Home
Acestea sunt ultimele postari ale sectiunii
Gheorghe Constantin NISTOROIU: CALVARUL FEMININ DE LA MIERCUREA CIUC PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Thursday, 16 August 2018 09:22

 

  

   „Cruciaţii secolului XX nu se luptă cu păgânii pentru cucerirea

   Locurilor Sfinte. Duşmanul lor este o boală satanică, născută

   într-un creier bolnav, experimentată de un popor obidit şi incult,

   sub conducerea unor criminali ambiţioşi. Numele popular al acestei

   boli este<<Bolşevism>>.”( Dr. ANA-MARIA MARIN)

 

   Cine are răbdare, cine crede nădăjduind, cine se încumetă pe cărarea strâmtă şi abruptă a cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoşterii de sine, pătrunde miracolul Creaţiei, pătrunde misterul vieţii, pătrunde taina spiritului evanghelic, pătrunde azurul mistic al filocaliei serafice, săltând într-o uimire permanentă, cerească şi pământească.

   Aceasta este Calea, adică Libertatea care ne suie la Adevăr, la Adevărul care ne descoperă viaţa Vieţii, deopotrivă cu viaţa noastră, viaţa în care trebuie să sălăşluiască Iubirea pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru a te putea îndumnezei.

   Natura umană care îşi are izvorul ontologic în Voinţa divină-paradigma unităţii umane, implică conceptul de solidaritate ce dă sens concret formelor de manifestare, astfel încât Omul să se poată exprima printr-o conştiinţă morală, civică, religioasă, spre a se putea adăuga Elitei spiritual-religioasă, care se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale creştin-ortodoxe.

Pe această Cale se încumetă trei categorii de oameni creştini, fiinţiali, coslujitori ai Cultului ortodox: Omul simplu, ţăranul liber, credincios, natural, pur, pilduitor în fapte deosebite, iubitor de muncă şi de toate; Monahul-Omul simplu instituţionalizat, jertfitor a toate: familie, persoană, societate şi Omul Culturii-gânditorul creştin, cercetătorul, analistul, raţionalul, eruditul, misticul.

   Primii doi oameni au o comuniune divină, directă, pură, mărturisitoare, continuă.

   Omul cult al Culturii se converteşte spiritului Hristic propagând o intenţionalitate cerească, creindu-şi astfel sensul exprimării, al mărturiei poetico-filosofico-teologice.

   Primele categorii pot atinge mult mai uşor Piscul mistic al desăvârşirii, al Iluminării, al sfinţeniei fiindcă ei pornesc spre Dumnezeu direct, nativ, curajos, desculţi prin Iarba verde de Acasă, doar înflăcăraţi de Iubire.

   Omul Cult al Culturii, în general poate urca aproape de Vârful Cunoaşterii divine.

   Sunt şi excepţii, desigur.

   Toate categoriile au încorporate în conştiinţă gândirea veghetoare care, perpetuează de-a lungul timpului Conştiinţa de Dumnezeu, de Neam şi de sine.

   Omul cult al Culturii-gânditorul creştin îşi înţelege misiunea sa profetică la care a fost chemat, vede evenimentele ce se vor derula şi se alătură vremurilor călăuzindu-le înspre Voinţa lui Dumnezeu şi a Neamului său.

   Omul cult al Culturii-gânditorul creştin se defineşte şi se împlineşte deplin ortodox prin cele zece ipostaze profetice: mama, bunica, pedagogul, preotul, artistul, medicul, poetul, teologul, filosoful şi sfântul.

   Gândirea, raţiunea, credinţa şi iubirea lor în plenitudinea harului le conferă imperativul creaţiei cereşti întru modelul Creaţiei divine.

   Omul cult al Culturii este de fapt Sacerdotul ortodox al Tradiţiei şi Culturii Duhului.

   Nimic în afara credinţei, nădejdii, adevărului, libertăţii, iubirii, harului, jertfirii nu se defineşte a fi gândire divină, a fi gânditor profetic.

   Ateul, clădit pe raţiunea sa, fiind represiv nu poate fi gânditor, ci doar răufăcător: eretic, profanator, negativist, anarhist, nihilist, marxist...

   Să luăm un mic studiu de caz: O Icoană: chipul unuia dintre cei mai mari gânditori creştini, filosoful Petre Ţuţea şi un tablou: „gânditorul” Emil Cioran.

   Petre Ţuţea a iubit pe Hristos, Fecioara Maria, Apostolul Pavel, Mihail Eminescu, Adevărul, Libertatea, Suferinţa, Dragostea cerească, Jertfa, Dacia, Neamul, Ţara, Biserica, poporul, Cultura, oamenii simpli, oamenii culţi, oamenii de cultură, marii Conducători, a creat o Şcoală a gângirii socratice-creştine de o mare şi rafinată erudiţie, o antropologie creştină cu o profunzime teologică de un înalt spirit ortodox.

   Petre Ţuţea s-a recreat prin Dumnezeu, creându-se astfel rând pe rând, treaptă cu treaptă spre ipostazele desăvârşirii sale: Omul, Filosoful, Creştinul, Românul, Teologul, Eroul, Martirul, Mărturisitorul, Icoana Petre Ţuţea.

   Tocmai de aceea ne-a lăsat ca Testament pentru urmaşi, paradigma gândirii sale: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine din nicăieri şi merge spre nicăieri!”

   Petre Ţuţea a creat o Elită Spirituală. Cioran şi-a înfiat elitismul său nihilist.

    Emil Cioran nu a înţeles nimic din Înţelepciunea filosofului adevărat-Petre Ţuţea...    

     Nu a înţeles nimic din geniul profetic al Neamului protodac, nu a înţeles nimic din spiritul de sacrificiu suprem al acestui popor divers şi mult încercat, nu a înţeles nimic din Doina, Legenda, Poezia, Colindul, Credinţa, Tradiţia, Datina, Regalitatea, Preoţia şi Duhovnicia acestui Mândru şi Mare popor primordial.

   Nu a văzut Lumina celui pe care îl considera aproape şi nici Scara pe care Socratele dacoromânilor s-a urcat cu paşi săi serafici la Ceruri.

   Iată imaginea care i-a caricaturizat persoana scriitorului de limbă franceză din Exil:

         Dragă Petre Ţuţea,

„ ... Tu ştii că eu nu sunt scriitor român şi că nu-mi prea place să scriu cărţi. Mai bucuros stau de vorbă, ca să conserv, încă o dată, nimicnicia adevărurilor... Numai în dispreţul faţă de D-zeu m’am simţit bine şi la mine acasă. Aş vrea să fiu om politic numai ca să îmi pot verifica zilnic şi efectiv scârba de oameni... Te îmbrăţişează E. Cioran ( Emil Cioran, Ineu-Arad, 25 Iulie 1936,... CNSAS, scrisoare descoperită de Eleodorus Enăchescu)

   A se reţine: Scrisoarea lui Cioran data din anul 1936, an în care România pulsa de Frumuseţe, pulsa de Tinereţe, pulsa de Ortodoxie, pulsa de Românism!

   A se reţine: Cioran era în ţară. Era simpatizant cu tot ce se asuma în ROMÂN.

   Sau doar simula?

   Occidentul care, era în galopul ereziilor, nu l-a convertit, fiindcă era deja pervertit.

   Occidentul nu s-a mai ostenit să-i pună diagnosticul, ci doar i l-a confirmat: ateu, eretic, sofist, apostaziat.

   În traducere liberă sofism înseamnă amăgitor, înşelător, dar nu în sensul empiric al cămătarului, ci în cel „telectual” al proletcultistului.

   Sofismul nu este o credinţă întru Adevăr, ci o raţiune întru Cunoaştere, dar nu cea absolută, un fel de precept raţional ce nu poate fi infirmat logic. Logica la rândul ei aparţine unor multitudini de raţionamente cvasi totale iraţionale.

   Sofismul deci, este raţiunea care te duce la pierzare.

   Sofismul nu are nici axă, nici sens, nici Cruce, nici Înviere, ci doi adversari absoluţi: Adevărul şi Miracolul.

   Petre Ţuţea a fost/ este un filocalic sofianic. Cioran a rămas doar sofist.

   În faţa lui Petre Ţuţea te posterni de uimire, de bucurie, de luminare, de extaz.

   În faţa celuilalt vezi agonia, îl compătimeşti şi te costerni până la o adâncă mâhnire.

   Izvorul Elitei spiritual-religioase este Hristosul, respectiv sofianismul filocalic divin.

   Mergând către tine însuţi, către Chipul Lui, umbli către Dumnezeu. Şi păşind către El, ajungi către ceilalţi asemenea ţie în spirit şi jertfă.

   Îmbrăţişarea lui Hristos se face prin Cruce.Dar şi prin ceilalţi pătimitori creştini.

   Elita spiritual-religioasă trebuie să se intensifice întru desăvârşire, întru jertfă, întru iubire pentru a semnifica în plan ontologic, teologic şi mistic, în istoria umanităţii, conştiinţa misiunii sale.

   Elita spiritual-religioasă înainte mergătoare, trebuie să fie întru totul excepţională, trebuie să fie într-o permanentă confruntare în bătălia dintre Bine şi rău pentru a-şi rândui locul, credinţa, responsabilitatea, chemarea, alegerea, jertfa, suferinţa, iubirea.

   Toată energia, toată lupta, principiile conducerii, toată călăuzirea Elitei spiritual-religioase trebuie să purceadă din Dragostea de Dumnezeu spre integralitatea conştiinţei naţionale, pentru a birui în toate domeniile:fizic, psihic, religios, mistic.

   În fiecare popor, care trebuie să fie fiinţa Naţiunii sale, Elita spiritual-religioasă veghează la continuitatea veşnică a naţionalităţii sale.

   Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este de a îndeplini destinul naţiei sale în comuniune şi în conformitate cu Voinţa lui Dumnezeu.

   În Destinul multimilenar al Neamului Dacoromân, Elita Feminină a jucat roluri de excepţie în natura monarhică, socială, culturală, politică, religioasă, definind şi redefinind sensul mesianismului dacic, românismul, creştinismul ortodox.

   Elita Creştină Feminină Românească a secolului al XX-lea a înregimentat fiinţe inteligente, delicate, gingaşe, curate, spirituale, spiritualizate, harice, culte, dar mai ales neclintite în demnitatea şi idealul lor jertfelnic naţionalist-creştin.

   Tinereţea Primăverii lor, entuziasmul creator, elanul jertfitor, suferinţa izbăvitoare, rugul aprins al rugăciunii, ascetica îndurării, mistica iertării au regenerat Neamul.

   Corola lor s-a împletit în har prin toate Fetele frumoase ale României Carpatine.

Paralel însă cu această Cale, se află o Prăpastie cu cărări multe, cu trepte care coboară spre înfometatul Infern. Cărările sunt cugetele necuvincioase ale liberului arbitru, iresponsabilitatea, negarea, nihilismul, anarhismul, ateismul, erezia, schisma, iar treptele sunt pavate consecvent cu fapte ticăloase, permanent abominabile. Prăpastia este o adâncitură arhitecturală a Răului. Răul personificat, Răul organizat, Răul instituţionalizat, Răul mondializat care, dacă încă n-a devenit, va deveni în curând o APOSTAZIE ECUMENICĂ, conform planului Marşului Distrugătorului.

   Răul acesta, dincolo de faptul că provine de la MEFISTOLUL MÂNDRIEI DEŞARTE, de la CEL CĂZUT din graţia Cerului, ajunge în pulberea nimicniciei sale închipuindu-se sieşi, rostogolindu-se în marele său orgoliu care-i turteşte chipul boţit, ce tinde a se înfăşura în turiţa vanităţii sale, pentru a-şi creşte sămânţa neghinei lui în smocul individului frustat de prejudecăţi, prăvălit în insul mentalităţilor sterpe ce se zvârcoleşte în umbra rugului umbrit de spinii săi, aplecat spre sfâşiere, frângându-se apoi în vârtejul precarităţii complexelor ce-i impulsionează pulsul răutăţii sale, devenind: laş, trădător, vânzător, uzurpator, delator, ciripitor, mistificator, prigonitor, persecutor, torţionar, profanator, linguşitor, procuror, călău, politicianist, securist.

Miercurea Ciuc

   Temuta închisoare se află în centru oraşului care beneficiază de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de Habsburgi. Până în anul 1955 închisoarea a servit de adăpost deţinutelor de drept comun, apoi celor politice. În vara anului 1956, toate deţinutele persecutate religios şi cele politice au fost aduse la Miercurea Ciuc, unde au avut parte de un regim crunt de sever şi ermetic izolat faţă de lumea oropsită de afară.

După transportul infernal al dubei aproape fără aer, într-o beznă compactă, neprevăzută cu geamuri ori bănci erai azvârlit într-o curte mare, parcă erai eşuat pe un ţărm, unde în loc de pustiu întâlneai doar ura administraţiei spoliatoare.

   O clădire mare în formă de U, alcătuită dintr-un parter şi un etaj, mărginită de o curte pătrată, pardosită cu pietroaie era prima înfăţişare ce se remarca ochilor resemnaţi. Zidurile destul de groase, arăta arhitectura habsburgică a închisorilor din Ardeal, după chipul călăului asupritor al Neamului, Maria Tereza. Celula boltită se sprijină pe ziduri destul de groase, semănând cu o peşteră în care sunt adăpostite vaietele, chinul, îndurarea şi suferinţa celor mulţi, de multă vreme asupriţi, care i-au trecut pragul spre durere, spre sfâşiere. Zăvoarele uşii masive avertizau din start zornăitul de ghilotină al surghiunului care te aşteaptă, făcându-ţi viaţa calvar.

   Surghiunul concentraţionist ateu avea ca şi regiunea în sine două anotimpuri: unul foarte rece, când li se oferea totul: celulă, înfometare, frig, boli, percheziţii, jaluzele de lemn, stricteţe maximă, pedeapsă, cătuşe, epuizare fizică, teroare psihică, izolator şi altul încremenit peste care trona înveşmântat în ger, nimicul ca: nimic! nimic! nimic!

   Nimic nu le era permis: nici pachet, nici vorbitor, nici ziare, nici cărţi, nici scrisori, nici scris, nici vorbit, nici gânduri, nici şoapte... Nimic despre ce se întâmplă afară...

   „În unsprezece ani de zile, nu am ştiut de ai mei; în unsprezece ani de zile, nu am văzut un fruct, un măr, o ceapă; în unsprezece ani, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic... Mai rău decât atât, la Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi cum iesea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră.” (Aristina Pop-Săileanu, „Să Trăiască Partizanii Până Vin Americanii” Fundaţia Academia Civică-2008, p. 95)

   Totuşi, în acest mic infern al celulei-peşteră, trebuia să-ţi organizezi drama vieţii tale ce se desfăşura în analele regimului totalitar comunist.

   Deţinutele politic-religios au fost dispersate în celulele de sus, de la etaj. Comunicarea între celule se făcea prin morse cu aţă însăilată pe batiste sau cârpe care se scoteau şi se înşirau odată cu rufele duse la uscat.

   Frigul, foamea, frisoanele ţeseau o pânză de somnolenţă permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată ca un sloi de gheaţă.

   În timpul unui an de zile la Miercurea Ciuc, trei luni de zile sunt brodate pe răcoare, iar restul, celelalte nouă sunt încremenite de ger, peste pragul cărora de-abia puteau păşi amintirile printre zeghiile roase, din lumea de dinaintea închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne... Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

   În lumea de afară, bătea cu toiagul în poartă sfânta Naştere a Domnului-Crăciunul, sărbătoare care aduna la sânul ei Familia creştină, poporul creştin. Amintirile fragilelor deţinute cu mireasmă de zambilă au zbughit-o spre trecut, dar o mare parte s-au cuibărit tot în cotloanele celulelor altor temniţe care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau şi ele nemiloase din puţina căldură a trupurilor lor firave.

   Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea de April, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile să pornească sfioase, refăcând retrospectiv drumul Betleemului, drumul bătătorit peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în sfânta noapte Albă.

   Imaginaţia Fecioarelor, a Femeilor încarcerate, în seara de Moş Ajun se împletea cu magistralele colinde din vremea Satului în care s-a cuibărit multă vreme veşnicia ţăranului liber, creştin, mândru de datinile strămoşeşti, le-a răsfrânt imaginea, ca un arc peste timp peste Peştera care a primit bucuroasă pe cea mai Frumoasă şi mai Imaculată Fecioară a pământului, izgonită de vacarmul unei cetăţi cu oameni îmbuibaţi, neospitalieri, amestecaţi în realitatea sufletului lor mizerabil, care nici chiar în clipa divină a unei Mame în prag de naştere, n-au găsit o fărâmă de sentiment, dar cărora animalele le-a dat o lecţie de omenie, răsuflând cu căldura lor de suflet curat peste Aura Sfântului Prunc, recunoscându-L ca Împărat al Cosmosului.

   Ce lecţie de Nobleţe! Ce lecţie de Înţelepciune! Ce lecţie de Mărinimie!

   Cerul şi-a făcut reverenţă, iar Pământul s-a închinat tresăltând de bucurie.

   Naşterea Sfântului Prunc însemnând o altă Creaţie Hristică, o renaştere a omenirii spre o viaţă a Binelui, a Adevărului, a Credinţei, a Frumosului, a Libertăţii, a salvării Conştiinţei religioase umane.

   Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice.

   „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

   Sfânta Fecioara Maria şi dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin picurat din sufletele tinere îmbujorate de iubirea cerească.

   Binecuvântarea Domnului a tors din Caierul Colidului sufletelor lor, fulgi angelici de nea, cernindu-i peste steaua roşie a sistemului, peste temniţa încremenită a totalitarismului, peste peştera blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza.

   Suflul despotic al Cabalinei bântuia ca o fantomă, întreţinând armăsarii marxişti ce loveau turbaţi cu copitele în edificiul sfânt al Tradiţiei, în temelia Bisericii.

   Acea peşteră imensă clădită de monstruoasa fiinţă monarhică, care şi-a arondat samavolnic o Provincie creştină, o Ţară valahă ortodoxă a primit arhitectura sufletului ei de gheaţă unde încremenea totul, întronizând surghiunul, întronizând ura, întronizând groaza, întronizând tortura, întronizând crima, întronizând T.B.C.-ul...

   Deasupra tuturor relelor acelui spaţiu concentraţionar, ghimpat se ridica fiorul mistic strălucitor al Tinerelor inimoase, rugătoare, luptătoare care transfigura totul, care imprimau demnitatea şi jertfa sub cosmogonia muceniciei, sub aureola martiriului.

   În fiecare noapte albă a sufletelor lor serafice, Iisus intra nu numai ca în Celula lui Radu Gyr, ci şi în celulele în care erau prigonite toate conştiinţele moral-creştine.

   Mântuitorul intra înveşmântat în iubirea Sa, deodată cu Luna care se posterna voioasă în faţa acelor sclipiri pline de crezul lor, pline de har, pline de suferinţă, pline de nădejde, pline de jertfă, pline de dragostea întru Dumnezeu şi întru Neam.

   Suferinţa lor se preface astfel prin suişul mistic într-o dulceaţă curată, rafinată, misterioasă, profundă, binefăcătoare, salvatoare.

   Dacă chemarea lor a fost Suferinţa, alegerea pe care au venerat-o a fost Iubirea!

   Peste primăvara lor verde, înflorită încă, a căzut roua unui cântecel de primăvară.

   „Ne cheamă primăvara ca un cântec/ Şi se vor rupe vrăjile/ Care ţin legate florile./ Să scriem un poem cu păsări/ Şi, la marginea zilei,/ Va străjui soarele.../ Să chemăm primăvara cu un vers/ Şi se vor desface izvoarele/ Şi vor visa păduri şi ierburi/ Şi fugă de cerbi.../ Ca nişte inele de umbră./ Să chemăm primăvara cu o dragoste/ Şi-n ora de taină/ Se va deschide inima noastră/ Captivă într-o floare...”(Eugenia Indreica Damian-„Cântec”)

   Supravenerație Fecioarei Maria !

   Veneraţie tuturor celor ce poartă sfântul nume: MARIA, dar şi prietenilor mei !

           Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

 
« StartPrev12345678910NextEnd »

Page 10 of 17380

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 203 guests and 2 members online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou