Home Teatru Adrian BOTEZ: TEATRU (3 PIESE)
Adrian BOTEZ: TEATRU (3 PIESE) PDF Print E-mail
User Rating: / 1
PoorBest 
Written by Ştefan Doru Dăncuş   
Saturday, 09 June 2018 09:39

3-ZALMOXIS

-misteriu, în trei acte-

LISTA PERSONAJELOR (în ordinea intrării în scenă)

Ciobanul I – VASILE

Ciobanul II – ION

Baba

Călugărul I - PARALITICA CRUCE

Călugărul II – TÀNTALOS, ORBUL

Călugărul III – NEBUNUL/VIZIONARUL

Călugărul IV – TÂRÂTORUL FĂRĂ SUFLET/SUFLARE (Fostul LUCIFER)

Bătrânul Mag şi Paznic al Templului Muntelui Ascuns/KOG-A-ION-ul

Făptura Orbitoare

*

Când se petrec cele figurate de noi, mai jos? Nu ştiu…chiar nu ştiu…cândva. Şi unde? Undeva…nu ştiu exact…acolo unde Muntele Ascuns, KOG-A-IONUL şi Magul KOG-A-ION-ului, mai sunt îngăduiţi - deci , încă, mai sunt întrevăzuţi, de oameni…

Cândva, undeva, deci - în DACO-VALAHIA!

 

ACTUL I

TABLOUL I

SCENA I

(Primăvară în munţi. Se va lăsa, curând, seara…Pe o costişă de munte, doi ciobani, aşezaţi la umbră de brad - ciobani cu turme diferite, dar pe care şi le-au amestecat, acum, ca să stea de vorbă, să le mai treacă de urât…Departe, în zare, s-a iscat un cer precum un fund adânc de ocean: albastru-întunecat – iar în mijlocul împăduritului albastru al zării, se întrezăreşte, ca printr-o uşă întredeschisă, un Munte grozav de înalt…dar e-atât de departe şi aşa de copleşitor de înalt, încât nu i se disting pădurile, de pe poale…Tocmai în vârful Muntelui celui abia zărit, pare că s-a aprins o văpaie înaltă, cât o scară…dinspre cer spre pământ şi dinspre pământ spre cer…).

CIOBANUL I (uitându-se la acea tulburată zare): Măi, Ioane, oare să vină ploaia?

ION (mai desprins de lumea asta, clocindu-şi propriile gânduri…de aceea, pare cam flegmatic, în comparaţie cu Ciobanul I): Di ce să vină ploaia, măi, Vasile? Ai ceva semne şi nu le văd eu?

VASILE (enervat, în sine, de indolenţa lui Ion): Da' tu nu te uiţi la zarea aceea, din faţa noastră?

ION (tot aşa de flegmatic): Ba, eu mă uit…da' de ce ţi să pare ţie că stă să plouă?

VASILE (se înflăcărează, ca să compenseze nepăsarea lui Ion): Măi, da' tu eşti orb? Nu vezi ce s-a întunecat cerul, pe-acolo…în departe…?

ION (bătându-şi, c-o vărguţă de brad, vârful opincii): Nu-s orb eu, tu eşti spărios…dacă-i cerul, colo, în departe, mai întunecat, asta nu-nsamnă că o să plouă şi pe la noi…Ceea ce mă miră pe mine-i altceva: tu-ţi aduci, oare, aminte, ca ieri, când fùrăm cu oile, să fi fost, colo, în departe, namila ceea de munte…şi cu focul ăla, ca Scara Lu' Dumnezău?

VASILE (ca trezit din somn): Mă, Ioane, măi, să ştii că tu ai dreptate, măi! Nu era ieri! Nu! Pe Sfânta Cruce! Dar…Azi o apărutără…câtumai Muntele…de unde, Doamne mă iartă…şi di ce?

ION (mulţumit că Vasile s-a trezit la lucruri mai serioase, decât o ploaie prezumtivă…oarecum, o face pe firoscosul…): No! Asta-i, acu', de mirare şi de mare-ntrebare, no…! (Apoi, fără nicio trecere, tresărind, strigă, parcă şi speriat, şi minunat…): Ia, măi Vasile, ia…, iacătă, mă! (se holbează, mirat la culme).

SCENA II

(Pe scara de văpaie, din departe, pare că se pogoară o văpaie încă şi mai luminoasă şi, totdeodată, şi îmbeznată, de-a mirare…parcă ar fi un Uriaş, care se pogoară din ceruri, pe ţuguiul de munte, înalt ca în poveşti…)

VASILE (impacientat): Ce-i, mă? Ce vezi tu, mă?

ION (enervat oleacă): Da' tu ce faci, măi, tu nu te uiţi? Tu nu vezi că o beznă, cu mare lumină într-însa, se pogoară pe scara aceea, de văpaie, din culmea Muntelui…Muntelui ce nu-l văzurăm noi, ieri?

ION (privind, cu luare-aminte, deodată, se holbează de uimire mare): Da, măi…ai direptate…parcă-i un urieş, de cei din poveştile baciului nostru, de la stână…Mare minune, breee…(rămâne încremenit, privind, cu ochi mari, Pogorământul Uriaşului Luminii şi Întunericului…)

SCENA III

(Din stânga scenei, apare, târâindu-şi picioarele, o biată Babă zdrenţăroasă, gâfâind de drumul înalt şi întortocheat al Muntelui, unde stau cei doi ciobani. Baba se apropie de cei doi).

BABA (cu glas tremurat şi cântat…, dar glasu-i e mult mai tânăr şi mai cristalin, decât fiinţa-i deşirată şi mizeră…apropiată de ultima-i descompunere): Feţi-Frumoşilor, dragii babei, face-ţi-vă milă şi pomană, c-o biată neputincioasă…daţi-i un ban bun babei…(stă cu mâna dreaptă,-ntinsă şi tremurătoare, precum frunza plopului).

VASILE (către Ion): Auzi ce zice baba…(întors spre Babă): De unde bani, bre, în munţii ăştia sâlhui? Hă? Nu eşti zdravănă la cap, babo?

(Baba dă din cap, a neîncredere, şi numai tremură, din toate mădularele-i…a mare slăbănogeală).

ION (împăciuitor): Lasă, babo, aşteaptă până mâne…uite că disară facem, cu baciul, caşii…şi mâne îţi dăm şi ţie…un caş întreg, fa…nu, aşa…resturi…ori jintiţă…(baba numai stă şi tremură, apoi o porneşte, către dreapta scenei…).

SCENA IV

(Baba se pierde printre brazi…iar apare şi iar piere…Deodată, cei doi ciobani scoaseră un strigăt uşor, fără să vrea: straiele, zdrenţuite, de pe bătrână, când ajunse ea depărtişor, se aprinseră, dintr-odată, în flăcări, vesele şi ghiduşe, fără nicio fumegare…parcă bucuroasă că “feţii-frumoşi” n-o împovăraseră cu vreun ban…Ion apucă a striga).

ION (smulgându-se de sub brad, de jos – disperat, speriat, neînţelegător…): Sări, mă, Vasile, că arde baba…sări, s-o stingem…mă…

(…Dar, chiar în timp ce Ion striga, ca la foc, deh…din văpăile flăcărilor, în care izbucniseră straiele Babei, se aleseră două aripi uriaşe, de Foc…cu care Baba, care nu se mai desluşea, acum, ca trup, ci doar ca o sferă zburătoare şi străfulgerătoare, de lumini şi bezne mistice, se înălţa, repede, prin luminile şi beznele zării, pe muntele cel incredibil de înalt, din zare…).

ION (cu vocea răguşită de uinire mare, la văzul unei minuni împlinite sub ochii săi nevrednici…): Văzuşi, măi…? (…şi se înecă de emoţie, tăcând brusc!).

VASILE (la fel de emoţionat, cu glasul la fel de pierit): Văzui, măi…văzui…Doamne, Dumnezăul meu, apăi, ce-o fi fiind şi asta…ce-o fi însemnând tătă…(deodată, vocea i se întări şi sui în mare strigăt, de înaltă uimire): Ia, măi, Ioane…ia, baba a şi ajuns, aşa, înfocată cum e, la scara de Foc! Lucru de minunăţie nemaivăzută…

(Focul învăpăiat, care se arătase ciobanilor sub chipul babei, dispăru…ca prin farmec, unindu-se cu Focul cel mare, din piscul Muntelui Incredibil de Înalt…şi Nevăzut într-un ieri al lumii şi-al oamenilor…Pe Cer, înaltă şi blândă, răsare, în acest timp al minunii - Luna).

ION (uitându-se, încremenit, pe cer): Iaca, măi, Vasile…a ieşit Luna pe Cer…parcă baba 'ceea s-ar fi făcut Lună…haida, hai, de-acum, să despărţim şi să mânăm turmele, la stână şi la dalba mulsoare…

(Cei doi se ridică, cu freutatea minunării în şale…şi pornesc spre turmele cele amestecate…Din când în când, şi tot mai des, scutură, amândoi, din cap, a neînţelegere…de parcă simt că nu mai pot să se mai încreadă în simţurile lor, pentru aşa arătări de mare mirare…).

*

TABLOUL II

SCENA V

(O peşteră întunecat-tulbure, precum înăuntrul unui mormânt sau al unui pântece de mamă. Patru călugări zalmoxieni, tăcuţi ca moartea, de parc-ar sta sub jurământul tăcerii, stau în jurul unui foc…şi, din când în când, câte unul şi grăieşte…

Toţi patru sunt îmbrăcaţi în nişte straie, lungi şi largi, amintind de rasele călugăreşti creştine – dar, acestea purtate de călugării zalmoxieni, sunt albe, precum nişte giulgii funebre. Pe măsură ce ei desfăşoară cuvintele – peştera se luminează, tainic – într-o evanescenţă sacră…la fel şi straiele albe-giulgii, încât străfulgeră şi fac uitat până şi în întunericul uterin al peşterii…).

CĂLUGĂRUL I (murmură o întrebare, cât către ceilalţi trei, cât pentru sine…): Cum am ajuns noi, aici, la Mag? Mai ştie, oare, cineva? Îşi mai aminteşte…?

CĂLUGĂRUL II (tot cu un murmur surd): Nu noi am ajuns la Mag…ci Magul ne-a adus la sine…

CĂLUGĂRUL I (tot cu capul plecat, neprivind pe nimeni dintre fraţii săi călugări): Cum? Cum şi pentru ce ne-a adus? Mai ştie, oare…?

CĂLUGĂRUL II (nu aşteaptă sfârşitul întrebării Călugărului I): Pe mine m-a adus prin Crima mea…eu sunt TÀNTALOS…eu L-am RĂSTIGNIT…!

CĂLUGĂRUL III (angajat, parcă, pe post de ecou şi de traducător): …”Dinţosul”…zis şi BEITHY-KELAS

CĂLUGĂRUL I (ca într-o litanie epopeică): …Frate Geamăn cu Pytha-Goras

CĂLUGĂRUL III (…la fel de conştiincios, ca ecou şi translator - dar tot smerit şi capul în jos): “Fiara Cea Mare”…de la răsărit de Akes-Samenos…Grădinile Sfinte…

CĂLUGĂRUL II (monoton, dar, se simte că, pe dinăuntru, îşi arde, cu o durere cumplită, amintirile…): Eu sunt Primul care L-am auzit pe Magul-Zalmoxe, când vorbea cu sine, spre mântuirea noastră…El, Magul-Zalmoxe

CĂLUGĂRUL III (la fel): …Adică, Apollon-Lumina din Veci…Stăpânul Tărâmului de VECI!

CĂLUGĂRUL II (nu aude nimic din ce murmură “ecoul traducător”, Călugărul III, ci rosteşte mai departe): “Helis, Helis, Almus Aba Tani”…

CĂLUGĂRUL III (la fel): “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…

CĂLUGĂRUL II (ridică vocea, cu disperarea din urmă): Şi nu mi-a fost milă, şi nu m-am îndurat să lepăd de la mine SĂGEATA CEA OTRĂVITĂ…şi L-AM RĂSTIGNIT, CU EA, PE STEJARUL SACRU! EU, EU L-AM RĂSTIGNIT!!! Doamne… (geme surd…cumplit de îndurerat). ORB am fost, şi tu AI ÎNVIAT…şi M-ai Înviat, şi pe mine, întru VEDERE…şi m-ai adus, aici, la Tine…nesfârşit şi nedomolit e OCEANUL ÎNDURĂRII TALE!!! “KIA NOS DIADIS”…

(Se prăbuşeşte-n genunchi, în hohote de plâns…).

CĂLUGĂRUL III (în mod automat, fără să privească la cel prăbuşit…): ““ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!!”…

CĂLUGĂRUL II (cu voce surdă, înăbuşită de faptul că îşi bate capul de pulberea de piatră de jos, din peştera, acum, din plin luminată, precum un nou palat al zeilor):…Iertare…iertare…îndurare…orb…orb…orb…! …ohhhh…ooo…ooo…! (prăbuşit, fără suflare…apoi, ca după o grea boală, se ridică, încet…întâi ca o nevertebrată…apoi, treptat, se vertebralizează…apoi, se smulge din ţărână, şi strigă, ÎNVIAT): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU UCIGAŞ! SUNT LIBER DE NEVEDERE…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…vorbeşte ca în somn…): El ne-a iertat, încă înainte ca noi să-L răstignim…dar aici, în peşteră, ne-a dăruit conştiinţa-giulgiu, a pământenilor…pe care, acum, treptat, ne-o înlătură, luminând şi absorbind pulberea fiinţei noastre, spre tăriile Cerului…ce absorbire dureroasă şi dulce…dulce…văd…o, Doamne, Te văd…îmi văd făptura mea de sărbătoare…! (…se prăbuşeşte, apoi, deodată, se smulge ţărânii şi ÎNVIE se smulge de jos, saltă şi strigă): LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT! SUNT LIBER DE CRĂCILE ÎNCREMENITE ALE PIERZANIEI! SUNT LIBER SĂ UMBLU PRIN GRĂDINILE LUI SFINTE…SUNT ÎNSĂŞI CRUCEA SUIŞULUI MÂNTUITOR, SUIŞULUI REDESCOPERIRII DE SINE… SUNT CRUCEA CĂTRE CERURI ÎNĂLŢATĂ, SCARĂ SPRE LUMINA DIN VECI…LEGĂTURĂ VEŞNICĂ, ÎMPĂCARE VEŞNICĂ, ÎNTRE PĂMÂNT ŞI CER, ÎNTRE OM ŞI ZALMOXIS-HRISTOS…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!

CĂLUGĂRUL I (…neluându-i în seamă nici pe Călugărul I, nici pe Călugărul II…parcă recită un poem vechi, pipăindu-şi amintirile): Eu am fost PARALITICA CRUCE, cu rostul culcat, a STEJARULUI…şi, prin SFÂNTUL SĂU SÂNGE …şi prin RĂNILE SALE SFINTE, ale Căderii în Mormântul ÎnvieriiLEDERA-TE…, CHAR-NABUTAS

CĂLUGĂRUL III (îşi continuă “canonul) ”Domnul Nevăzut”…

CĂLUGĂRUL I (se ridică de jos şi-şi ridică ochii spre tavanul peşterii, ca-ntr-o viziune extatică):…Mi-a dezlegat mădularele…şi m-a înălţat, CRUCE şi PUNTEîntre Cer şi Pământîntre OM şi ZEUL ASCUNSşi n-am mai fost PARALITIC DE ROST, ci m-a adus aici, înălţându-mă spre ROST şi PURUREA VEGHERE……CRUCE DE ROST, de VEGHERE şi de APĂRARE DE SINE, ÎNTRU MÂNTUIRE…şi-am văzut, în drumul de la Înţepenire la Înviere, Grădinile Cele Sfinte

CĂLUGĂRUL III (…la fel de monoton, ca “ecou traducător”…dar, pe măsură ce-şi va spune propria poveste, vocea lui se va înviora şi învârtoşa): “AKES-SAMENOS”…aşa se înţelege…da…Dar eu am auzit, demult am auzit…şi ştiam…de mult ştiam…, că TÀNTALOS, zis “Dinţosul”, zis şi BEITHY-KELAS…a fost biruit…şi, cu el, biruitul, MOARTEA a fost înfrântă şi pusă în cui de os…în cui de foc…în cui de fag…pentru că aşa este MAREA LEGE A COSMOSULUI…dacă asculţi, cu ochii închişi, stelele proroace, nu poţi să n-auzi BUNA VESTIRE:

SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS”…adică: “Prea Curata, MUMA MUMELOR DIN VECI, MUMA MARIA, la scos din pământ, l-a smuls din pământ, şi L-a Înviat pe Cel Pribeag”…zis şi CHAR-NABUTAS-APOLLO, “Domnul Luminii Mistice, Nevăzute de ochii cei ORBI”!...şi tot universul cânta şi descânta BIRUINŢA asupra VRĂJMAŞULUI NEBUN…VRĂJMAŞULUI SCOS DIN MINŢI DE MĂTRĂGUNA INVIDIEI…dragă frate (…şi priveşte, cu înţelegere, spre Călugărul II…):

“…Şi muma purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

…Şi, de aceea, mie mi s-a spus NEBUNUL…când eu încercam, cu tot sângele sufletului meu, să fiu VIZIONARUL

…”IMNIO IONPAY LASYN VIATTAY LOY SYROY YPO AIASKO” …- adică: ”Făt Frumosul din CĂDERE şi din MOARTE a ÎNVIAT…Sora lui, DUREREA RĂNILOR, i-a lecuit-o”…precum şi: “OR-PHEOS VAKKANKOS”…adică: “CEL JELIT A ÎNVIAT”…! Adică, “MAGUL VREDNIC, VITEAZUL ŞI UNICUL ZEU: ZALMOXIS”!

(…şi el se prăbuşeşte în moartea jeluirii şi disperării…apoi, se smulge, înspre ÎNVIERE): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT, DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE! SUNT LIBER DE PĂMÂNTUL DEŞERTAT DE CUVÂNT! SUNT ÎNGER AL PARASHABDEI, AL ZBORULUI CUVÂNTULUI CELUI ÎNTEMEIETOR DE LUMI…SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!

CĂLUGĂRUL IV (care stătuse, până atunci, în genunchi, ghemuit, şi se rugase…sau ascultase smerit ce spuneau şi cum se mărturiseau, unul altuia, ceilalţi trei Călugări…): Eu am fost, mereu, de când mă ştiu pe pământ…TÂRÂTORULCel fără de SufletFĂRĂ DE SUFLARE, CI NUMAI ŞUIERÂND VÂNTUL ALTORA, PRIN LIMBA-MI DESPICATĂ…, mă târam, mă târam, mă târam…fără să ştiu, fără să vreau…fără să văd…dar, acolo, la IZVOR, am zărit-o, pentru o clipă, pe AL-MYRIS

CĂLUGĂRUL III (revenit în genunchi, pe post de “ecou-traducător”…): “Cea Curată”…CALLI-RHOE”…”Cea Frumoasă”…ARTEMIS-CEA-ROŞIE, adică, pre limba noastră de azi, asurzită şi orbită, din nou…: CHIPUL VĂZUT AL MUMEI MUMELOR…MARIA

(Călugărul I şi Călugărul III îi urmează exemplul, ca lucrare mistică, dumnezeiască…).

CĂLUGĂRUL IV (la fel de surd şi-ndurerat la ecou, cum fusese şi Călugărul II): Eu mă târam pe pământ, şi-mi ziceam că sunt…CHER-SONES…CHAR-ISTOS…dar nu eram, încă, decât un biet făcător de Tulbure, Tulburată de Orgolii Lumină…”LUCIFER” mi se zicea…

CĂLUGĂRUL III (tot monoton, smerit…): “Fiul Cerului”…El va fi, în ultima rostogolire şi arătare, de FOC, a Duhului Lumii…El se va numi…HRISTOS!... - …dar, sub vorbele graiului său, sub lumina chipului său, va arde tot… CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! - …şi ARTEMIS-Cea ROŞIELUNA NOASTRĂ! … - …şi, din vecie pentru vecie, MUMA COSMICĂ, MUMA FLORILOR CERULUI…MUMA MARIA…: “DOMNA PLACI DA VALME XIVOTUM”…

CĂLUGĂRUL III (acelaşi joc, mereu): “Doamnelor le place să se ascundă în flori”…

CĂLUGĂRUL II (frenezie extatică): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!...MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos).

CĂLUGĂRUL IV (continuă, tot surd la ce se grăieşte ori aude în exteriorul său…): Voi aţi avut ICHOYS

CĂLUGĂRUL III (la fel): …”Prevestirea”…adică…

CĂLUGĂRUL IV (surd şi preocupat, tot mai mult, de propria-i viziune): …dar eu n-am avut-o…TÂRÂTORUL de mine, FĂRĂ SUFLET ORI SUFLARE…dar MAGUL-ZALMOXIS m-a înălţat, cu adevărat, pe CRUCEA ÎMBRĂŢIŞĂRII LUI…şi, pentru prima oară în viaţă şi-n lume, EU AM RESPIRAT SUFLAREA MEA DE VIS SACRU…şi, de atunci, ca şi TÀNTALOS, fratele meu întru Cer (se adresează Călugărului II), spun, cu smerenia Celui Înviat şi învăţat întru TREZIREA DUHULUI-ÎNVIERE: “KIA NOS DIADIS”…

CĂLUGĂRUL III (ca un automatism, de-acum…): “ŞTIU ŞI RECUNOSC NOUL TESTAMENT”!!! [1]

CĂLUGĂRUL IV (îi urmează, cu oarece întârziere, pe ceilaţi trei, în INVOCAŢIE, în ÎNVIERE şi în SCHIMBAREA LA FAŢĂ): FLOAREA LUMII, TU, FLOAREA FLORILOR ŞI-A STELELOR…ŞI A MĂRILOR MUMĂ ŞI REGINĂ!...MÂNTUIE-NE DE CRIMELE FĂPTURII SĂLBATICE DIN NOI…!!! (…se prăbuşeşte, ca secerat, ca mort… şi, apoi, ÎNVIE, schimbat, suprem mistic, la faţă…”Făt-Frumos): IERTAT! SUNT IERTAT! LIBER! SUNT LIBER DE MINELE MEU OTRĂVIT DE ORGOLII DEŞARTE, SUNT LIBER DE MINELE MEU FĂRĂ DE ŞTIINŢĂ ADEVĂRATĂ ŞI VIE, ŞI DE TOT ÎNVIETOARE! SUNT LIBER DE PĂMÂNT! SUNT ÎNGER AL ZBORULUI, SPRE VECIA LUMINII ATOTCUPRINZĂTOARE, ATOTLECUITOARE…ATOTÎNFLORITOARE… SUNT ÎNVIAT ÎNTRU EL!!!

SCENA VI

(Toţi patru călugării se închină, prăbuşiţi la pământ…şi, printre ei, se prelinge, îi învăluie şi se instaurează, definitiv, ca o Lege Divină, precum Mântuirea Însăşi… - O CEAŢĂ ALBASTRĂ ŞI LUMINATĂ…).

CĂLUGĂRII (toţi patru): A venit! A venit printre noi, a venit pentru noi, ca şi noi să ne înălţăm, şi noi să ne preschimbăm, întru EL! “KIA NOS DIADIS”…Iar EA ne călăuzeşte spre EL-VEŞNICIA LUMINII CUNOAŞTERII SFINTE, BINEFĂCĂTOARE… şi ne veghează, EA, MUMA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE!... şi ne înmulţeşte şi Harul, şi Duhul…EA…MUMA MARIA…MUMA TUTUROR LUMILOR…POSIBILE, IMAGINABILE ŞI NEIMAGINABILE!!!

(Călugărul III, pentru prima oară, nu mai este doar ecou, deci nu mai traduce…extaza l-a cuprins şi amuţit, ca şi pe fraţii lui întru Duh Izbăvit…).

***

                   

 

ACTUL AL II-LEA

TABLOUL III

SCENA I

(Pe Muntele Ascuns de Cer şi de Oceanul Lumilor, pe KOG-A-ION, un templu: înăuntrul templului arde, pururi, Focul Sacru, dar şi înafară arde, pentru vecie, FOCUL SACRU – cel pe care-l zăriseră Ciobanii…ca SCARĂ, dinspre şi înspre Cer…

Un Bătrân, uitat de Vreme, cu doi CORBI, de-a dreapta şi de-a stânga sa (unul NEGRU, altul, ALB…), stă îngenuncheat, în faţa FOCULUI-SCARĂ, dinafară, care arde pe un imens altar de piatră. Dinspre Cer, prin stânga, întră o FĂPTURĂ ORBITOARE, care, în lumină, este GEAMĂNUL BĂTRÂNULUI…întru înfăţişare şi Har…dar FĂPTURA ORBITOARE nu se apropie prea mult de Bătrân: parcă se priveşte în făptura şi vorbele Bătrânului, ca-ntr-o OGLINDĂ CELESTĂ).

FĂPTURA ORBITOARE (…îl priveşte pe Bătrân, dar privirea ori trece prin Bătrân, ori se întoarce în Sinea Lui: rosteşte cuvintele şi frazele, de parcă şi-ar vorbi sieşi, de parcă ar avea un monolog interior, teribil de frământat, uneori…alteori, uluitor, extatic senin…cu sine însuşi…): Curând, nu mă voi mai numi ZALMOXIS CHAR-NABUTAS…”Domnul Nevăzut”…MAGUL-ZALMOXE, Cel cu DOUĂ CHIPURI: APOLLON-Cel ALB…SOARELE NOSTRU! - …şi ARTEMIS-Cea ROŞIELUNA NOASTRĂ!...nu…pentru că vremurile se mută, grăbite, în nou vad…

BĂTRÂNUL MAG AL KOG-A-ION-ului şi PAZNIC AL TEMPLULUI (curios şi dezorientat): Nu? Şi cum îţi vom spune? Cum te vom chema, cum te vom invoca…şi cum ne vom ruga Ţie?

FĂPTURA ORBITOARE (de parcă nu l-a auzit pe Bătrân, dar şi-ar fi auzit propriile gânduri, gânduri coincizând cu întrebările Bătrânului): Voi fi Zeul Sfârşitului de Rostogolire a Aştrilor…şi mă voi numi HRISTOSCHER-SONES…CHAR-ISTOS…aşa mi se va spune…acestui Sfânt NUME se vor închina popoarele toate, înainte de Sfârşitul Rostogolirii ACESTOR Aştri…aşa mă vor chema, mă vor invoca, în deşertul exasperării Duhurilor lor, popoarele lumii…disperarea lor şi ultima lor nădejde îmi vor purta numele acesta…de HRISTOS…cum, la începutul lumii, îmi purtau numele de CHER-SONES…CHAR-ISTOS……Da, de-acum sunt, şi-n lucrare-nţeleaptă şi măreaţă, unică şi desăvârşită lucrare, mă cheamă şi-n mine ÎNVIE întregul univers, numindu-mă cu numele cel ascuns… - …numai până acuma, ascuns: mă cheamă şi recunoaşte, spre MOARTE-UŞĂ, MOARTE PĂRELNICĂ – ŞI, APOI, SPRE ADEVĂRATĂ VIAŢĂ, ÎNSPRE ADEVĂRATĂ ŞI DE NIMIC ŞI NIMENI NESTINSĂ ÎNVIERE, drept HRISTOS…“FIUL CERULUI”…

(Tace o clipă. Apoi)

FĂPTURA ORBITOARE (murmur): Totdeauna făpturile din mine, oamenii, fiarele, copacii şi ierburile, chiar şi CRISTALUL! – au simţit, clar, că eul lor nu-i în făptura lor vizibilă…nu-i în ei-cei-de-aici…ei, cei care, aici, dispar, unii după alţii: EI AU FOST, EI SUNT, MEREU, ETERN, NEÎNCETAT…NUMAI ACOLO, SUS, ÎN CERURI…CA ARHEI ETERNI!!! ÎN LUMINA CEA DE VECI!!!

BĂTRÂNUL (murmur): Numai orbirea lor, numai încăpăţânarea lor absurdă, i-au răsfirat şi le-au dat chip diferit… : TOŢI, TOATE - şi eu însumi! - SUNTEM EL!!!

FĂPTURA ORBITOARE (ridicând vocea): EU SUNT DOI…DOI SUNT UNUL! Eu şi Ea…ALBUL-APOLLON-SOARELE…şi CEA ROŞIE-ARTEMIS-LUNA…! Dar şi Soarele, şi Luna, într-un singur UTER COSMIC stau…se coc, precum roadele Gândului, ori roadele Visului…pribegesc demiurgic, semănând lumi, pe unde trec…DALBII DE PRIBEGI”…Frate şi Soră…Soră şi Frate…: UTERUL-MARIA…MUMA MARIA, ATOT UNIFICATOAREA

BĂTRÂNUL (se îndreaptă, plutind, către Făptura Orbitoare): Primeşte-mă, Doamne al UNULUI, în Templul Luminii Tale Atotunificatoare…! (Bătrânul intră în Lumina Orbitoare…Lumină care nu se mai fereşte de el…Lumină care-l îmbrăţişează, precum o CRUCE).

SCENA II

FĂPTURA ORBITOARE (care L-a înglobat, atotunificator, pe Bătrânul-Zalmoxe – strigă): Iată, din nou m-am răstignit! …şi-mi zic, eu, mie: “Helis, Helis, Almus Aba Tani”… - … “Doamne, Doamne, mărire Ţie!”…De fiecare dată când ÎMBRĂŢIŞEZ CEVA DIN LUME, MĂ RĂSTIGNESC…de fiecare dată când mă răstignesc, pironesc, în Măreţia Luminii Veşnice, pe cei iscaţi din mine…pe cei care cred, ca orbii, că pot ieşi din Mine, că se pot depăreta de Mine!...Durerea RĂSTIGNIRII nu-i a mea…DUREREA RĂSTIGNIRII este durerea Orgoliului Absurd, al celui ce constată că nu există “eu”…cum nici “tu”…şi nici “el”…CI UNUL SUNTEM TOŢI ŞI UNA SUNTEM TOATE! I-am îmbrăţişat, astfel, pe toţi Demonii Orgiastici, pe toţi Demonii Nebuni, ai Lumii…şi i-am mântuit de Ei înşişi, prin DUREREA DIN EI ÎNŞIŞI!

(Tace. Apoi, parcă deplin recules şi curăţat de absolut toate reziduurile alchimice).

FĂPTURA ORBITOARE (murmur solemn, ritualic): …Cumplit doare DUREREA Demonilor Lumii…! (se chirceşte Lumina din el, aproape să se stingă Cerurile…apoi, se ridică FEŞTILA LUMII, şi Cerurile Cresc, mai înalte şi încă mai senine; Făptura Orbitoare este iarăşi dreaptă, viteaz şi drept-făptuitoare…FĂT-FRUMOS…şi Făptura Orbitoare şi ATOTUNIFICATOARE suie, cu geamăt de bucurie a împlinirii DURERII…suie, din greu, TREAPTĂ DE FOC CU TREAPTĂ DE FOC, SCARA PROPTITĂ DE FOCUL ÎNALT, de FOCUL SUPREM, AL MUNTELE ASCUNS….KOG-A-ION-ulsuie, din greu, SCARA, până la Porţile Cerului).

(Se aude, de pe fiecare treaptă de FOC, suită-oferită răstignirii demonilor): SFÂNT, SFÂNT EŞTI, NEAM AL NEAMURILOR…NEAM AL DACO-VALAHILOR! SFÂNTĂ FII ŞI SFÂNTĂ RĂMÂI, ÎN VECI, DACO-VALAHIE – FEŞTILĂ VEŞNIC APRINSĂ ŞI RĂDĂCINĂ DE DUH, A TUTUROR NEAMURILOR APUSE…, CELE GATA SĂ SE STINGĂ!!!

…TĂRÂM DACO-VALAH şi NEAM DACO-VALAH – să-mi ţineţi, în Lume, locul, până mă întorc, pentru a doua şi ultima oară! - spre a îmbrăţişa, în RĂSTIGNIREA DURERII MELE, în RĂSTIGNIREA MÂNTUIRII VOASTRE, tot ce a mai rămas, aici, JOS, ca lume…tot ce a mai rămas, aici, JOS - ORB, şi Demon cu MINCIUNA-DE-GÂT!!!

(Se trage

CORTINA,

peste acest suiş glorios şi dureros…pe SCARA LUMILOR…Zalmoxis-HRISTOS se identifică, desăvârşit, cu Muntele Ascuns, al KOG-A-ION-ului…şi dispare, deplin, din “vederea” orbilor de jos…!).

*

 

 

 

 

 

ACTUL AL III-LEA

TABLOUL IV

SCENA I

(A doua zi, dimineaţă, tot pe costişa de Munte…şi tot cei doi Ciobani, ION şi VASILE, cu oile lor, mulse de Lumina Laptelui…Lumina care i-a îndestulat şi i-a împuternicit pe Cei Doi Pribegi Demiurgici, în-făptuind lumile, în Cosmos…”DALBII DE PRIBEGI”…).

VASILE (se uită în zare, cu mare uimire…): Ioane, nu văd eu bine, ori Muntele Cel de Ieri nu mai e…?

ION (privind, şi el, grav): Da, aşa-i…nu mai e…da', dacă te uiţi tu bine…(îşi mijeşte ochii)…dacă te uiţi tu bine-bine…

VASILE (nerăbdător): Ei?!

ION (zeflemitor): Măi, tu eşti orb? Tu nu vezi că Scara De FOC a rămas?…şi, pe ea se suie, îmbrăţişaţi…mă rog…, uită-te şi tu: Soarele din Cerul Lui Dumnezeu nu mai e…Soare…ori…numai Soare!!!

(Într-adevăr, în Ceruri, pe zarea unde a fost, ieri, Muntele Ascuns, KOG-A-ION-ul, acum este Făptura ANDROGINULUI CELEST: Soarele îmbrăţişat cu Luna!).

VASILE (nedumerit): Ce-i, mă? Ce-ţi căşună? Ai bolunzit, ori ce?

ION (încremenit de uimire şi cuprins de furia cea neputincioasă, a “vizionarului neînţeles”…dar şi de nelinişti mistice): Ba, tu ai orbit şi ai bolunzit di tăt, măi, Vasile, măi! Dă-o sfinţilor de treabă, măi, Vasile! Tu nu vezi că Soarele se-mbrăţişează cu Soră-Sa…cu Luna…? Chiar nu…

VASILE (lămurit, acum, oarecum…devine la fel de uimit ca ION): Da, mă…ai direptate …zău pi Dumnizău că ai…ai direptate, măi, Ioane…pe cer e…nu ştiu ce e…dar …e…

ION (pe gânduri): Zicea din fluier baciul nostru, acu' două seri, un cântec…aia e, pe cer: “Soarele şi Luna/I-au ţinut cununa…” - …mai ţii tu minte?

VASILE (…ca prin vis): “Brazi şi păltinaşi/I-am avut nuntaşi…/Preoţi, Munţii mari…”…(…i se stinge vocea, în visare de tot adâncă…de tot ruptă de lumea asta……).

SCENA II

(Deodată, Androginul Celest se stinge. Se aude o voce…dinspre DREAPTA scenei vine: …e Baba)

BABA (…nu i se vede boiul, dar se aude, tânguitoare, vocea-i de miraculoasă fecioară): “…Paseri, lăutari/Păsărele mii…/Şi stele făclii…”…Oameni buni, să vă dau, de pomană, o lume…o nouă lume? Una nou-nouţă…o lume proaspăt luminată…cum e caşul ce l-aţi făcut aseară, cu Baciul Lumilor, dimpreună…de-aţi zis că-mi aduceţi şi mie, unul ma-a-a-are…Mare, cât uitarea voastră…ori, cât minciuna voastră…dar, lasă, că vă trezeşte Baba…vă lecuieşte Sora voastră, Baba…care ştie şi să cânte, şi să vă descânte de trezire, de luminare… de ÎNVIERE… şi de…”Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…

(GLASUL BABEI cântă…descântă…şi parcă ORPHEU s-a trezit, deodată cu BABA…şi-a trezit strunele de aur ale Lirei Sale Vrăjite…cu viersul căreia mută munţii din loc şi îmblânzeşte fiarele, din păduri şi din oamenii, ridicaţi spre Sacra Trezire-Înviere…).

“…Şi MUMA purta,

În traistă ducea,

Apă-nvietoare,           

Flori lecuitoare

Şi mi-L oblojea

Şi mi-L descânta,

DE MI-L ÎNVIA…”

Pe fondul Cântecului Mântuirii, se trage…pentru o tare scurtă vreme se trage CERUL, înapoi… - …ascunzându-ne, întâi, Sfintele Lucrări Lecuitoare de Duh…pregătindu-ne şi dezvelindu-ne, apoi, pentru vecie, Sfintele Lucrări Lecuitoare de Duh… - …lăsându-ne, în locul său, pe timpul acestei trecătoare eclipse a sacralului, ca substitut-surogat vremelnic al trecerii spre LUMINA REVELAŢIEI SACRE ETERNE,

CORTINA-CEA-UMILĂ-ŞI-ZDRENŢĂROASĂ…

***

 

 

 

2-REGE ÎN VACANŢĂ

(tragi-comedie...într-un act şi trei tablouri... - ...dar poate fi jucată în oricâte acte se doreşte, de către spectatori!)

LISTA PERSONAJELOR

-Regele;

-Premierul Guvernului;

-Consilier regal I, „de peste Mediterana”...contează enorm!;

-Consilier regal II, „de peste Mediterana”...contează enorm!;

-Consilieri regali autohtoni...nu contează!;

-Seneşalul...contează ...numai când cineva („nespecificat”) vrea!;

-Omul I din mulţime;

-Omul II din mulţime;

-Şeful delegaţiei americane, din secta C.I.A...: pentru noi, contează foarte, pentru ai lui – contează, când şi când; pentru „nespecificaţi”...nu face nici cât o ceapă degerată!;

-Beii americani (din secta C.I.A.);

-generali ai SFI...nu mai contează...nici cât fantomele de peste Styx!;

-Condamnatul: contează...în felul lui, unic!

*

TABLOUL I

(Suntem în Francia...nu contează în ce epocă.                   

Curtea Regelui : Regele, Premierul Guvernului, consilieri regali autohtoni, doi consilieri regali de peste Mediterana, Seneşalul [2], mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi.... Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil „pirat”. Regele stă pe un taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni. Cortina se deschide pe fondul unor discuţii aprinse, sotto voce, între consilieri. Când cortina chiar arată ca fiind maxim deschisă... – ...se produce o tăcere mormântală. Apoi – întuneric total. Un spot de lumină ajută la trecerea în revistă a personajelor).

*

TABLOUL II

SCENA I

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Regele. Singur, pe eşafodul-taburet-tron. Pe cap, cu oasele de găină încrucişate, în loc de coroană).

REGELE (parcă povesteşte, monoton, despre altcineva, rezumativ şi stingherit): Eu sunt Regele. În vistieria ţării nu mai sunt bani nici de coroană. Mi-au dat să mănânc o găină întreagă, ca să-mi pot confecţiona, singur, o coroană. O coroană...”cum o fi”. Atâta am trudit la confecţionarea coroanei, încât, acum, mi se pregăteşte intrarea în vacanţă. (Iese).

SCENA II

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Premierul. Singur, degajat).

PREMIERUL (grăbit şi plictisit, lăfăit în fotoliu): Eu sunt doar unul dintre cei care cunosc Înalta Cauză a Coroanei. Întrebaţi-mă, da, întrebaţi-mă, vă rog...dacă vreţi să nu aflaţi nimic. (Iese).

SCENA III

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Consilierul regal I, de peste Mediterana, purtând kippa [3] şi tefillin [4]).

CONSILIER REGAL I (de peste Mediterana): Oi-oi-oi, io trebe să tac şi să fac. Poate alţii...poate colegul meu...

SCENA IV

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Consilierul regal II, de peste Mediterana, purtând kippa şi tefillin).

CONSILIER REGAL I (...de peste Mediterana, dând puternic din cap, a negare): No-no-no! Nici io...no-no-no! E lege mare, la noi, la Talmud [5]! (Iese).

SCENA V

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Şeful delegaţiei americane, din secta C.I.A...).

ŞEFUL DELEGAŢIEI AMERICANE, DIN SECTA C.I.A... (aferat cutanat): Hello!...Actually, by that, I already said too much...!Forgive me! And: By-by! (Lozincard rutinat, cu voce de stentor mondialist): Peace, democracy, and freedom, through seeming, affectionate and assorted bomb [6]! Hurrah! Hurrah! Hurrey!

SCENA VI

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Seneşalul, târând o imensă Sabie a Dreptăţii).

SENEŞALUL (cu capul în jos, cu voce înăbuşită): Eu...să mă iertaţi...degeaba am venit... (Iese).

SCENA VII

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Omul I din mulţime)

OMUL I DIN MULŢIME (cu capul sus, dar dând din umeri, ca-ntr-un tic nervos): Atunci...eu ce să mai zic? Degeaba-i tot... şi piesa asta...ce naiba vă veni s-o scrieţi şi...ptiu! – s-o şi jucaţi...măi-măi-măi, mare-i grădina Domnului! (Iese).

SCENA VIII

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Omul II din mulţime, zgribulit şi grăbit).

OMUL II DIN MULŢIME (pacă spune o poezie, memorată prost, pe de rost): Cu mine...scuzaţi...s-a făcut o greşeală...eu fac parte din decor...nu... (Iese, teribil de grăbit, parc-ar fi alungat de legiuni de demoni...).

SCENA IX

(Apare, în mijlocul petei de lumină, Condamnatul. Cu capul sus, dus pe gânduri)

CONDAMNATUL (bătut de gânduri şi viziuni absurde): Pe mine mă veţi cunoaşte abia spre sfârşitul piesei...mda...asta e...vina Regiei Mondiale... (Iese, încet şi frământat de multe...).

*

TABLOUL III

SCENA X

(Spotul care a individualizat personajele a dispărut. Din nou, scena e invadată de lumină şi de toate personajele, din Tabloul I).

PREMIERUL (ridicat din fotoliu, cu faţa către mulţimea de gură-cască): Oameni buni, de astăzi, Regele vostru intră în vacanţă...

CONSILIER REGAL I (este de peste Mediterana, vorbeşte ca de peste Mediterana): Oi, oi, oi...nu se zice „a intrat în vacanţă”, ci se zice: „a ieşit în vacanţă”!

PREMIERUL (condescendent): Tu eşti de peste Mediterana...dar aici se zice cum zic eu - adică: „intră în vacanţă”!

OMUL I DIN MULŢIME (plictisit): Intră, iese...iese, intră...parcă nu-i tot aia?...nu tot aia face, de când îi el Rege? - ...adică...nimic el, tot jaful – ceilalţi...?!

OMUL II DIN MULŢIME (către Omul I, în şoaptă): Vai de mine, taci, că te-aude... (Apoi, strigând din străfundul bojocilor:) Vai, vai, vai...regele nostru intră în vacanţă! Şi pe noi, o, rege, cui ne laşi...cui...cui...cui...pui...pui...pui?

PREMIERUL (şi el, teribil de plictisit): Vă lasă pe mâna celorlalţi regi din lumea asta! (Sotto voce [7]) : De parcă până acuma ar fi fost altfel... (Se aşează, din nou, lăfăit, în fotoliu).

CONSILIER REGAL I (...de peste Mediterana, către Consilier II, de peste Mediterana): Măi-măi-măi, oare n-o mai fi rămas nimic, nici un strop de carne, de ros, de pe oasele alea două, de pe capa...pardon, de pe capul Regelui?

CONSILIER REGAL II (...de peste Mediterana, către Consilier I, de peste Mediterana):: Măi-măi, măi...mă crezi prost, ori ce?... - ...ai impresia că te-am aşteptat pe tine? Azi-noapte, pe când dormea Regele, nu doar le-am lins, ci le-am ros, pe amândouă...cuşer...amândouă...

CONSILIER REGAL I (...de peste Mediterana, către sine, cu durere neascunsă): Oi, vei...oi, vei...ci ma fac eu...ci ma faaac? Mi-au furat Agricultura şi Zootehnia lor...!

(Între timp, în mijlocul scenei, apare o delegaţie de „control de ţară”, formată din americani, îmbrăcaţi întru moda otomană: caftane până-n pământ, turbane cu olmazuri uriaşe-n frunte, şalvari, iminei galbeni, din marochinul cel mai fin...Pe spatele caftanului fiecăruia scrie: C.I.A.

În întâmpinarea lor, „ciaiştilor”, se reped toţi generalii SFI [8], îngenunchează şi se bat cu capul de ţărână, în semn de respect şi deplină supunere...)

ŞEFUL DELEGAŢIEI AMERICANE, DIN SECTA C.I.A... (cu trufie de...”Înaltă Poartă Otomană”): Am venit să preluăm ţara, pe timpul vacanţei Regelui vostru! À propos: cât va ţine vacanţa Regelui?

PREMIERUL (se ridică, din nou, din fotoliu - servil şi înţelept, precum şarpele): Oricât vor decide Înălţimile voastre! Ce, se mai discută? Doar suntem, cu voi, fraţii mai mici, cei decerebraţi...nu?

(Mulţumit şi umflat în şalvari, Şeful american din secta C.I.A... se retrage între ai săi, ferindu-se să nu fie ciumat bubonic de-ai noştri...).

REGELE (pentru prima oară, ia, şi el, acum, cuvântul): Spune-mi, te rog, Premierule, au mai rămas ceva probleme majore de rezolvat...înainte de...de plecarea mea...în vacanţă?

PREMIERUL (oarecum obraznic, din nou lăfăit în fotoliu...): Dar ce, noi am dormit? Nu mai e decât de semnat condamnarea la moarte a Deţinutului...uite-o aici... (scoate o foaie cu condamnarea la moarte)...

REGELE (afectat): Dar ce-a făcut, sărmanul?

PREMIERUL (aferat [9]): Cine mai ştie? Dosarul lui a fost la SFI...după aia la DNA...şi, acolo, a dispărut...Dar...aaa...ahaaa...: îmi aduc aminte: ăla-i, care a spart un geam la cazarmă...

REGELE (ca trăsnit de lună): ...Cazarmă? Care cazarmă? Doar armata noastră e desfiinţată!

PREMIERUL (condescendent, precum cu un handicapat mintal...major): Ei, şi mata...e vorba de o cazarmă americană!

REGELE (intrigat): Şi de ce a spart-o?

PREMIERUL (pentru prima dată, încurcat şi fără chef de răspunsuri): Chiar vrei să ştii...hmmm?

REGELE (la fel de intrigat): Cum să nu? Ce, omorâm omul degeaba? Pentru o toană a nu ştiu cui...?

PREMIERUL (alertat): Mai încet, dom'le...nu vezi cum se holbează, la noi, delegaţia americană de bei...băutu-i-ar ciorile să-i bea...?! (Sotto voce): Păi...a zis că, dacă nu poate să-i „spargă” pe toţi duşmanii ţării, că-s mulţi şi sar cu toţii pe noi, de unde nu te-aştepţi...măcar să-nceapă, deocamdată, „spargerea”, cu un geam al duşmanului...

REGELE (edificat): Mda...e grav...e...da...Şi cum zici să fie executat? Împuşcat, sau spânzurat?

PREMIERUL (sigur pe el): Spânzurat, fireşte...facem, şi noi, economie...şi, în plus...

REGELE (dând, cu amărăciune, din cap): ...frânghia e refolosibilă...da, ştiu, mi-ai mai predat lecţia asta...

PREMIERUL (umflat): Şi? N-a fost bună?

REGELE (dând, mereu, cu aceeaşi amărăciune, din cap): Hmmm...mdaaa...hm... (şi tace, obosit, de parcă a urcat un munte, până-n vârf... - ...dar n-a mai văzut nicio zare...).

PREMIERUL (se uită la el, dispreţuitor): ...Dar zău că îţi trebuia vacanţa asta...te-ai cocoşat de tot, nene!

REGELE (pentru prima dată, cu un început de enervare în glas): Înalţă ştreangul, adu condamnatul...ştiu că şi aici, PE EŞAFODUL TRONULUI se poate...dar...nu se face, trebuie să păstrăm, cumva, aparenţele, nu...? Strămoşii...ce vor zice? - ...nu? (Deodată, extrem de grăbit): Hai, păi, ce facem aici?

PREMIERUL (ironic): Păi, ne pregătim de vacanţa matale...

(Cu îndoială lehămetită, Premierul se ridică, din nou, greoi, din fotoliu, şi îi ordonă Seneşalului:)

PREMIERUL (teribil): Seneşal!

SENEŞALUL (tresărind vizibil...nu-i obişnuit cu astfel de comportamente mojiceşti...dar, ordinu-i ordin, şi, deci, se decide să...”corespundă misiunii” sale): Să trăiţi! Ordonaţi!

PREMIERUL (la fel de teribil): Ai auzit ce-a ordonat Maiestatea Sa?

SENEŞALUL (dând din colţ în colţ): ...Da...am cam tras cu urechea...eu...deh...şi am...am cam auzit...am cam...cam tot ce se...s-a...

PREMIERUL (tunător): Foarte bine! Execută ordinul!

SCENA XI

(...Dar Premierul, totuşi, ridicat din lăfăiala fotoliului, se angajează, el însuşi, cu prefăcută osârdie, la toată trebuşoara asta sinistră...pune de se ridică, în mijlocul gurilor căscate, eşafodul cu ştreangul...Consilierii regali, I şi II, „de peste Mediterana”, conduc Condamnatul sub ştreang...cu tot tacâmul călăilor!).

REGELE (parcă l-a lovit o inspiraţie...atunci, pe loc!): Condamnat, nu vrei, cumva, să vii cu mine, în vacanţă?

(Toată lumea prezentă rămâne cu gura căscată).

CONDAMNATUL (nu prea mirat...): Păi...ce să zic...ori spânzurarea mea, ori vacanţa maiestăţii voastre...tot aia...

REGELE (curios şi amar): Şi, totuşi, tu pe care ai alege-o?

(Condamnatul stă câteva secunde pe gânduri. Apoi: )

CONDAMNATUL (decis, în fine...cu mult curaj!): Vin cu maiestatea voastră, în vacanţă...măcar am un tovarăş de drum, nu cad singur...

(Beii fac un semn...şi, lângă ştreangul Condamnatului, mai apare, ca-n vis, un al doilea ştreang...Regele se urcă pe noul eşafod, alături de Condamnat – ...li se pune, amândurora, de către Consilierii regali I şi II, sacu-n cap...şi, amândoi, strigă, la unison):

REGELE şi CONDAMNATUL: Regele pleacă în vacanţă!

(Se scufundă trapa...cei doi rămân atârnaţi, între cer şi pământ...Consilierii regali, „de peste Mediterana”, îşi freacă mâinile, a „gheşeft”, afacere bună, reuşită, „faină de tot”...):

CONSILIERII REGALI (de peste Mediterana) şi BEII AMERICANI (în cor): Deci, re-începe Marele deal”...Marea Licitaţie - RE-ÎNCEPE!!!

PREMIERUL (aproape indiferent...ştie foarte exact care-i preţul, cât îi va ieşi, din toată tevatura asta... Ca de obicei...obiceiul pământului”...): Şi...de la cât pornim? (Din nou, se aşează, gemând de plăcere, în fotoliu...).

CONSILIERII REGALI (de peste Mediterana) şi BEII AMERICANI, DIN SECTA C.I.A... (în cor): Întâi să licităm ştreangurile alea şi kilele astea de hoituri, astea două, atârnate-n galantare!

(Se trage, peste SCENA MARII LICITAŢII...tare greu se trage...

CORTINA -

...încet...încet se mai trage...de ruşinată ce este...măcar ea...!)

                                                                                                                  

***

 

 

JUSTIŢIE

-dramă...sau tragi-comedie, cum doriţi! – ...dar, precis, în trei părţi...!-

LISTA PERSONAJELOR

Judecătorul

Tânărul

Vecinii Tânărului

Gardieni

Gură-cască

*

(Acţiunea se petrece într-o ţară...al cărei nume l-am uitat. O sală de judecată, cu martori, vecini ai acuzatului, gură-cască...gardieni somnolenţi...câţiva câini, adormiţi de-a binelea...).

JUDECĂTORUL (sever, către acuzat, care stă, picior peste picior, pe scaunul martorilor – şi fumează, scoţând „colăcei” de fum...): Acuzat, se pare, după rezultatele anchetei, că ţi-ai ucis tatăl...aşa este?

TÂNĂRUL (...fumând alene, în boxa acuzaţilor...înţolit după ultimul răcnet... ): Da' de unde! Nici vorbă! Eu am avut grijă de tata, mereu, de hainele lui...

JUDECĂTORUL (mirat): Păi, cadavrul tatălui dumitale a fost identificat...

TÂNĂRUL (scobindu-se în dinţi, enervat): Cel care l-a identificat e un mincinos! Aşa se face că, după ce a minţit atât de oribil, a fugit...acum e în fundul unei mine părăsite...pe undeva...

JUDECĂTORUL (obligat să urmeze procedura): Păi, sunt vecini care dau mărturie că dumneata îţi băteai tatăl...cum stăm cu asta? E adevărat?

TÂNĂRUL (a terminat să se scobească în dinţi...acum îşi suge dinţii...): Onorată instanţă, în fiecare zi, tata, care este un model de pedanterie, mă pune să-i scutur hainele...şi, pentru că am nevoie de un suport, pe care să întind hainele, spre a le curăţa ca lumea, le pun pe tata...asta-i tot! Ce zic martorii...bah...ca de obicei, exagerări!

JUDECĂTORUL (din nou, încruntat şi sever): Acuzat, şi, totuşi, tatăl dumitale este la morgă...electrocutat...În definitiv, care erau relaţiile dumitale, cu tatăl dumitale?

TÂNĂRUL (a terminat şi de supt dinţii...se scobeşte, meditativ, în nas...): Excelente, cu totul deosebite! Amândoi practicam, săptămânal, spiritismul...de exemplu, acum o săptămână m-a rugat să-i produc o revelaţie paradisiacă! Am luat föhn-ul şi, pentru că tata se şi băgase în cada de baie, ca să recepţioneze, mai bine şi mai comod, revelaţia – i-am azvârlit föhn-ul în apa din cadă...să-şi procure singur revelaţia luminoasă...în intimitate şi...înmuiat...

JUDECĂTORUL (curios): Şi?

TÂNĂRUL (începe să-şi reteze, cu unghiera, tacticos, unghiile): Păi...nimic! Tata e aşa de mozac şi ciufut, că nici măcar nu mi-a mulţumit, pentru crearea mediului şi condiţiilor de revelaţie...pe înţelesul oricărui om...numai a bâiguit ceva...s-a zvârcolit de câteva ori, în apă...şi şi-a văzut de...revelaţie! Acum, e în mediul astral, urmărindu-şi revelaţia...morga nu-i adăposteşte decât aparenţa de trup fizic...

JUDECĂTORUL (lămurit): Deci, să înţelegem, din cele relatate de dumitale, nu l-ai ucis tatăl?

TÂNĂRUL (continuând operaţiunea „unghiile”): Păi sigur că nu! Nici vorbă! Păcat că nu l-aţi invitat şi pe el, aici...să-l chemaţi din astralitate! Aici e tare nostim...iar domnia voastră sunteţi un tip absolut naşpa, domnule Judecător...!

JUDECĂTORUL (se pregăteşte de concluzii): În încheiere, am dori să ştim în ce relaţii aţi rămas, după terminarea operaţiunii „revelaţia”!

TÂNĂRUL (se ridică, revoltat): Deloc bune! Tata s-a ridicat din...revelaţie, şi m-a tăiat în bucăţele fine...felii-felii...asta-i, oare, treabă de om serios?

JUDECĂTORUL (uimit): Păi, te văd teafăr şi întreg...cum se face că...

TÂNĂRUL (serviabil): Păi, să vă spun şi asta, tot eu: am un prieten medic chirurg, care m-a cusut, cu o răbdare îngerească...m-a cusut la loc, şi...iată-mă-s, răspunzând la întrebările onoratei instanţe! Dar nu am de ce să-i mulţumesc, pentru asta, tatălui meu, cel auto-astralizat, cu intensul şi substanţialul meu ajutor...!

JUDECĂTORUL (edificat pe deplin): Am înţeles...mulţumim pentru colaborare! Şi...acum, cu toţii, la...o bere! O merităm, din plin, nu?

TOŢI DIN SALĂ (voioşi): Se face, don' Judecător! Ura! Trăiască Dreptatea! A triumfat, din nou, Sfânta Dreptate! Uraaa! Muzica, muzica!!!

(Se îngrămădesc, toţi, claie peste grămadă, către uşi...dar constată că sunt încuiate. Judecătorul şi Tânărul aruncă, în sală, cockteil-uri Molotov, după care, cu maximă discreţie, ies pe uşa din spate...o încuie cu grijă...după care, în mod firesc şi logic, izbucneşte, voios, incendiul, în toată sala! Toţi vecinii, martori şi ne-martori, ard de vii şi urlă de entuziasm...!

...Rămâne ne-ars doar un panou ignifug, pe care scrie: „LUPTĂM PENTRU PACE!”).

Peste veselia flăcărilor generalizate, se lasă, solemnă,

CORTINA

***

LISTA PERSONAJELOR

Judecătorul

Procurorul

Un Tânăr Militar Zgribulit

Gardieni

*

(Sală de judecată, la Tribunalul Militar. Militari, în uniforme pompoase şi cu picioarele goale, scaunul Judecătorului n-are spătar, da-i aurit!).

PROCURORUL (solemn, se adresează Judecătorului...care este într-o continuă stare de somnolenţă): Onorată instanţă, acuzatul şi-a trădat Patria! Solicităm pedeapsa maximă!

(Un tânăr militar stă, jos, pe o bancă foarte joasă...şi cam

prea ghemuit, suspect de ghemuit...în boxa acuzaţilor, destul de afectat, curăţându-şi unghiile, murdare, negre de murdare ce sunt - ...unghii în „mare doliu”... - , de parcă ar fi arat, nu ar fi ţinut armă în mână...Din când în când, îşi aminteşte ceva...şi se zgribuleşte...strângându-şi haina militară, în jurul mijlocului...).

JUDECĂTORUL (tresare din somn): Cum? Cum a trădat...Patria?

PROCURORUL (aceeaşi solemnitate): A dezvăluit străinilor secretele noastre militare!

JUDECĂTORUL (cu ochii cârpiţi şi urduroşi, vocea dogită, de beţiv înveterat): Care-s alea? Hă?

PROCURORUL (mereu solemn): Păi, la un restaurant, a dezvăluit unor persoane străine, dubioase...precis spioni! – secretele flotei noastre!

JUDECĂTORUL (tot nu-i dumirit): Care, bre?

PROCURORUL (încruntat, şi încă mai solemn): Păi, faptul că măreaţa noastră flotă are trei bărci de război, echipate cu bostani şi alte cereale - şi, în plus, o...o lotcă!

JUDECĂTORUL (în sfârşit, se trezeşte): Grav! Da, foarte grav! Procurorule, ce propui să-i facem acuzatului?

(Tânărul militar n-a scultat nimic din „actul de acuzare”...continuă cu curăţatul unghiilor şi cu zgribulitul, pe banca cea teribil de adâncă şi joasă...).

PROCURORUL (în ultimul hal de solemnitate): Îl condamnăm să-şi mănânce, aici, de faţă cu noi, propriii pantaloni!

JUDECĂTORUL (sever): Acuzat! Scoală-n picioare! Ai auzit ce-a zis don Procuror, nu? Sus...hai, drepţi, în picioare!

(Tânărul se ridică, alene...şi cam ruşinat, de pe banca cea exagerat de joasă. N-ARE PANTALONI PE EL...doar o nefericită pereche de chiloţi, aflaţi, şi ăia, în ultimul grad de murdărie...).

JUDECĂTORUL (şovăielnic): Băi, Procurorule... (se

apropie de urechea dreaptă a Procurorului, în şoaptă timidă)...Băi, n-are...ăăă?! Ce facem?

PROCURORUL (eroic): Atunci, să-şi mănânce chiloţii!

TÂNĂRUL (începe să urle, zbătându-se în mâinile gardienilor): Îndurare! Orice...numai asta, nu...îndurare...iertare...nu mai fac, mamăăăă...

(Gardienii îl ţin strâns, bumbăcindu-l, pe ascuns...şi-l vor dezbrăca de...chiloţi, fireşte...dar numai după lăsarea, zornică, a

CORTINEI

***

LISTA PERSONAJELOR

Judecătorul

Procurorul

Baba

Ghiţă Papanaş, om de afaceri şi politician, local...

Ţiganul

Gardieni

*

(Sală de judecată. Judecătorul studiază, în paralel, două dosare).

JUDECĂTORUL (abia silabisind raportul Poliţiei): „A ciordit...d...două napol...napoli...ita...tane...napolitane, de p...pe tejgheaua vânzătorului din g...g...ga..ară...gară” (îşi ridică ochii către acuzată...o băbuţă scheletică, abia îndrăznind să şadă, pe muchia tăioasă a scaunului acuzatului...). Grav, bre, babo! (Procurorului):   Domnule Procuror...e grav...grav tare...cât îi dăm?

PROCURORUL (un cocoş berbant...): Vieţaşă, don' Judecător...adică, pedeapsă cu muncă zilni...silnică, pe viaţă!

JUDECĂTORUL (edificat şi absolut convins de adevărul „procuroral”): Just! Gardieni, luaţi-o! PE VIAŢĂ, BABO!

(Bătrâna se ghemuieşte, umilă...ar accepta absolut orice, de la asemenea domni, mari şi tari...Dumnezei pogorâţi pe pământ, pentru păcatele noastre...Gardienii o saltă, bumbăcindu-i scheletul, de zor...).

JUDECĂTORUL (nedumerit): Domnule Procuror...am aici dosarul nr...., despre cazul domnului GHEORGHE PAPANAŞ...cu o delapidare, de la stat, de 115 miliarde de lei noi...RONI...nu prea ştiu să transform în euro...ce facem?

PROCURORUL (sigur pe el, după ce tocmai a stat de vorbă cu un domn înţolit, ceva teribil...chiar de lângă el...): Păi, tocmai ne-a invitat domnul PAPANAŞ, la restaurantul mare...şi pe azi, şi pe mâine...toată săptămâna!

JUDECĂTORUL (se plesneşte cu palma peste frunte): Da, dom' le, păi de ce n-ai zis aşa, dintr-odată? (se uită la ceas. Apoi, solemn şi aspru, ca un acuzator public...ca o dublură de Procuror): Se suspendă şedinţa, până mâine, la orele zece, antemeridiane...

(Toată lumea din sală se ridică, salutând, cu infinit respect. Un ţigan din mulţimea de gură-cască):

ŢIGANUL (ofticat, până la rărunchi...): Da' pe ăştia, adică pe noi...ăştia...alegătorii...nu ne...nu mai ne...?...nea Papanaş, ce faci cu noi? Ne şi uitaşi, ăăă? Că, slavă Domnului, de unde-i, să tot ceri, nu?...băi, alifie de păpădie! Haida, nu fi nasol...bre...fii gagiu galantom...(îi arată obrazul...dar domnul Papanaş nu se uită într-acolo...).

ŢIGANUL (şucărit): Nu ne mai cunoşti, hă? Da' anu' trecut, nea Ghiţă, făceai o chirfosală şi un hai pirandelor noastre, şi le mângâiai guşile, a drag mare...şi-i umflai cu bomboane şi cu ciucalate, pe puradeii noştri...fi-ţi-ar...crăpa-ţi-ar...(continuă să înjure, sotto voce, şi să bombănească, umilit...sfârşind cu vestita incantaţie: „Nais te chirasaimos, te delo del bah da bule flandăra, andoi gheneral baros, dabule bacşişul...bre nene, că vin hoţii de păgubaşi...”).

Judecătorul şi Procurorul, în mijloc cu domnul Ghiţă Papanaş, discută...Judecătorul se uită urât la ţigan...şi, apoi, îşi continuă „şedinţa de lucru”, cu „acuzatul”...Ghiţă Papanaş... - ...în timp ce, plictisită şi ea, de atâta...Justiţie, se lasă, repede şi igienic,

CORTINA - SFÂRŞITUL...A TOATE NĂDEJDILE!!!

 

------------------------------------------------------------------------------------

 

NOTE

1-Toate traducerile textelor dacice sunt preluate din lucrarea dacologului Adrian Bucurescu – „Dacia secretă”, Editura Arhetip R. S., Bucureşti, 1997.

2-SENEȘÁL m., pl. (fr. sénéchal, mlat. siniscalcus, d. vgerm. siniscalc, compus din sini, bătrân, şef, şi scalc, servitor. V. mare-șal). Ofiţer feudal care, într-un anumit resort, era șeful justiţieĭ. Ofiţer regal, care era şeful justiţiei subaltern, în Francia de odinioară. Sursa: sursa: Scriban (1939) .

 

3-KIPPA sau YARMULKE - În traditia evreieasca, acoperirea capului este un semn care sa aminteasca de existenta in univers a unei forte mult deasupra omului. Kippa (acoperământul capului) este un simbol bine cunoscut al religiozităţii evreieşti. Unii bărbaţi poartă kippa tot timpul, în timp ce alţii îşi acoperă capul numai când se roagă, mănâncă sau iau parte la serviciile din sinagogă.Deşi pentru mulţi evrei şi ne-evrei, kippa este un simbol al religiozităţii evreieşti, purtarea ei este un obicei, nu o lege. Nicăieri nu se spune, în Torah sau în Talmud, că un bărbat evreu trebuie să poarte un acoperământ pe cap. Totuşi, obiceiul ca bărbaţii evrei să-şi acopere capul a devenit atât de răspândit, încât oamenii au ajuns să aştepte acest lucru, din partea bărbaţilor evrei religioşi, ca semn de devotament şi de respect.

4-TEFILLIN - două cutiuţe negre, la care sunt ataşate curele de piele neagră. În fiecare cutie neagră este un text biblic scris de mână, care include cele patru seturi de versete biblice, în care se porunceşte folosirea acestor tefillin (Exodul 13:1-10, 11-16; Deuteronomul 6:4-9, 11:13-21). Pentru bărbaţii evrei, este o poruncă să poarte tefillin, adică să îşi pună pe cap una dintre cutii, iar pe cealaltă să şi-o lege la mână, în fiecare dimineaţă, în timpul săptămânii. Tefillin se înfăşoară în jurul braţului de mai multe ori, iar curelele se aranjează pe cap astfel încât să fie confortabile pentru cel care le poartă. După Bar-Mitzvah, bărbaţii recită o binecuvântare, când poartă tefillin: "Binecuvântat eşti Tu, Domnul Dumnezeul nostru, Rege al universului, care ne-ai sfinţit cu poruncile Tale şi ne-ai poruncit să ne punem Tefillin". Când un bărbat poartă tefillin, el îşi pune literalmente cuvântul lui Dumnezeu pe cap - pentru a-şi aminti să-l aibă pe Dumnezeu înaintea gândurilor sale - şi pe braţ - pentru ca Dumnezeu să-i călăuzească acţiunile şi faptele.

 

5-TALMÚD n., pl. urĭ (cuv. ebr. care înseamnă „disciplină”). O culegere de tradițiunĭ rabinice, făcută de 70 de rabinĭ, adunațĭ în orașul Tiberiada, în seculul II după Hr. și împărțită în două: Talmudul din Ierusalim și Talmudul din Babilon. Talmudul nu numaĭ permite, ci chear îĭ obligă pe Jidanĭ să facă cel maĭ mare răŭ posibil creştinilor. Sursa: Scriban (1939) .

6- Salut! De fapt, prin asta, deja am spus prea mult! Iertaţi-mă! Bai-bai! Pace, Democraţie şi Libertate, prin bombe aspectuoase, afectuoase şi asortate! Ura! (…de trei ori…).

7-SÓTTO-VÓCE adv. - În surdină, cu voce scăzută, discret.

8-Serviciile de Informaţii Franceze...

 

9-AFERÁT, -Ă, aferați, -te, adj. Care este sau care pare că are multe treburi, că este foarte ocupat. – Din fr. affairé.

 

Add comment


Security code
Refresh

Sondaj

Ce părere aveţi despre acest site ?
 

Cine este online

We have 220 guests online

Statistici Site

  • 3705 registered
  • 0 today
  • 0 this week
  • 234 this month
  • Last: GkadmirFlum
Ulti Clocks content

Reclama Dvs

Librarie Online. Zilnic ultimele carti noi, promotii si reduceri. Carti pentru fiecare cu livrare din stoc.

Site Gazduit De

armand-productions3

 


feed-image Feed Entries

Poemul din metrou