Home Proză DORINA MAGARIN: Copacul Vieţii (PARTEA A II-A)
DORINA MAGARIN: Copacul Vieţii (PARTEA A II-A) PDF Print E-mail
User Rating: / 7
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Tuesday, 10 April 2018 10:20

 

***

            Au trecut ca vântul şi ca gândul prin coridorul înţesat cu muşcate, cactuşi, filodendron, au intrat într-o mică sufragerie ce se prelungea cu o cameră spaţioasă, cu geamuri mari, cu vedere spre şoseaua naţională. În camera aceea era Daria, slabă, încercănată, mult prea mică faţă de alţi colegi de vârsta ei, părea o păpuşă Barbie, îmbrăcată cu haine de pomană. Scufundată într-un fotoliu, se uita pierdută la zidul încăperii. Ochii îi avea scăldaţi în lacrimi. Auzind fâşâială în juru-i, a întors capul spre partea stângă şi văzându-i pe-ai ei, s-a repezit în braţele Mălinei şi deschizându-şi baierele inimii, a lăsat să se reverse petale mari de lacrimi. Plânsul pe care-l ţinea ferecat în făptura-i de vrăbiuţă, s-a revărsat ca stropii mari ai ploilor de primăvară. Au plâns aşa îmbrăţişaţi, împreună, au lăsat ca izvoarele de lacrimi să le spele toate suferinţele, iar când s-au liniştit, cea mică s-a îmbrăcat şi-au plecat acasă, la casa lui Gabriel, la casa cu numărul 517. Ana, care îi aştepta afară, în maşină, i-a invitat la ea, să mănânce, să doarmă. I-au mulţumit frumos, dar au decis să rămână la casa Lui, la casa Fratelui şi-a Tatălui. Ajunşi în casă, s-au dus în dormitor. Era singura cameră în care un foc adormit încerca să menţină căldura familială. Fără să se elibereze de hainele cu care era încotoşmănată, Mălina a deschis uşa teracotei şi-a aruncat câteva lemne din lada ce era rezemată de patul matrimonial, pat tapiţat cu pluş, de culoarea ghindei. Ştiind că au nevoie de cartea de identitate a lui Gabriel ca să îl poată aduce acasă, Dio s-a dus în camera dinspre Tătaia, cameră plină de igrasie, în care ştia că taică-săuîşi ţinea actele. Cu siguranţă că a vrut să caute în mobila verde, cu vitrină şi-a constatat că dulapul era închis căci revenind în dormitor, a întrebat-o pe soră-sa:

            – Daria, ai idee unde îşi ţine tata cheile de la dulap, unde-i buletinul?

            – Nu, nu ştiu!

            – Cu ce-a fost îmbrăcat, azi, la şcoală?

Întorcând capul mecanic spre un scaun negru, ergonomic, aflat în faţa calculatorului, Daria i-a răspuns:

        Cu asta!

Căutând precipitat prin buzunarele jachetei de culoare kaki, vătuită, cu glugă, jachetă primită de la soră-sa, Dio a găsit cartea de identitate, veriga cu toate cheile casei şi un foştomoc de bancnote. Era ultima leafă pe care Gabriel o primisese de la şcoala din Virda. De la şcoala din Goteni, lua salariul pe card. O mare parte din banii câştigaţi era reţinută de-o bancă pentru locuinţa ce-a fost cumpărată nu demult, la Miţişoara. Banii găsiţi în buzunarul jachetei erau împăturiţi în fluturaşul de salariu. Dio s-a uitat peste fluturaş şi-a numărat bancnetele. Nu lipsea nici un şfanţ.

        Sunt toţi!, spuse el.

-          Dio, zise Mălina, de banii ăştia va trebui să-i cumpărăm haine de înmormântare!

            Fără să pară că ar fi auzit cele spuse, Dio a ieşit din cameră pentru că cineva îl sunase. Pe Mălina a cuprins-o frigul, tremura din toate mădularele. S-a aplecat deasupra lăzii cu lemne, a luat o crestătură şi-a îndesat-o în foc, apoi s-a lipit cu spatele de ceramica abia încălzită. A sunat-o de câteva ori pe Hermina, pe mama micuţei, stabilită de vreo cinci ani în Occident. Hermina nu i-a răspuns. Îi intra mesageria vocală, aşa cum intră atunci când cineva nu e curios, nu vrea să stea la taifas cu tine. Daria se aruncase pe pat. Albă la faţă ca zăpada de-afară, cu privirile pierdute în gol, a început să cuvânte:

        Mălină, să nu-mi ceri să mănânc, tocmai a murit tata şi nu pot să mănânc nimic, nu mi-e foame! Ai înţeles?

Deranjată de vorbele celei mici căci Mălina tocmai voia să-i dea să mănânce, îi răspunse:

        Bine, Daria, dar nu vezi cum arăţi? Eşti vai de capul tău! Ce ai de gând? Faci ulcer!

            –   Nu, nu mănânc, nu pot, să nu-mi ceri asta!

După câteva clipe de tăcere, cea mică a continuat:

        Tata a venit de la şcoală. A aprins focul şi-a ieşit în stradă, să care apă, de la pompă.

Găleţile erau colosale, încăpeau în ele peste douăzeci de litri de apă, poate şi mai mult.

            – Le-ai văzut, Jorj, când ai fost pe la el, la Răureni?...

Daria a depănat mai departe:

        Tata a adus o vadră plină cu apă şi cred c-a vrut să se mai ducă după alta. A intrat în casă şi, spunând că e atât de frig afară încât nu mai poate ca să iasă fără ca să ia ceva pe el, s-a îndreptat spre scaunul pe care îşi avea puse hainele, cu intenţia de a-şi lua vreuna. N-a apucat să ajungă la scaun pentru că a căzut pe spate, lângă pat, a început să se zvârcolească, să horcăie. Ochii îi erau daţi peste cap, privirea îi era împăienjenită. N-am să uit niciodată privirile tatei! Oare ce-i trecea prin minte în momentele acelea?

            – În clipele alea cred că se lupta din răsputeri ca să trăiască, mai mult ca sigur că vroia să trăiască pentru tine, pentru voi, fraţii, dar mai ales pentru tine căci dintre toţi copiii săi, doar tu i-ai fost alături la bine şi la rău, numai tu i-ai adus lumina!

Fără să-şi întrerupă firul celor ce avea să le spună, Daria a adăugat:

            - Am început să-l strig, tati, tatiiiiii! Am sunat la 112, a fost pentru a doua oară când am sunat la numărul ăsta şi, cu o oarecare reţine a adăugat, prima oară am sunat anul trecut, când tata mi-a tras o palmă la fund pentru că nu vroiam să-mi fac temele. Acum, după ce-am sunat la urgenţe şi-am spus motivul pentru care am sunat, m-a cuprins teama, se întunecase, îmi era urât să rămân în casă singură, fără tata. Am fugit în stradă, eram dezbrăcată, îmi era frig, m-am uitat în juru-mi, nu trecea nimeni. Am alergat la vecina noastră, la Doiniţa, unde era să mă duc?

            – Ai procedat foarte bine c-ai sunat la salvare, că te-ai dus la ea! Ai dat dovadă de tărie de caracter, alţii de vărsta ta s-ar fi pierdut, tu ai procedat foarte bine!

            – De multe ori tata îmi povestea cum trebuie să mă comport atunci când el nu va mai fi, nu credeam că am să ajung să trăiesc asta! Doiniţa a venit la noi şi mai întâi i-a vorbit „Gabriele, Gabriele, scoală-te că sperii fata!”, dar văzând că tata nu dă nici un semn de viaţă, a luat o perinuţă de pe pat şi i-a pus-o sub cap, apoi a căutat o oglindă şi negăsind decât un ciob, cu care mă jucam când mă mai prosteam cu păpuşile, l-a luat şi pe acela şi-a pus ciobul oglinzii în faţa gurii, la tati. De ce i-a pus oglinda la gură, să vadă dacă mai trăieşte?

            – Da! Să vadă dacă se abureşte, să-şi dea seama dacă mai respiră.

            – Când a luat oglinda, mi-am dat seama că tati murise. Au venit cei de la salvare, l-au luat.

            – I-au făcut ceva?

            – Nu, n-au făcut nimic!

            - Nu i-au făcut resuscitare, n-aveau aparate la ei?

            – Nu, l-au pus doar pe targă şi l-au luat. Te-am sunat pe tine, pe Diodor, pe Cornelia, am sunat-o pe mama. Mama nu-mi răspunde niciodată când o sun...

            Cornelia a fost ultima femeie din viaţa fratelui Mălinei, una dintre puţinele doamne la care el a ţinut, chiar dacă fizic nu se prea potriveau, erau Pat şi Patachon sau puricele şi elefantul, cum obişnuia să spună înciudată cea mică, care n-o avea la inimă, aşa cum nu le-a avut la suflet pe nici una dintre femeile care aspirau să ajungă doamna M. Daria, cu sufletul ei de copil, îşi păstra credinţa sacră că o dată şi-o dată părinţii săi vor fi iar împreună. Mălina a cunoscut-o pe Cornelia la înmormântare. N-avea habar cum s-a împrietenit frate-său cu doamna din Floreşti, psiholoagă, manager la o grădiniţă, poate pe facebook, dar şi-a dat seama că cei doi s-au potrivit foarte mult din punct de vedere spiritual, că doamna aceea i-a înţeles măcar o parte din frământările prin care a trecut Gabriel, ani de-a rândul, altfel prietenia lor nu ar fi durat şi femeia nu ar fi străbătut lunar drumul din Ardeal până-n Banat şi nu ar fi trecut peste răutăţile inerente ale celei mici, care n-a putut să accepte nici o femeie în preajma tatălui ei... „Bătui la porţile străine/ În lovitura mea plângeau/ Splendori de doruri în ruine,/ Cântări de slavă ce-apuneau/ Şi-un suflet trist se obosise/Pe căi zadarnice de vise...”.

            Mălina şi-a îmbrăţişat cu tărie nepoata. Vroia să ştie că nu e singură. Amândouă erau pline de amărăciune. Desprinzându-se din braţele mătuşii, Daria s-a chircit pe scaunul de la biroul la care stătea când îşi făcea temele, scaun îngrămădit între peretele ce da înspre curte şi patul dormitorului şi-a continuat:

            - Nu am să-mi iert toată viaţa nişte vorbe pe care i le-am spus lui tati, ieri.

            – V-aţi certat?

            – Noi, toată ziua ne certam.

            - Ce i-ai spus?

            – I-am spus că dacă nu vrea să mă dea la ore de matematică, când voi fi mare, banii care ar fi trebuit să-i cheltuie cu mine pentru ore, îi voi da de pomană...

Mălina a rugat-o s-o resune pe Hermina.

            – De ce să o mai sun pe mama, nu vezi că nu răspunde? A vorbit Diodor cu ea.

            – Chiar dacă nu răspunde, maică-ta, sun-o! căci Daria, oricât de straniu ţi s-ar părea, trebuie să înţelegi un lucru, de-acum încolo doar ea este îndreptăţită să ia decizii în ceea ce te priveşte, voi două sunteţi o familie, Gabriel nu mai este. Fiecare dintre noi suntem răspunzători de soarta ta, însă nu putem trece peste ceea ce va hotărâ maică-ta, de azi înainte!

Diodor s-a întors din camera de zi şi de noapte a tatălui său, cu un teanc de acte. Unele hârtii erau înfoliate, altele erau puse în mape de plastic verzi, albastre, negre. Mălina i-a reproşat că a stat prea mult la poveşti cu nu ştiu cine. Nemulţumit de vorbele mătuşii, Diodor i-a răspuns:

            - Ce să fac, Mălină? Am şi eu un suflet care mă iubeşte. Voi nu ştiţi ce-i iubirea, nu credeţi în ea!

            – Nu există iubire, Dio!

            – Ba da, există! Voi, cei care nu aţi fost iubiţi nicicând cu adevărat, nu puteţi să credeţi că iubirea există!

            – Nu există iubire, Dio! Cine îţi spune că te iubeşte, te minte, nu există iubire, numai interese!...

            Amândoi au încercat să-şi tempereze pornirile polemice. S-au aprins şi nu era cazul să filozofeze pe tema iubirii. Dio s-a aşezat pe pat şi-a început să caute printre vraful adus. Răsfoia frenetic actele, căuta titlul de proprietate de la garsonieră. Asta a durut-o pe Mălina. Se gândea la ce a însemnat fratele ei pentru copiii cei mari, doar o vacă de muls?! Oare prin venele lor nu curgea sânge? Se gândea la vorbele pe care i le spusese odinioară frate-său, legat tot de dragoste...

            Era vara, se aflau la Cluj, Mălina se pregătea să dea admitere la facultatea de drept şi se îmbolnăvise biologic. Frate-său, deşi ar fi trebuit să plece cu profesorul Daicoviciu şi colegii săi în Munţii Apuseni, a rămas în oraş ca să se ocupe de ea. A cazat-o într-o cameră modestă, închiriată, într-o locuinţă aflată în apropiere de Dealul Feleacului şi venise s-o scoată prin oraş, la operă, la Boema, dar ea a refuzat. Fiindcă el insista, cumpărase bilete şi biletele erau scumpe pentru un student, Mălina i-a mărturisit motivul pentru care nu poate ieşi, avea dureri, nu era în formă. „Las’ nu te mai stresa cu examenul ăsta, ai să-l iei! Ai să vezi că la drept intră toţi proştii, tocesc nişte legi şi gata, dar o gândire abstractă, o gândire profundă, n-o au decât cei care fac filozofia şi-ţi spun asta nu pentru că eu sunt la filozofie, ai să te convingi!” Întristat că nu vor merge la operă, frate-său a plecat în oraş, dar s-a întors peste puţin timp cu ceva de mâncare şi-un coşuleţ cât un degeţel, împletit din crenguţe fragede de salcă, care avea înlăuntrul său muşchi, rizomi şi câteva imortele. Şi-acum Mălina avea întipărit în minte coşuleţul acela cu steluţe picate din cer, stele ce împrăştiau mirosul paielor umede şi-al muşchilor ce căptuşeau coşuleţul şi cât de vii erau culorile florilor! Îşi amintea că a trecut cu palma dreaptă peste corola florilor şi petalele înguste au lăsat să se-audă motete. Dându-i coşuleţul, frate-său a întrebat-o : „Suferi?... Sărmana de tine! Parcă văd că ai să-ţi iei vreun politehnist, care nu va simţi nimic pentru tine, pentru el vei fi doar o fătătoare. Când vei fi bolnavă, iar el nu va aştepta decât să ţi-o tragă, îţi va spune, hai dragă, mai eşti pe stop, mai eşti pe roşu căci pentru majoritatea bărbaţilor, femeia doar asta este, pocalul în care îşi varsă spermatozoizii... Ino, să nu cauţi niciodată bărbatul care să te înţeleagă că nu-l vei găsi, caută bărbatul care să te iubească!”„Dar cel care mă va iubi, va căuta şi să mă înţeleagă”, spusese ea, atunci. „Palavre, da de unde!...”Mălina îşi mai amintea că după ce-au mâncat nişte sandviciuri făcute din păine semi, cu brânză de oaie, roşii şi măsline negre, Gabriel a scos din plasa de plastic şi-o carte, un volum de poezii şi poeme de-ale lui Esenin, volum din care i-a citit Cântecul căţelei, Hai, cântă-mi, soră, cântecul pe care şi Sărută-mă mereu, chiar dacă... Pe prima pagină a cărţii nu-i făcuse nici un fel de dedicaţie, că doar nu era ziua ei, scrisese totuşi ceva şi anume „Cine-i Esenin?... Poate farmecul cel mai temut al adolescenţei mele... şi o surpriză formidabilă a existenţei în esenţa intrinsecă a «artei» sublime!!!” Iubea poezia lui Esenin şi-a făcut-o şi pe ea s-o iubească, aşa cum a făcut-o să iubească şi tragedia greacă şi a călăuzit-o să-i citească pe Eschil, Sofocle şi Euripide, iubea muzica grecească cântată la bouzouki, iubea...

            Negăsindu-şi rostul, Daria a deschis laptopul şi-a intrat pe contul de facebook al tatălui ei. Îi ştia parola, toţi cei trei copii ai lui Gabriel îi ştiau parola, el nu se ferea de ei, nu avea nimic de ascuns. Daria a tastat câteva cuvinte: „S-a stins din viaţă, tatăl meu... pentru cei care l-au cunoscut şi vor să-l conducă pe ultimul drum...” Mălina a început şi ea să se uite printre acte. I-a găsit diploma de învăţător, de la liceul pedagogic din Rambeseş, liceu absolvit în anul şcolar 1977-1978, cu media generală nouă şi şaizeci şi şase de sutimi. Cât frate-său şi-a purtat paşii prin oraşul al cărui farmec îl dădea Teiuşul, parc prin care îi plăcea şi Mălinei să hoinărească, în anii de ucenicie de la clasa de educatoare, Gabriel la avut mentor pe George Suru,poeta cărui moarte prematură l-a făcut pe frate-său să sufere şi să afirme că toţi oamenii mari ard ca o flacără şi se sting. De la maestul din oraşul aflat la confluenţa râurilor Sebeş cu Timiş,frate-său primiseseîn dar, de ziua numelui,cartea de poezii Când dragostea e pasăre cântătoare. I-a găsit şi diploma de absolvire în anul 1983, a facultăţii de istorie şi filozofie, specializarea filozofie-istorie, din oraşul din Ardeal, facultate terminată cu media opt, a facultăţii de drept din Cetatea Dâmboviţei, profilul ştiinţe juridice, facultate absolvită în anul 1991, cu nota nouă, diploma de master, din 2007, specializarea cultură şi management în spaţiul european, livretul militar. Mălinei i-au dat lacrimile. Regimul i-a mâncat viaţa fratelui său şi-apoi l-a răpus. Gabriel n-a ales să bată palma cu securitatea, nici în liceu, nici în facultate, chiar dacă securiştii l-au curtat cu asiduitate, el n-a ales să trădeze şi nici să-şi părăsească ţara, aşa cum o făcuse verişorul lor, Markus, ajuns mare diplomat inginer într-un stat din Europa Centrală sau bunul său prieten Nego, stabilit în regatul de la ţărmurile Mării Baltice. Deranjată de faptul că pe nepotu-săunu-l interesa decât găsirea actului de proprietate al garsonierei, Mălina i-a tăiat avântul:

            - Degeaba cauţi doar actul ăla, Dio! Când ve-ţi face succesiunea, veţi face moştenirea după toate bunurile mobile şi imobile ale lui Gabriel.

Atunci, Diodor a sunat-o pe maică-sa şi i-a spus că se culcă:

-          Mai caut dimineaţă!

Din vorbele acelea, Mălina a înţeles că maică-sa îi dăduse directive, iar el nu făcea decât să-i asculte instrucţiunile.

Închizând laptopul, ce mică a grăit:

            – Când voi fi mamă şi voi avea copii, iar copiii mă vor întreba despre bunicul lor, le voi spune că nu au bunic pentru că tatăl meu a murit când eu aveam treisprezece ani. N-am să adorm, nu pot!..., dar săracul Pui Mic s-a cuibărit cu capul la sânul Mălinei şi-a adormit instantaneu. Prin ce trecuse ea, prin ce trecuse? Dioa adormit şi el destul de repede, Mălina a rămas de veghe, să bage pe foc. Camera era cuprinsă de-un frig ca-n peşteră, în ciuda faptului că Mălina îndesa cu dărnicie lemne în sobă. Lumina de veghe din camera alăturată şi cea de la stâlpul de curent electric, aflat în faţa casei, se revărsa cu tristeţe peste camera sumbră. Din când în când, Mălina se ridica din pat, deschidea uşa de fontă, care scârţâia a naibii de tare şi azvârlea lemnele în gurile de flăcări, apoi închidea uşa şi rămânea pironită locului, aducându-şi aminte de fel de fel de scene. Când Gabriel era căsătorit cu prima nevastă, dormitorul era tot acolo, era însă o altă mobilă, din lemn de brad, cu motive florale, lăcuită. În locul biroului Dariei, atunci era pătuţul în care au dormit, rând pe rând, Diodor şi Onelia, pătuţ tot din lemn de brad, dar fără modele şi nelăcuit. Camera era pe atunci mai aerisită, acum era mult prea aglomerată cu bucăţi de mobilă care nu-şi aveau rostul. În camera aceea i-au crescut copiii fratelui său, până într-o zi...

            În jurul orei patru, dimineaţa, s-au trezit şi nepoţii. Dio a continuat să caute cu stăruinţă actul pe care-l vroia şi dând peste hârtia cu pricina, a sunat-o liniştit pe mă-sa:

            - Mamă, l-am găsit!

A citit şi Mălina contractul de vânzare-cumpărare. Frate-său dăduse o grămadă de bani pentru o chichineaţă, aflată într-un bloc ce era pe vremuri cămin de nefamilişti pentru muncitorii ce lucrau în industria lânii, care, ce-i drept, era într-o zonă bună, în apropierea inspectoratului judeţean de poliţie şi asta îţi dădea un sentiment de siguranţă. Frate-său a fost bătut la cap de fiul lui ca să cumpere locuinţa respectivă, altfel, Dio i-a spus că nu-l va ţine la bătrâneţe, că nu mai vrea să ştie de el, că de, fetele, surorile lui, se vor duce fiecare în lume, se vor mărita şi cine altul va avea grijă de taică-său decât Dionel?!... S-au îmbrăcat. Au stabilit să plece ea, Mălina, împreună cu Dio la Rebiţa ca să-l scoată pe Gabriel de la morgă. Pe Daria, au decis să o lase la Ana. Daria nu a fost prea încântată, ar fi vrut să meargă şi ea cu ei.

            – Nu te pot lua cu noi, Daria, i-a zis Mălina, nu vezi ce vreme haină e şi-avem de umblat, nu glumă! Ce vrei să facem cu tine?

            A sunat Hermina, mama celei mici. Mălina a vorbit cu ea. Fosta cumnată plângea. Vroia să vină peste o săptămână în ţară să-i aranjeze fratelui ei, Ştefi, dosarul de pensionare pe caz de boală. Şi-a anulat zborul şi spunea că are să vină mai repede, sămbătă. Nu era pregătită de-o astfel de nenorocire, nu avea bani, dar a zis c-a vorbit cu mama ei, stabilită peste ocean de aproape treizeci de ani, în „oraşul vânturilor”, şi că aceea îi va trimite Mălinei, prin Western Union, câteva sute de dolari, ajutor pentru înmormântare.

            – Măcar atât pot să fac şi eu pentru el, ne-am iubit, o avem pe Daria, împreună.

            Mălina a plecat cu cea mică la Ana. Amândouă au bătut străzile ghemuite şi ajunse odată la casa femeii, a rugat-o pe-aceea să-i dea Dariei să mănânce, s-o culce, să fie atentă atât cât putea cu micuţa căci şi Ana avea în juru-i alţi cinci copii care erau ai ei, dintre care Sebi, mezinul, era mai special şi avea nevoie de mai multă atenţie. În acelaşi timp a rugat-o pe Ana să mai tragă o fugă şi pe la casa lui Gabriel ca să întreţină focul, să nu-l lăsase să se stingă. Toate trei s-au urcat în maşina Anei şi-au mers la casa fratelui ca să-i dea cheile casei şi să-i arate unde-s lemnele. Cele două femei au orbecăit căutând locul unde erau depozitate lemnele, fără să găsească nici o buturugă, nici un ciot, nici în şupă, nici în spatele coteţului de găini. Învârtindu-se pe loc, Ana a întrebat-o pe cea mică:

        Daria, unde aveţi lemnele?

Nepoata a ridicat neştiutoare din umeri şi-a răspuns:

        Nu ştiu!

        Cum de n-ai habar, nu locuieşti tu în casa asta, ce gospodină vei fi?

        Nu ştiu, tata făcea focul...

            Tot căutând şi căutând, au găsit într-un sfârşit lemnele, depozitate sub şopronul unde stăteau pe vremuri caprele. Nu mai erau multe. Erau câţiva butuci de stejar, mâncaţi de carii, câteva braţe de lănteţi, din lemn de brad. Dacă frigul ce se aşternuse ca-n codru ţinea, într-o săptămână-două lemnele s-ar fi terminat. Mălina a lăsat-o pe cea mică împreună cu Ana şi-a plecat însoţită de nepotu-său ca să plătească cultul. Nu departe de locuinţa fratelui său locuia unul dintre paracliseri. Ajunşi în faţa casei aceluia, au sunat la sonerie, au bătut pe la geamuri, au bătut în poarta din parchet, nimic! Mălina a deschis poarta. Un câine mare, cu priviri scânteietoare ca al artificiilor ce le aprindeau copiii la bradul de Crăciun, din rasa Boxer, stătea cuminte pe coridor şi se uita fără teamă la intruşi. De frică, Mălina a închis poarta, n-au cutezat să intre. Au plecat mai departe, la primărie. Acolo au aflat cam la ce oră aveau un mijloc de transport spre oraş şi unde este staţia. Plecând de la primar, Mălina a mers la şcoală şi-a anunţat decesul fratelui, rugându-i pe profesorii prezenţi în cancelarie să-i motiveze absenţele Dariei. S-au aciuat la colţul şcolii, ea, Dio şi alţi consăteni, în aşteptarea microbuzului ce urma să vină. Frigul sec al iernii părea că-şi bate joc de suferinţele oamenilor căci tot stând şi aşteptând, Mălina simţea că-i îngheaţă şi mâinile şi picioarele şi-atunci a spus:

            – Nu mai pot, am îngheţat, Dio! La ce oră vine şi microbuzul ăsta?

            – Nu ştiu, Mălină! Parcă eu n-am îngheţat... şi uite, mă vezi, am cojocul pe mine? I-am spus şi mamei să aibe grijă cum se îmbracă. La noi, în Severin, e mai cald.

Nepotu-său era într-adevăr mai înfofolit, ea, mai flu-flu. Avea un fâş lung, indigo, matlasat, cu glugă, cumpărat în urmă cu câţiva ani, la un preţ de nimic, avea un pulovăr gros pe dedesubt, avea bocanci în picioare, ce-i lipsea? Îi lipseau şosetele de lână! Mălina a început să-şi strângă degetele de la picioare şi-apoi să le dea drumul, dar cum nu se zărea nici urmă de autobuz, a început să patruleze în sus şi-n jos, pe trotuarul crăpat, din faţa şcolii. A apărut din senin un bărbat înalt, cu dinţii vătămaţi de nicotină, îmbrăcat în stil occidental, prieten de-al fratelui, mult mai tânăr. După ce le-a spus concoleanţe, le-a povestit că el a plecat de ceva vreme în Galia, că s-a împământenit acolo, dar că mai vine uneori pe-acasă şi transportă antichităţi, cu asta se ocupă, din asta trăieşte. Ce-a mai spus, a surprins-o pe Mălina, spunea că i-a dăruit demult, tare demult, lui Gabriel nişte cărţi vechi, pe care acum, le-ar vrea înapoi. În jurul lor s-au mai strâns ceva oameni. Unul, mai jerpelit, cu părul negru, lung şi nepieptănat, a apărut de după colţul şcolii spunând:

            – A murit, mă’, profesorul ăla care voia să candideze de primar.

La biserică au început să se trăgă clopotele: bang, bang, bing-bang, bang, bang,... Cineva i-a atras atenţia să fie atent la ce spune... N-au crezut că vor prinde locuri în microbuz, din fericire, atât ea, cât şi nepotul ei, au găsit locuri libere, atunci când au urcat, alţii însă, au fost mai puţin norocoşi. În microbuz, Mălina a simţit cum se dezgheaţă şi valul de căldură ce părea că o învăluie, a făcut-o să-şi lipească capul de speteaza scaunului capitonat cu o ţesătură de un verde aprins. Au coborât la cap de linie, în Rovândari, şi s-au îndreptat cu paşi hotărâţi spre spital, chiar dacă troienele prin care îşi croiau drumul păreau că-i ţintuiesc locului. Îndârjindu-se să înainteze, nepotu-său i-a spus:

            – Dacă aş fi venit singur, nici n-aş fi ştiut pe unde să merg!

Trecură de clădirea Muzeului Banatului Montan, locul de întâlnire al profesorilor de ştiinţe sociale cu inspectorul Magas, un bărbat înalt, bine clădit, plecat şi el în lumea nefiinţei. După o cotitură a străzii, zăpada părea mult mai mare şi pleşcăită. Se afundau până pe la glezne în făina iernii şi înaintau bătând mai mult pasul pe loc. Când s-au apropiat de sediul spitalului, aflat în faţa unei coline, au traversat şoseaua neregulamentar şi, ajunşi în dreptul grilajului de la intrare, Mălina a exclamat:

        Aici este începutul şi-aici e sfârşitul!

        De ce începutul şi sfârşitul, Mălină?, întrebă Dio.

        Aici l-am adus pe lume pe Celeste, era tot aşa, într-o iarnă, aici venim să-l luăm pe Gabriel.

Au întrebat portarul cum pot să ajungă la morgă. Acela i-a îndrumat pe unde trebuie s-o ia. Au intrat pe cea de-a doua uşă a clădirii. Parcă nimic nu s-a schimbat într-aţâţi zeci de ani. Erau aceleaşi coridoare obosite de cât au fost de bătătorite, aceeaşi vopsea pe pereţi, acelaşi dute-vino, doar geamurile şi uşile nu mai erau din lemn, erau din termopan, însă era acelaşi du-te vino. Oameni cu feţe abătute se perindau în toate direcţiile ca furnicile dintr-un furnicar, parcă n-aveau ţintă, parcă vânzoleala lor nu-şi avea nici un rost. Au ajuns în dreptul sălii în care aşteptau cei duşi pentru vecie. Pentru fratele ei, triajul fusese făcut în urmă cu o seară. Au bătut la o uşă alăturată şi au spus ce vor. Doamna care era înăuntru le-a dat un număr de telefon, era al asistentului de la morgă. Dio l-a sunat pe asistentul de gardă, a vorbit cu el, era prin spital, pe la nu ştiu ce etaj. I-a spus să-l aştepte. Au aşteptat, au aşteptat şi-au aşteptat. Într-un târziu a apărut asistentul. Era un domn slăbuţ, la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-un trening de culoare gri, peste care avea aruncat un halat alb, gros. Părul avea aceeaşi culoare ca şi părul fratelui Mălinei, de culoarea spicelor de grău ce dau în pârg şi tot ca părul fratelui ei, era ondulat. Faţa îl trăda că era alcoolic. Putea fi altcumva?! Ce meserie mai e şi asta?! Mâinile fine, cu degete albe, cadaverice şi lungi... Ar fi putut să ajungă un bun pianist. La pian ai nevoie de degete lungi... Domnul în cauză le-a spus că nici nu s-au apucat să-i facă autopsia lui Gabriel, că trebuie să treacă douăzeci şi patru de ore de la data constatării decesului şi-abia după, au voie să-l disece. În timp ce vorbea cu ei, uşa de la sala în care erau cei care părăsiseră lumea asta meschină s-a deschis şi-a lăsat să se întrevadă câteva paturi, câteva tărgi pe care se aflau răposaţii nu ştiu cui. „Minunaţi când tăcem, gălăgioşi când vorbim,/Înşelaţi şi mâhniţi, alergând spre sublim,/Părăsiţi chiar în timp ce şi noi părăsim,/Lângă trepte de bronz să vedem şi să ştim,/Suntem oameni... Chiar dacă ştia că nu li se va permite să pătrundă în morgă, Mălina l-a întrebat pe asistent dacă le dă voie să-l vadă pe frate-său. Acela a negat, dar le-a spus să revină mâine dimineaţă cu cineva care să-i facă îmbălsămarea. Mălina l-a mai întrebat dacă nu cei de la spital fac acea acţiune. I s-a răspuns că nu, că celor de la pompe funebre le revenea datoria să facă treaba aceea. Mălina şi nepotul său au plecat de la spital şi-au început să ia magazinele la rând, în căutare de cele trebuincioase înmormântării. Au ajuns la periferia oraşului, fără să fi găsit absolut nimic. Pe partea dreaptă, în apropierea fostei fabrici de textile, se afla o clădire pe care scria: pompe funebre. Au intrat în clădirea aceea şi s-au uitat la sicrie, la lumânări, au întrebat dacă fac mâncare pentru pomană, s-au interesat de preţuri. Au rătăcit în zadar fiindcă nu au găsit ceea ce vroiau. Prin magazine erau numai chinezisme sau turcisme, de proastă calitate. S-au reîntors, tot pe jos, în centrul oraşului şi s-au decis până la urmă şi-au cumpărat un costum de stofă bleumarin. Dio a făcut proba la haină.

            - E bună! Tata se potrivea la mărimi cu mine.

De la acelaş magazin micuţ, ascuns între blocuri turn, au luat şi o cămaşă albă, ciorapi, lenjerie intimă, pantofi. În timp ce făceau cumpărăturile, i-a sunat soţia verişorului Ninel şi i-a întrebat unde sunt. Şi-au dat cu părerea, nu ştiau strada, însă Mălina i-a explicat cam care-i zona. Luizale-aspus să stea locului că bossul va veni cu maşina după ei, să-i ducă ca să ia o gură de mâncare. Ce bine le-a prins că văru-său i-a pescuit din oraş! S-au mai dezmorţit şi-n plus, au mâncat pe cinste. Luiza, o bucătăreasă excelentă, ce face nişte ciorbe rădăuţene, cu multe legume şi borş, fără carne, de care îţi aminteşti toată viaţa, îi aştepta cu masa pusă. Când l-a născut Mălina pe Celeste, Luiza îşi trimitea zilnic bărbatul la maternitate cu sufertaşul, cu ciorbă săţioasă. Şi fratele Mălinei, Gabriel, a fost de câteva ori pe la maternitate, în cele zece zile, cât soră-sa a stat pe-acolo. A trecut ca să-i aducă fructe şi să-i povestească că se iviseră probleme cu toptanul, cu primul soţ al nevestei sale, Selia, femeia care-l adusese pe lume pe Diodor şi care mai avea alţi doi copii din prima-i căsnicie. Dio era micuţ, avea patru luni, a venit în familia lor cu patru luni mai devreme decât văru-său...

            Flămânzi şi înfriguraţi, au mâncat ca lupii, felu-ntâi, felul doi, au băut ceai cu aromă de zmeură, îndulcit cu miere adusă din regat, s-au îmbrăcat şi Ninel, verişorul Mălinei, dar şi naş al copilului ei şi-al nepotului, i-a dus cu maşina în acelaşi loc de unde i-a luat şi i-a lăsat s-aştepte microbuzul ce urma să-i ducă la Răureni. S-au pendulat de-a lungul bulevardului, au traversat şi la un moment dat au intrat într-o florărie din Complexul Victoria. Mălina a întrebat de candele, de jerbe, în cât timp se fac coroanele, cât costă. Au revenit în staţie. Liceeni şi oameni care au fost pe la oraş cu treburi, s-au strâns ca albinele la fagurii cu miere. A apărut microbuzul, au urcat în el şi până la Răureni, au moţăit. Coborând din vehicul s-au dus mai întâi la unul dintre cantori, au plătit cultul şi slujba ce urma să fie făcută de popă, apoi s-au dus acasă. Nu ardea nici un foc în sobă, aşa că au mers la Ana, au vorbit cu cea mică şi-au plecat la Tătaia, la pompe funebre, de unde nu prea aveai ce să alegi. Au cumpărat până la urmă un sicriu simplu, nici prea scump, nici prea ieftin şi-au stabilit că a doua zi dimineaţa, cei de la pompe funebre, din Tătaia, să meargă cu maşina lor la spitalul din Rebiţa. Înapoindu-se la Răureni, Mălina s-a gândit c-ar fi mai bine să plece cu trenul de seară, la Rebiţa, să doarmă la Ninel şi să plece de la el, dis-de-dimineaţă, la morgă. Ana le-a pus să cineze. Telefoanele zbârnâiau, când la mobilul Mălinei, când la mobilele nepoţilor. Când răspundea Mălina, tuturor celor care o apelau, le repeta cum s-a întâmplat nenorocirea căci toţi, după ce spuneau nelipsitele condoleanţe, vroiau să afle dacă Gabriel se ştia bolnav cu inima şi mai vroiau să ştie ce-o să se-ntâmple cu cea mică. Înainte de-a pleca la gară, a sunat Florenţiu, verişorul cel mare, din Oltenia, învăţător în satul de baştină al mamei Mălinei. Acela s-a scuzat că nu va putea veni la înmormântare din cauza distanţei şi-a vremii, nu-şi prea găsea vorbele. Şi el era năpăstuit căci rămăsese văduv şi-avea două fetişcane. Vrând să vorbească cu Daria, Mălina i-a dat-o la telefon, iar cea mică a vorbit cu unchiu-său, a vorbit, a vorbit şi-a vorbit...

            S-au pus în maşina Anei şi-au mers la casa fratelui şi dându-i cheile,Mălina a rugat-o pe Ana să pregătească camera din mijloc, în care urma să-l pună pe Gabriel, după, Ana i-a dus la gară. Mălina şi Dio au urcat în trenul ce venea de la Miţişoara şi s-au înghesuit pe-o banchetă. Şi-au descheiat doar hainele, fără ca să le dea jos. Mălina privea prin zăbranicul nopţii şi încerca să nu se gândească la nimic, dar imaginea morţii celor dragi îi stăruia în minte şi pustiul din sufletul ei se lăţea pe măsură ce realiza că nu mai are frate, că nu mai are părinţi. Diodor vorbea la telefon cu maică-sa. Mălina nu era atentă la ceea ce-şi spuneau, erau baliverne, auzea doar frânturi, dar când nepotu-său o întrebă pe mă-sa:

        Mamă, când vii, că n-o mai suport pe Mălina!, Mălinei i-a sărit ţandăra:

        Nu mă suporţi? Nesimţitule! Ce ţi-am făcut, Dio, de nu mă suporţi?

        Nu mai suport să aud cum spui, la telefon, cum a murit tata.

            – Dacă lumea mă întreabă cum a murit, ce vrei să spun, vrei să tac? Tu nu suporţi să m-auzi povestind, dar cea mică, care l-a văzut murind sub ochii ei? Nu mă suporţi că umblu cu tine? Crezi că-mi face plăcere să mă plimb pe frigul ăsta? Ceea ce fac eu, trebuia să faceţi voi, familia! Maică-ta, bate câmpii doar cu coroanele. Vorbeşte de coroane, după ce s-au judecat ani de zile?! Până la coroane, vezi, mai sunt multe! Trebuie mai întâi să-l scoatem pe Gabriel din spital, apoi, trebuie cumpărate prosoape, batiste,... Umblu cu tine din respect pentru Gabriel fiindcă mi-a fost Frate şi din respect pentru Tine căci mi-ai fost alături atunci, când a murit Bunica, dar drumurile astea nu trebuia să le fac eu!

Diodor nu-i răspunse. Între ei s-a aşternut o tăcere mormântală. Cei din bou-vagon, care şi-au întors capetele înspre ei, atunci când Mălina şi-a ieşit din fire, şi-au continuat fiecare discuţiile. Era un zumzet de gâze peste care se auzea şuieratul trenului şi pârâitul vagonului. Au trecut prin scurtul tunel şi iată, ajunşi în Rebiţa, s-au scoborât şi-au căutat un taxi. Au găsit unul după ce-au trecut podul, peste Bârzava. În câteva minute erau în apartamentul verişorului. S-au întins la poveşti. Pe Leo, fiul verişorului, Mălina nu l-a mai văzut de la înmormântarea mamei. Crescuse foarte mult, era un tânăr destoinic. La un moment dat, Mălina s-a retras în camera ce i se pregătise pentru somn. Dimineaţa s-au trezit devreme. Au luat micul dejun şi-au plecat printre blocuri, pe scurtătură, la spital. Au luat-o printr-o fundătură din care au reuşit să iasă, în mod neaşteptat, în apropierea spitalului. Ajunşi la morgă, după multă tura-vura, s-a primit şi actul constatator. Au luat un taxi şi s-au dus la procuratură. Dio a urcat la procurorul de serviciu. Cu hârtia primită şi de la acela, s-au dus apoi la serviciul de evidenţă al persoanelor, de la primărie. Acolo au lăsat certificatul constatator al decesului şi cartea de identitate a lui Gabriel şi, pentru că trebuia să revină peste nu ştiu câte ore, au plecat ca să cumpere prosoape şi batiste. Afară vremea se înmuiase, ploua, iar ei umblau tăcuţi şi trişti prin ploaie. Au luat câteva zeci de prosoape pentru bărbaţi, câteva zeci de prosoape pentru femei, câteva zeci de batiste. Tocmai ce-au reuşit să le îndese în două plase enorme, când cei de la pompe funebre l-au sunat pe Dio şi i-au spus că sunt la spital. Mălina a luat autobuzul şi-a plecat la spital ca să-l ia pe frate-său, Dio a rămas ca să ridice actul de deces, de la primărie. Când Mălina a ajuns la poarta spitalului, maşina celor de la pompe funebre, din Tătaia, tocmai ieşea şi vroia s-o ia la sănătoasa. Le-a făcut semn cu mâna şi i-a oprit. A crezut că aveau nevoie de ea ca să-l ridice pe Gabriel de la morgă, dar ei îl luaseră hoţeşte, fără ca ea să fi fost de faţă, fără ca ei să fi avut vreun act. I-a întrebat dacă l-au spălat, l-au îmbălsămat, l-au îmbrăcat şi i-au răspuns că au făcut tot ceea ce era de făcut. Mălinei i s-a părut că toate s-au făcut mult prea repede, de când l-au sunat ei pe nepot şi până a ajuns ea la spital, ştia că toate operaţiunile acelea necesitau mai mult timp, dar şi-a dat seama că era zi de vineri, zi scurtă, şi oamenii erau grăbiţi să meargă pe la casele lor. Cioclii şi-au încasat doar banii, treaba au făcut-o de mântuială, ba mai mult, nu s-au sfiit să-i fure costumul de haine pe care îl cumpăraseră pentru înmormântare, însă asta Mălina a constatat doar când au fost ajunşi la Răureni căci acolo, în faţa spitalului, Mălina a vrut să deschidă portiera din spatele maşinii şi să ridice capacul sicriului, să-şi vadă fratele, dar şoferul şi cel de lângă el au zorit-o:

            - Lăsaţi, doamnă, e totul în regulă, îl vedeţi când ajungem la destinaţie!

            A urcat şi ea în maşină, în faţă, stătea înghesuită, fără să creadă că totul e cum trebuie şi fără să creadă că era bine să stea trei persoane acolo. Dacă îi prindea poliţia, poate că se alegeau şi cu o amendă, dar n-au avut şi ghinionul ăsta! Şoseaua şerpuia în apropierea râului Bârzava. Au trecut cu maşina prin Câlnic, cele trei Bocşe, Berzovia,... Mălina îşi arunca privirea pe geamul micuţ, fumuriu, din dreapta sa. Zăpada zgronţuroasă, murdară, aflată la marginea şoselei, pustiul străzilor şi fumul ce se înălţa pe hornurile unor case îi întregeau dezolarea. În urmă cu douăzeci şi şapte de ani, tot aşa, într-o iarnă aspră fusese să-l aducă acasă pe nana de la spitalul din Rebiţa, numai că atunci el fusese internat la contagioase, avusese hepatită, acum, îl conducea pe ultimul drum. Pe dealurile din prejurul Bocşei veneau uneori, primăvara, cu Bejica, Olcitul de culoare crem, poreclit astfel de Gabriel. Oricât de mică era maşina, încăpeau în ea şase persoane. În faţă stătea Gabriel şi Selia, prima sa mare iubire, prima soţie, în spate, Mălina, Celeste, Adreea şi Diodor. Se aşezau pe iarbă, mâncau şniţele făcute din piept de pui, pui de casă, crescuţi sănătos, cu mălai, grăunţe de grâu şi iarbă, nu mortăciuni de la Avicola, mâncau caş prospăt şi roşii, admirau pădurea ce se înălţa semeaţă, la o aruncătură de băţ de locul unde poposeau ei. Se plimbau prin pădure, culegeau toporaşi, făceau bucheţele, împreunau plăpândele flori cu frunzele ce le rupeau de la aceeaşi tulpină, flori care se ofileau de fiecare dată, până la Răureni. Întotdeauna i-au plăcut Mălinei frunzele de ferigă, frunzele zimţate, penat divizate şi sporii. Forma lor o asemuia cu triunghiul isoscel, cu piscurile, iar pe vârf ajung doar cutezătorii...

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 231 guests and 1 member online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou