitatea propriilor fapte, damnaţi care caută să fure suflete pentru a-şi potoli setea după inima vîndută. Obrazul izgonit, tăiat, ciopârţit, mutilat pe vecie, înnegrit de suferinţă se spală imediat în ploaie, îşi revine şi zîmbeşte ca un boboc de trandafir, roşeşte şi înfloreşte, miroase a proaspăt şi e numai bun să înţepe…
Apoi un alt obraz, ca un zid de ceară, gata să se topească la orice atingere. Puţină căldură, obrazul ia forma oricărui sărut. Deşi palid, obrazul acesta împrumută uşor orice culoare, e suficientă atingerea. Picturile, tablourile, imaginaţia oamenilor în general se pierde uşor în acest obraz. Când ploaia cade pe acest obraz, se răceşte, se întăreşte, iar toate speranţele rămân prizoniere din el. Gîndiţi-vă la Femeile din Alger, varianta Delacroix şi varianta Picasso. Indiferent de pictor, femeile acelea sunt prizoniere în culoare. Şi eu sunt tot un fel de prizonier. Sunt un tip din Alger. Mi-e greu să-mi zic tipă.

(Erik) Nu, nu ieşi acum! mi-ai zis după ce am făcut dragoste. Mai stai, vreau să te mai simt puţin acolo, să-ţi citesc gândurile în timp ce-ţi percep pulsul! Uite cum am ajuns! Suntem doar nişte oameni goi, inivizibili, haine umblând singure pe stradă.
Am închis ochii şi am visat o viaţă nouă mai târziu a făcut un schimb cu lumea păstrând în sine o durere scurtă cam cât poate persista căldura mea într-un fotoliu în care nu mă mai voi aşeza niciodată

(Dana) Nu vreau să mai aud niciodată de el. Acum suntem noi două. Tu şi eu. Două feţe ale aceleiaşi realităţi. Înţelege şi tu, la naiba, că eşti diferită. Eşti altfel, şi percepi lumea complet diferit. Noi ştim să ne bucurăm de frumuseţea din jurul nostru, noi ştim să facem dragostea să funcţioneze. Cum ziceai? Îşi place pielea catifelată, îţi plac formele pline de mister şi erotism. Întotdeauna voi ascunde ceva pentru tine şi cîndva te voi lăsa să-l descoperi. Mergem la mine?

(comentariul lui Blackie) Mie mi-a plăcut întotdeauna Picasso. A ştiut cum să le ia pe femei, cum să le pună faţă în faţă cu propriile defecte. A fost suficient să le deseneze din figuri geometrice cu muchii. Să le arate colţurile dincolo de rotunjimi. Orice femeie care se vede pe sine în oglindă sunt convins că vede trapezuri, triunghiuri, diferite poliedre regulate sau neregulate. Întotdeauna cercul închis a fost doar o aberaţie a naturii, şi probabil şi a lui Hegel.

Act 4: Expose

(Victor) Într-un Univers în care unghiile sunt roz-Barbie, pixurile scriu caiete iar oamenii sunt normali, banali; apucă să-şi simtă inima bătând... La mine carii rod lemnul, totul se erodează, pământul crapă de teamă să nu plouă. Trebuie să uit că am crezut că pot fi uman. Eu sunt sortit singurătăţii. Mi-e atât de uşor să mă rup fără ca nimeni să mă oblige încât uneori mă pierd în propria singurătate. Încerc să mă găsesc şi nu reuşesc. E dureros şi stupid. Pierd timpul, nu fac niciodată nimic altceva decât să mă ţintuiesc la pămant. Nu vreau sa fiu prost şi nefericit, dar simt ca e necesar. E scris în mine şi nu poate fi altfel. L-am părăsit pe Bogdan pentru ea. Iar ea, cine e ea? Un înger cu chip de fiară, care s-a aruncat în braţele lui, lăsîndu-mă pe mine pradă tuturor ploilor. Sunt un deşert pe cale de dispariţie, aici a început să plouă în fiecare zi.

(Cristi) Ce-ar fi sa torn un plic de zahăr peste un plic de zaharină? Să mă aşez la o masă de metal într-o cîrciumă sordidă şi să citesc un ziar!? Există o scenă alb-negru pe care mi-o voi aminti mereu drept cea mai de preţ închipuire a mea. Dacă nu pronunţ bine sunetele când citesc e pentru că mă agasează moravurile aşa-zis superioare ale tipei din faţa mea. Fascicolele de lumină din ochii ei îmi străpung privirea. E gheaţă şi foc, indiferenţă şi pedeapsă, şi a jurat să mă servească toată viaţa asta moştenită de acum chiar de la ea. Albă, nemişcată, în rochie neagră de dantelă, cu părul înşurubat în aer pare mai degrabă moartă. Cu toate astea mă transformă într-un obiect conductor pentru propria-mi viaţă, sunt un paratrăznet prin care energia se scurge din mine în tot pământul din ea. Am crezut o clipă ca ea poate fi Ea. M-am înşelat. Ce să fac? Să apuc mecanic masa de metal şi să-mi dau cu ea-n cap? Nu mai pun întrebari din lumea mea. Cât să ţin în mine? Cât să mă mai abţin? Să ningă cu frunze mari şi uscate peste noi? Sau mai bine să plouă până tot pămîntul acela devine moale şi mă pot smulge?

(Bogdan) Mi-e dor de ea când e plecată. Va continua să scânceasca pe patul altuia, dar nu voi fi eu cel care o leagă cu sfoara de picioare ca să stea. Va lăsa dâre de sânge pe patul acelui necunoscut, fără să se gândească la mine, la sângele meu care curge acum pentru ea. Fiecare lucru pe care îl fac e pentru ea, fiecare mişcare, fiecare lacrimă, fiecare picătură de ploaie pe care o înghit însetat, gândindu-mă că s-a evaporat cumva din cearşafurile spălate pe acolo pe unde a dormit.
Geanina, ce-ai făcut tu din mine… Nu mai plângi cu sânge pe patul meu, nu mai laşi noroi pe covoare, nu mă mai plesneşti, nu mai plângi de frică pentru noi. M-ai lasat cu ochii goi. Sunt acum încă nematurizat de tine, şi nu vreau să trec mai departe, nu vreau să învăţ, să evoluez, eu mă încăpăţânez să rămân aşa, cum eram cu tine, pentru că mintea mea nu primează în faţa inimii mele. Mai mic, mi-ar fi fost şi mai frică de tine, de puterea ta asupra mea. Mă storci de mine şi eu rămân la fel, ca o durere care se naşte din ea înseşi. Să nu-ţi pară rău, să nu te mai uiţi la mine, din punctul tău de vedere nu merit. Nu vreau să citesc despre tine în reviste, vreau să gandesc, să am o inspiraţie creatoare mai mare decât lumea. Vreau să înjur, să scuip, să mă bat cu pumnii în piept că sparg aia şi pe-ailalta, că rup munţii, că n-am limite… tot ce mă limitează sunt viaţa şi obsesiile trăite pentru tine.
C’era questa vecchia…

(Stefania) Mă loveşte tare. Palma cade din plin: zbang!, zbang! Stau chircită pe podeaua rece şi astept: picăturile să curgă toate din corp, ca să rămână secătuit odată. Zbang! zbang! Ce ai ştiut tu vreodata? Nu credeai ca eu mă pot revolta, că din zvâcnirile mele prosteşti pot surveni urmări tragice pentru tine. Şi ai avut dreptate. Stau nemişcată în faţa ta, mai umilită ca niciodată, înfiptă în pământ până la gât. M-ai tradat şi mă tradezi continuu, iar eu aştept mereu orice din partea ta. Sunt doar tristă, mohorâtă, zgribulita, te plictisesc cu povara mea. Depind de tine, numai la tine mă gândesc, numai prin tine trăiesc. Aruncată într-o cadă plină cu sange, cu lama în mână, îmi mângâiam genele şi le ceream un ultim vis frumos. Ştiai şi atunci că n-o să mor. Aşa trebuie, ca eu să fiu urâţenia, scârba, voma de pe pantoful tău. Acum ştiu asta, şi o accept, dar câteodata îmi vine să cer răspunsuri, să nu mă resemnez, să urlu. Atunci greşesc. E rolul oamenilor mici să nu iasă din anonimat, să cadă cât mai jos pentru a fi ei înşişi. Zbang! zbang! M-ai dezbrăcat, m-ai mâzgălit, m-ai ciupit până când mi s-a învineţit pielea. Aştept cu mâinile la tâmple ce urmează. Nu pot visa, căci mi-ai tăiat genele, nu pot zgâria podeaua, pentru că mi-ai smuls unghiile din carne. Cred ca voi fi aşa mereu, şi e bine că-s o nulitate, pentru ca numai aşa îmi bate inima în piept. Numai terfelita şi ruptă, stricată, zbârcita, ştirbită, ca o păpuşă din cârpe şi câlţi peste care a trecut o divizie de blindate, care se mai umflă pentru o ultimă oară cu câteva picături căzute din cer.

(Radu) Du-te dracului de nebună! Auzi la ea, jivina ordinară. Huo, nebuno! Nici lefter să răman, iar tu să-mi oferi toţi banii din lume, nicicând! Mi-e scârbă de tine! De ce nu faci un serviciu omenirii şi să pleci de pe Pământ?! de ce nu te laşi răpită de extratereştrii!? Zboară-ţi creierii sau ceva! Sunt oameni care merită să trăiască şi mor, iar tu, pocitanie, tu trăieşti.. Nici măcar nu mă mai distrează insistenţele tale.. M-am săturat de tine, marş de-aci! Aşa gandeşti tu, pocitanie?! Cap infect! Asta o crezi despre tine singură. Nu există tu şi el, voi, tu şi lumea, nu exişti decât tu pentru o anumită vreme. Şi ce zici, ai curajul să te descotoroseşti de tine? Vom vedea, canalie. Îţi curge sange din suflet şi simţi că o să crăpi, dar nu poţi s-o faci decât în gand, în teorie, nu practic. Mereu singura în lume şi dispreţuită, şi tu nu suporţi asta, dar trebuie s-o înghiti. N-ai viaţă socială, n-ai nimic. Nu te poţi schimba. Ai rămas închisă în tine, doar tu cu tine, şi nu poţi să-ţi zici încă „Marş!”.
Clipă de clipă am tresărit să prind acea minune.Tu!!! Te înşeli păpuşă! Nu era vorba de tine, era vorba de ea. De EA. De Iulia. Ce căcat. Lumea e ca o închisoare. Prizonierii, deţinuţii, mama dracului, toţi se învîrt în cerc. Fiecare îl fute p-ăla din faţa lui, dar fiecare şi-o ia la buci în clipa următoare. Şi aşa m-am dus gol la fund, ca piatra cea mai grea. Şi a dracului treabă, încă o mai simt pulsînd acolo. Şi e numai vina ta, distrusă ordinară! Mancaţi-ar corbii praful, în vecii vecilor!

Act 5: Adevărul e de vânzare

Erik şi Iulia stau spate în spate. Îşi vorbesc de pacă ar fi în realităţi diferite, în lumi distincte. Între ei, doar aerul nostalgiei pâlpâie uşor, o stea care a trăit suficient de mult şie pe cale să se stingă. Pe fundal se aude Ministry – Bad Blood.

(Iulia) Îmi plac tipii blonzi care sunt gata să înceapă şi să termine acţiunea. Îmi plac păpuşile masculine care se vând pentru un zâmbet, sau pentru grâu, pentru o gestaţie rapidă a dragostei, sau pentru frunze vii. Îmi plac bărbaţii care caută schelete în morminte acoperite de jucării sexuale. Cei care cred că îşi pot împlini fanteziile prin muncă susţinută, cei care dau din fund şi se cred ultima plăcere inventată de natură. Îmi plac băieţeii care-şi poartă pietrele în pantaloni şi sunt gata să arunce cu ele când femeile spun că n-au fost buni de nimic. Îmi plac gentilomii care se biciuiesc singuri de atâta nefericire, atunci când văd fericirea altora.

(Erik) N-aş putea să privesc lumea prin cavităţile oculare ale unui craniu, de acea îmi cumpăr albume cu reproduceri. Prin ochiul artiştilor lumea e aşa cum mi-am dorit-o mereu, de fapt perfecţiunea e atinsă abia după ce iau fiecare imagine în parte şi o decolorez... Lumea este asemenea unei cărţi pentru adulţi, peisaje de vis şi femei frumoase din care furăm culorile şi le ţinem în noi, în albumul nostru. Am nevoie de cărţi pentru decolorat mai mult decât de orice altă închipuire, le spăl în pânza freatică rămasă în mine de dinainte de naştere, apele în care înotăm alături de peşti imaginari şi de sirene din basme, da, sunt acele ape sfinţite care hrănesc rădăcinile unor copaci scufundaţi în pământ până la facerea lumii. După ce mă sătur de atâta lume, mă întind pe spate şi adorm. Las lumea aşa cum mă ştie să crească în jurul meu.

(Iulia) De câte ori nu m-am întors acasă fără niciun cuvânt mi s-a spus că sunt un risipitor - întotdeauna am crezut că niciodată un om nu termină tot ce are de spus altui om – dar de multe ori vorbele îşi lasă papucii în faţa unei uşi prin care nu poţi trece, aşa cum niciodată umbra unei palme pe o piatră nu-i va da acesteia forma perfectă.

(Erik) Ştii, există o singură fotografie pe care nu o pot şterge, imaginea arsă pe suflet a chipului drag - atunci mă aşez pe un scăunel, îmi aprind o ţigară, îmi îndrept ochii spre cer şi întind mâna ca o undiţă... stelele scânteiază, roua se naşte pe nuferi, noaptea se umple de strălucirea unui lac din poveşti... Pândesc mişcarea lunii, înfiptă ca o plută în undele cerului şi sper, sper cu toată speranţa mântuirii, poate de data asta voi prinde acea fiinţă fabuloasă care te are în pântec. Te voi scoate din toate burţile – ale întunericului ale luminii, ale cunoaşterii, ale plăcerii, te voi moşi ca pe o sfîntă...

(Iulia) E trei dimineata şi stau desculţă pe gresia rece. Ce rău le-ar fi părut unora de mine, numai că nu ştiu de mine. Prostii. Spera şi vor să ajute, cînd de fapt nu fac decît să rîdă, să te arate cu degetul… Vor să se simtă puternici, inatacabili. Zei.
În lumea asta nu mai există zei. În lumea asta oamenii se îndrăgostesc unii de alţii şi devin dintr-o dată extrem de muritori…

Erik primeşte un mesaj. Îl citeşte grăbit, şi-şi muşcă puternic buza de jos. Începe să sîngereze. Primul lucru pe care il face e să ia o gură imensă din sticla de vodka de lângă el.

Se aude Kraftwerk - Sex Object.

(mesaj de pe număr ascuns) Am auzit că nu vrei să pleci de aici, că nu poţi să te asiguri de nimic că vrei sa explodezi că nu poţi să ieşi din tine că totul se înroşeste că nu eşti bun că eşti rău ca te doare că de mâine eşti la fel ca azi că posezi nimicul că eşti trist că nu poţi să plângi că pentru tine fiecare cuvânt înseamna ceva atunci de ce naiba nu spui odată kjnzcniwuzbccunzqliuzcnlq după care noi să zburam frumos în minunatul univers al dragostei, ce dracului?????

(Erik) De dimineaţă sub duş, am descoperit un melc în urechea dreaptă. Mi-e silă de mine, sunt prea slab să pot continua acest joc. Mint, de fapt sunt mult prea puternic şi aş putea să te rănesc. Mai bine mă retrag, învins, tăcut. Am să dresez melcul şi am să-l trimit spre tine. L-am învăţat să spună cîteva cuvinte, dar cel mai frumos e cînd spune te iubesc.

(Iulia) Am o viaţă care mă părăseşte pe tăcute, ca un amant de o noapte. Izvorul ce se întoarce în munte, muntele care coboară din cer, vântul care umple plămânii, cântecele musonice revenind pe buze umede sau uscate, fluierele care prind rădăcini în coşciuge
îmbrăţişările transformate în rugi, toate acestea sunt nişte iluzii. Nu trebuie decît să clipeşti, şi în clipa în care mişti genele, pasărea mare şi neagră a ochiului ciuguleşte din tine toate speranţele.

(comentariul lui Blackie) Ce fraier! Cum dreacu, băga-mi-aş, doamne iartă-mă să spui te iubesc??? Păi numa’ un tâmpit, un neterminat, un virgin sau unu cu scula cît o maslină pot face aşa ceva! Nu frate, nu aşa se face treaba. te duci, îi bagi mîna-ntre buci, o apeşi pe fofoloancă, apoi o iei acasă şi o execuţi ca plutonul de execuţie. Apoi îi dai verde. dacă o faci bine de prima oară, umblă după tine cu patu’ pliant. Dacă nu o faci cum trebuie, mai bine lasă pe altul. Băiete, află de la mine: în lumea asta prost făcută, căcaţii put în loc să fută!!!

Cei doi se ridică. Încep să alerge bezmetic. Se caută, se caută. Se găsesc. Se îmbrăţişează strîngîndu-se puternic la piept, apoi se sărută prelung. Fondul muzical e asigurat de Savatage – Believe.

And for all the years you borrowed
And for all the tears you hide
And for all the fears you had to keep inside

I am the way
I am the light
I am the dark inside the night
I hear your hopes
I feel your dreams
And in the dark
I hear your screams


(Erik) La descoperirea focului, stăteam întinşi unul lângă celălalt. Îţi strângeam pumnul mic în palmă până o sudoare fierbinte îi netezea trăsăturile. Pumnul era alb şi lucios ca o piatră de râu. Îmi aduc aminte cum mă sfredeleai cu privirea până venele îmi fumegau
ca un ghem de câlţi.

(Iulia) Alergam prin savane travestiţi în păsări emu, ridicam nori de praf dar nu puteam zbura. Îţi spuneam că noi nu suntem din aceeaşi seminţie cu ceilalţi oameni după care ne îmbrăţişam, ne puneam mâinile unul pe spatele altuia în formă de aripi şi ne ridicam fiecare în cerul celuilalt. Apoi deveneam cuiburi.
Aşa arăta lumea atunci: o scară de aer pe care să o urci cu piciorul, o coajă de nucă în care tu erai miezul şi o şoaptă de neînţeles căreia deocamdată nu i s-a găsit sensul.

(Erik) Apele munţii văile au fost create de fiinţe ancestrale, monştrii fabuloşi ce se târau umili la picioarele noastre şi se ofereau să ne care în spate. Timpul nu exista, noi vânam castori şi jderi cărora le vindeam blănurile ca să cumpăr la fiecare apus de soare încă o zi pentru dragostea noastră. Dragostea în sine era un mamut uriaş, lîngă el eram două termite ce ne chinuiam fără succes să-l devorăm. Tu aveai coapse de silex, abdomen de obsidian alb. Îmi ascuţeam dinţii în fiecare zi, iar seara muşcam cu furie mamutul de umeri şi el gemea prin tine – era momentul în care toate florile deveneau carnivore.

(Iulia) Îmi plăcea ori de cîte ori de câte ori vedeam câte o vizuină. Ne gândeam să o scormonim cu un băţ şi să scoatem tot răul din lume cum ai scoate mirosul dintr-un dihor sau cum ai face un film documentar despre fericire cu un decoct din ochii şefului de trib. Dacă ne era foame căutam furnici de miere, le sugeam picătura de dulceaţă de pe burtă - de aici ne trăgeam puterea apoi căutam larve în scoarţă de copac şi ne hrăneam din transformările lor.

(Erik) Da, aceasta era povestea, neîncepută ca o sferă perfectă din pământ, apă, frunze şi chihlimbar. Seara îmi scoteam inima din piept, o aşezam pe o buturugă şi ne uitam ore în şir la ea. De fiecare dată ne închipuiam altceva, uneori ne apărea ca o căpşună uriaşă, filmată cu încetinitorul, în timp ce era străpunsă de un vârf de săgeată.

(comentariul lui Blackie Loveless) Yeeaahh, fuck it! Nu e aşa, atenţie ce vă spun. Stăteam într-o zi cu o gagică mişto, o blondă perlată pe care o agăţasem cu un pahar de Chateaux Laffite. Am invitat-o la mine, cică să facem plajă şi poate să ne stropim niţel în piscină. Buun. Asta vine, eram ca în sânul lui Avraam, beam rom de 1.200 de dolari sticla, fumam havane care costă cât un BMW şi-mi doream al dracului de tare să mi se scoale cât marele zid chinezesc. Mă gâdila ideea că o să i-o trag ca la spectacol tipei, preafericita mă mângâia deja pe abdomen, exact la baza boxerilor, cînd pac! văd un apel pierdut. Doamne, doamne! Da, chiar EL. Nu auzisem când a sunat, probabil că eram cam ocupat. Pun telefonu’ jos, încercînd să mă concentrez la sânii divini ai bunăciunii, mamă, nişte sâni capabili să hrănească o cruciadă, cu nişte sfârcuri care deschideau porţile cerului… dau să pun şi io o mână, buzz, buzz, mesaj. Dumnezeule doamne, cică era chiar la uşă, a găsit deschis şi a intrat. Yeeaahh, fuck it! Pentru prima oară în viaţa mea simţeam o vibraţie completă, care mă făcea să tremur de sus până jos, cam până acolo la adâncimea optimă la care se îngroapă morţii. Eram prea excitat ca să mai îmi pese de cele sfinte, aşa că am trecut la treabă, uitând complet de prezenţa celui omniprezent şi omnipotent. Buun! Am sărutat-o pe buze, pe sâni, i s-au întarit sfârcurile, apoi i-am împins capul spre abdomen - de fapt ce s-o mai dăm de gard, am băgat-o cu botu’ în penisu' pulii. A luat-o-n gură, şi a începu să o sugă ca un înecat care caută aer. Dumnezeu stătea lângă noi, fuma şi ne bea din pahare. I-am tras-o gagicii de au auzit şi ăi nenăscuţi. La al şaselea orgasm al tipei, a băgat asta un skirting de i-a făcut fleaşcă toga aia albă. Ăsta s-a ridicat, s-a scuturat niţel, a zis că mai trece el şi s-a cărat. Tipa era prea fericită ca să-i pese, da pentru mine a contat rău, aşa că i-am povestit tot mătuşii mele, unui camarad de război, am încercat şi la vecin, dar nu era acasă aşa că le-am spus povestea copiilor lui, am povestit-o unui condamnat la moarte şi a râs omu’ de n-a mai fost nevoie de execuţie… am spus-o unui cunoscut teolog şi, când o să vină să-mi redecoreze vila, o să le-o spun şi rataţilor de zugravi! O să o spun tuturor, doar ca sa-mi bat joc de El, fiindcă ea era prea bună pentru mine. Dumnezeu e un voieurist, nu se bagă, stă pe margine şi beleşte ochii. Când doi oameni se iubesc, dumnezeu o cam ia la labă. Yeeaahh, fuck it!

(Se aude Kreator – Enemy of God)

Act 6: Plastic

Erik are în mînă un dildo mov. Se joacă, plimbîndu-l lent pe trupul Iuliei. De undeva apare şi Dan, cumva disperată de situaţie. O trage cu putere de mînă pe Iulia, căutând să o îndepărteze de tentaţie.

(Erik) Starea de plastic s-a instalat rapid în mine, ca un virus mutant primele simptome au fost mirosul de plastic ars din maşină şi stomacul, pe care îl simţeam strângându-se asemenea unei pungi sub un jet de apă. Mi se părea că o văd prin parbriz şi în clipa aceea au urmat modificările morfogenetice din gustul de coca-cola, muşchiul de vită tras în latex, păsările care ouau mingii de ping-pong şi uluitoarea decizie a nimfomanei de la patru, pe care o vedeam pentru prima oară singură pe stradă, cărând o pungă transparentă ce arăta tuturor că îşi cumpărase un dildo albastru-absint, gros cât un recipient de gatorade.
În curând totul a devenit altceva în jurul meu – întreaga realitate a fost re-creată din acest material rezultat din prelucrarea hidrocarburilor naturale. Cerul de vinilin violaceu strălucea de parcă era luminat de reflectoare puternice, soarele era confecţionat dintr-un fund de sticlă de hellas, decupat şi lipit, copacii aduceau a operă de artă suprarealistă, fabricaţi din PET-uri de cola arse şi trase în fire, puse apoi pe diferite schelete de plastic. Pe străzi umblau oameni de plastic, cu mers de plastic, cu priviri de plastic. am intrat în primul bar, …aveam nevoie să beau ceva ca să îmi revin, barmanul mi-a dat o “bună ziua!” de plastic apoi m-a întrebat pe acelaşi ton de plastic ce aş vrea să comand. am ieşit rapid, însă până şi surprinderea mea expandase în mine asemenea unei bile de PVC. la ieşire m-am izbit de o fată înaltă şi frumoasă, cu sâni de plastic şi zâmbet acrylic. la serviciu am avut o zi de plastic, de parcă urarea barmanului din bar fusese în fapt un blestem. nu e nevoie să vă spun mai mult, introduci o bancnotă de plastic în paratul de cafea, şi esti servit cu o băutură cafenie, cu gust de granule de plastic topite, în pahar de plastic. realitatea o amesteci cu linguriţele, din plastic relativ moale, care se contorsionează precum un muşchi de porc hrănit cu perfuzii, care se ofileşte instant în secunda în care e aruncat pe un grătar încins. în jurul meu.
Am fost cât se poate de convins că dacă voi merge la pescuit am să prind peşti de plastic, un fel de umflături colorate şi pline de energie cinetică ale firului de nylon coborât în undele ce aduc mai degrabă cu nişte coduri de bare ale apei de plastic.

(Dana) Pe vremuri mă excita când le vedeam pumni împietriţi şi alge presărate în voie pe piepturile lor. Ochii lor goi, despuiaţi, gura tâmpa, fruntea lipsită de expresie. Mă excitau fălcile lor încordate, limbile uscate care se chinuiau să-mi întărească sfarcurile şi să-mi umezească pisicuţa, mă excita animalitatea din ei, fiindcă-mi dădea impresia că nu te-ar cunoaste nici după 10 ani de convieţuire. Eram udă când le vedeam dinţii cariaţi că mă imploră să zâmbesc. Aşa era lumea mea, prea puţin conta din ce era făcută, avea gust artificial, de hidrocarburi prelucrate. Când sugeai ceva măreţ, simţeai imediat gust de medicament. Realitatea mirosea a peşte. Aşa am păcătuit prima oară.
Şi tu ai cazut în păcat, trup necunoscut. Ai căzut şi gândeşte-te bine!
M-am saturat mai mult ca niciodată de mine, şi de atunci nu mai vreau altceva, te vreau numai pe tine, atât de diferită, de opusă lucrurilor care mă excitau… De tine am nevoie să urăsc tot ce urasc..uh... De tine am nevoie să fiu eu ceea ce sunt. Oh, atinge-mă în locul acela…Dulceaţă, frumuseţe, păpuşa, îngeraş, ghiocel...

Iulia o mângîie pe Dana, care se excită puternic. Icnetele şi gâfâiturile ei se pierd pe Saltatio Crudelitatis de la Sopor Aeternus.

Tongue of silence, lick my lips,
steal my thoughts, steal my pride.
My soul lies offered as I'm waiting,
intoxicate me when you step inside...
Hold my hands, my hands are trembling,
your charming beauty takes my breath,
fragrant perfumes veil my senses,
hold my hands sweet tormentress.
Out of darkness we call came from,
flight from darkness is in vain,
I am the banquet, I am delicious.


(Iulia) Urăsc fetiţele rotunde si de plastic, în rochiţe roz de plastic şi cu creier de vată, în tocuri cui de plastic care îmi sfredelesc punctul X de pe artera carotidă. Orice durere trăită e un lucru irecuperabil, la fel ca şi felul în care te iubesc (irecuperabil). Vorbind fleacuri, râzand din toata inima, îşi dau coate şi fac remarce stupide şi fără nici un motiv adevărat, pentru că de fapt sunt cu mult mai patetice şi mai urate şi mai proaste. Şi de plastic.
Urăsc barbaţii care-mi dau târcoale, îmi simt privirea pierdută fără a căuta ceva, peste tot doar semne de întrebare – şi pe tine - pierdute printre nori, antene parabolice, crengi de plop, clădiri cu geamuri multe, căruţe având câte un câine legat în spate, un cîine care merge în lume împotriva voinţei lui aşa cum eu te iubesc împotriva voinţei mele. Văd chioşcuri de ziare şi cerşetori îngenuncheaţi cu povara diagnosticului lor scris în poala unei haine în care citeşti mizeria, canalul şi gunoaiele prin care scormonesc – şi totusi ei îmi zâmbesc din colţul gurii şi mă salută şi mă enervează fiindcă mi-i închipui că tot în genunchi şi zîmbind te întîmpină şi pe tine şi atuci i-aş lovi pe toţi între picioare, apoi să fug, să nu mă uit în urmă, să fac spume la gură, sa alerg mai mult, mai tare, până mă opresc în parbrizul unei maşini de unde să mă culeagă ca pe bumbac în vreme de ploaie, bucată cu bucată, într-o pungă de plastic gri.

(comentariul lui Blackie Loveless) În jurul meu se clatină haotic toate frumuseţile ca într-un film cu întoarcerea morţilor vii. Văd orfanul desenând mame, orbul pictând răsăritul şi dragostea găsind o nouă formă de întrupare. BRR, dacă e aşa apoi mă duc să beau o bere blondă, o bere brună şi o bere roşie. Şi dacă toată lumea e mulţumită, trec berile în contu’ dumneavoastră.

Fără un motiv anume, sau tocmai pentru că, cei trei încep o partidă de sex. Toată lumea pare cât se poate de mulţumită. Muzica de ambient este Tiamat - A Deeper Kind of Slumber.

Robin goodfellow
Dianae, my muse
Morpheus in my heart
Your sand in my veins
It's a deeper kind of slumber
What is universe anyway
But a pouch of silver coins
The intense breathing
Of a dying animal


Act 7: Love is not enough in itself

Acelaşi cadru, sexul în trei continuă. Continuă să se transforme.

(Erik) Nu ai nevoie de confirmări ca să continui. Prezenţa e suficientă. Aerul meu scoate toate umbrele din tine. Prepar o cafea tare din ele. O guşti şi realizezi că a face dragoste cu cineva e aproape o viziune, ţi se îngustează ochii filtrând lumina. În acele clipe cireşele s-ar coace la atingerea buzelor, iar ceva din tine implora clipa să dureze cît lumea.

(Iulia) Dacă ţi-ai proiecta umbrele pe un perete le-aş răzui şi în spatele lor mi-aş privi chipul. Pulberea aş presăra-o peste apa unui lac apoi m-aş îmbăia în lumina lunii. Pielea mi se umezeşte ca şi cum din mine ar izvorî un râu în care trăiesc peşti care ne ştiu gândurile, emoţiile, trecutul şi viitorul.

(Dana) Umbra mea e o cerneală, îţi înfigi sânii în ea şi îmi desenezi pe spate cu sfârcurile zgribulite, iar tu, bărbate, desenezi sub coaste chipul fecioarei care am fost odată. Toate visele capătă formă şi sens, mâinile ies din piele, apucă toate jucăriile pe care le voiam în copilărie, apoi buzele adolescentei sărută toţi bărbaţii pe care nu i-a sărutat.

(Erik) Mă întind lângă voi şi nu disting ce e real de irealuri. Respiraţiile voastre îmi ard hainele, nările îmi vibrează venele se întind gata să plesnească. Aş vrea să păstrez la nesfârşit momentul, să întârzii clipa aceea când nu mai pot rezista... Ah, danaidă, întinde mâna să-mi ajungi sub piele, eu mă ridic în picioare iar tu stai în genunchi... vă simt tălpile vibrînd şi degetele vă erup ca nişte vulcani. Pielea mi-e roşie ca sabia unui samurai.... Îmi plec fruntea pe pântecul tău, în timp ce ea se umple de mine, cu limba caut o nouă vorbire îţi îndepărtez hainele ca pe nişte petale de nufăr şi aştept mirosul obrazului tău să se îmbibe în mine ca în sugativă...

(Dana) Ne înghesuim ca în autobuze, ne atingem din greşeală sau din obişnuinţă sau doar pentru a ne asigura că e real. Nu ştim a defini acest moment, dacă e şoc dorinţă plecare, dar sunt convinsă că de acum înainte, ne-am putea imagina un drum cu maşina în afara oraşului, o cărare neumblată de om sau de animal, fără urme de soare, într-o pădure fără nume, un drum în care fiecare kilometru înseamnă o întoarcere în trecut. Acolo mâinile voastre oarbe urcă pe mine ca o turmă de tauri, aerul e atât de închis încât mă simt blocată într-un zar şi doar pariez pentru respiraţiile şi căldurile acestea...

(Erik) E prima oară când dragostea pierde în faţa mea, şi fiecare dintre voi câştigă un sărut oblic ca o tăietură de lamă, un sărut indecis ca o bătaie între tampoanele respiraţiilor, un sărut pe ceafa genunchiului şi unul în fiecare punct în care mi se simte pulsul. Din acest moment dorinţa fizică se transformă în dorinţă gazoasă iar limba mea vă străpunge cerul gurii.

(Iulia) Buzele tale sunt cătuşele venelor umflate în vintre, te simt şi urlu animalic cred că o să se audă până mâine! Ochii se dilată la nesfârşit la un moment dat îmi văd coccisul ca şi cum aş locui în el.

(Erik) Suntem sălbatici şi fragili. Muşti cu sete merele care îmi cresc în umeri, aah, renunţ a mai purta aripi, simt cum îmi cresc branhii şi înotătoare să mă pot scufunda în tine. Iar tu, frumuseţea mea neagră, stai netedă ca o apă apoi te desfaci ca şi cum ai împărţi lumea în două jumătăţi doar să îmi pot pune hamacul. Eu îţi apăs malurile şi mă prăbuşesc pe rînd în fiecare din voi, cum se prăbuşesc podurile în podurile care trăiesc pe luciul apei.

(Dana) Te arcuieşti, oh, Dionysos, ne priveşti atât de sălbatic încât sufletul tău face milioane de cercuri în pânzele noastre freatice, cu ele fiecare celulă te părăseşte şi fiecare celulă ne păraseşte... Ne decolorăm ca pentru un alt început, aici vine momentul se creează a opta zi a săptămânii, care durează cât noi.

(Iulia) Abia aştept să te mai strîng odată în braţe, e frumoasă dimineaţa asta şi pielea ta mai are încă aburul nopţii e numai bine să ne cuprindem. Să vă aud cum cîntaţi lîngă mine, ca balenele, apoi să mă sărutaţi amândoi cu ochii închişi. Îţi mângîi pielea de culoarea cafelei - ştiu că trupul tău e o cafea care mă ţine în viaţă... Ah şi pun în această cafea din laptele lui şi de îndată ce gust simt că nu aş mai adormi niciodată şi nici nu m-aş trezi, aşadar vă iubesc într-o prelungire a nopţii, cu perdelele trase, lumina să intre filtrat printre noi. Să găsim un ritm lent, relaxat, să ne trezim greu fiara din noi, să avem lentoarea aceea cu care te dai jos din pat în ultima vacanţă din liceu, apoi să mărim frecvenţa, să ne muşcăm sfârcurile pînă bestia va ieşi la iveală şi ne va înveli în dureri plăcute. Colţii ei vor creşte în noi ca nişte stalagmite în peşteri, un tunel o poartă stelară, care ne va duce direct în visele noastre colorate de realitate.

(Dana) mi-ar plăcea să călătorim peste tot în lume să facem dragoste iar şi iar, mereu în alt pat, mereu pe alte coordonate, lăsând în urmă cearşafuri umede, poezii topite şi cuvinte neînţelese de nimeni.

(Erik) dacă sărutările voastre m-ar ataca, aş muşca dintr-o lamă de gumă s-ar face instantaneu iarnă ca în reclamele alea, soarele ar apune la amiază şi pe pârtia de schi s-ar aprinde nocturna. Ah, puţin mai jos, aaahh, ne batem cu zăpadă, cu orice! Ne batem cu întuneric, ne lovim cu îmbrăţişări, vom scoate sălbăticia prin pori! La final, când ejaculez, vă cuprind gâturile de căprioară şi vă muşc până sângele va plesni ca un os!

(Iulia) Să faci dragoste cu noi în zăpadă, ca şi cum ar fi sfârşitul acestei lumi sau al oricăreia dintre lumile posibile. noi vom merge mai departe alături de tine, într-o lume a noastră, o lume care îţi lasă urme pe gât în care te dor al naibii genunchii în care nu-ţi mai simţi buzele şi îţi amorţesc maxilarele, o lume în care ţi-ai tăia pleoapele cu foarfecile să nu adormi niciodată ca să te pot privi pe săturate!

(Dana) Vreau să simt cum răsuflarea voastră fierbinte îmi arde toate căile sângelui, vreau să vă sărut pînă mă vor durea dinţii. Am suflat atât de multă viaţă spre voi încât mi-a amorţit limba!

(Erik) Hai să ne prăbuşim în pat ca într-o altă zăpadă, flămand voi veni peste voi, ca un urs fără blană, vă frâng în braţe şi ascult cântecul oaselor care pârâie. Hmm, vă adulmec feminitatea ca pe o pradă demult visată şi apoi mă înfrupt din fiecare din voi până vă dau lacrimile! Am să vă strîng în braţe pînă suflarea vă lasă însetate de aer şi am să vă ard trupurile cu limbile mele de foc, am să vă dezghioc pulpele aşa cum crap o scoarţă de copac căutându-i esenţa.

Ştiu, eu sunt setea ce arde pe gura unei cupe goale ca şi cum alte braţe m-au făcut să-mi fie din ce în ce mai sete să vă găsesc. Dacă mă întind cu umerii pe pământ voi sunteţi umbrele copacului ce iese din mine umbrele care deschid poarta către o nouă lume unde putem umbla goi, cu dragostea la vedere, o lume care nu e făcută decât din culori şi din noi ca şi cum am locui într-un tablou uriaş. În locul acesta când facem dragoste ni se amestecă luminile şi pictam universul, aici dragostea e o nouă creaţie a lumii în care noi suntem autenticii dumnezei.

În lumea aceasta ne-am iubi cu atâta evlavie încât vor mai adăuga trei sfinţi în calendare, ne vom iubi atât de pătimaş că vor completa numele păcatului cu numele noastre. Ne vom măsura vieţile cu palmele, cu săruturile, cu distanţele lipsă între noi, vom face din iubire un domino în care piesele se vor dărâma încontinuu aşa ca o nesfârşită cădere în gol, vom fi pe rînd şi bărbat şi femeie şi atunci când ne întreim privirile vom fecunda timpul şi de fiecare dată când vom face dragoste, ni se va rupe himenul inimii.

(comentariul lui Blackie) Soarele e o gaură-n curu’ cerului. Voi trăiţi pe acest pământ de căcat şi lumina se cacă pe voi. Întunericul e doar o mască pe care o purtaţi să vă ascundeţi defectele. Sunteţi frustraţi, banali, plictisitori şi n-aţi futut pe nimeni niciodată. V-aţi luat-o la muie întotdeauna şi nici nu v-aţi dat seama. V-a plăcut! V-am mai spus-o odată, vă repet: iubirea e amintirea unui viol. Terminaţi cu prostiile şi faceţi ceva, chiar şi un copil, tot e mai bine decât nimic. Sau măcar faceţi bani, mulţi bani!
Futu-vă-n cur de săraci!

Specatcolul se încheie cu piesa 7rain a formaţiei Front 242.

 
« StartPrev17331173321733317334173351733617337173381733917340NextEnd »

Page 17336 of 17362

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 202 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou